Orga: simbol, politică, istorie

În Imperiul Bizantin, acolo unde reprezenta unul dintre cele mai puternice simboluri ale puterii imperiale, orga devenise indispensabilă în cadrul manifestărilor de la Curte. Singură sau integrată într-un ansamblu, orga (hidraulică, înlocuită treptat cu cea pneumatică) apărea în cadrul concursurilor, al curselor din Hipodrom, în ovațiile în triumf de la Circ, în palatul Triclinium pentru aclamarea banchetelor imperiale, în Augusteon și Magnaura pentru a spori măreția și solemnitatea recepțiilor oaspeților ș.a.

Deși nu fusese inventată de bizantini, aceștia au ridicat-o la cel mai înalt nivel din punct de vedere ceremonial și simbolic. Catalogată drept instrument muzical de prim rang și ocupând un loc excepțional în contextul muzicii bizantine, orga nu participa însă niciodată la ceremoniile liturgice. Sinodul de la Laodiceea, din anul 343, interzisese prin canonul 15 utilizarea instrumentelor muzicale în cadrul bisericilor și în contextul muzicii ecleziastice, așa cum stipula și canonul 75 al Sinodului VI Ecumenic. Când și cum se schimbă lucrurile, vedem în ceea ce urmează.

În Imperiul Bizantin, orga era principalul instrument muzical care sugera puterea împăratului. Mai mult decât atât: era simbolul prin excelență al puterii imperiale bizantine. Și putea fi folosită ca atare, atunci când situația o cerea. 

Un împărat dăruiește o orgă

În anul 757, împăratul Constantin al V-lea Copronimul trimite regelui franc Pepin cel Scurt o orgă în dar, în cadrul unui contact diplomatic între Imperiul Bizantin și Regatul Franc. Ca să înțelegem semnificația darului, să înțelegem întâi de toate contextul: situația geopolitică din Peninsula Italică, unde influența bizantină și scaunul papal erau amenințate de longobarzi. Francii, care devin unul dintre cele mai puternice regate din Apus, erau îndemnați, mai ales de Papă, să-i prindă în șah pe longobarzi ‒ Papa ar fi scăpat astfel de presiunea longobardă, iar bizantinii și-ar fi păstrat influența. 

În acest context politic anume, împăratul bizantin Constantin al V-lea Copronimul trimite francilor o orgă, iar acesta e un act diplomatic prin excelență, căci împăratul își arogă drepturi suzerane asupra francilor și legitimează astfel monarhia francă, în curs de dezvoltare. 

Orga devine mai mult decât un cadou prețios ‒ e un mesaj trimis lumii. Gestul simbolizează prelungirea brațului bizantin, a influenței bizantine asupra francilor, iar solia cu darul aduce cu sine și o propunere de căsătorie: între Leon, fiul lui Constantin al V-lea, și Gisela, fiica lui Pepin cel Scurt, menită să consolideze relațiile dintre cele două puteri politice. 

E, cum se vede, și un cadou de (viitoare) nuntă, cel mai exotic gest făcut de bizantini în termeni de cadouri diplomatice, dar mai cu seamă o importantă mutare politică: simbol al puterii imperiale bizantine, instrument imperial, parte a ceremonialului aulic, orga nu mai fusese până atunci „împărtășită” și unor puteri occidentale. Trimiterea orgii către Occident marchează o nouă etapă a diplomației bizantine.

Surse, revizii, interpretări. De la vasalitate la egalitate

Analizând izvoarele care relatează evenimentul și se referă la contextul politic al darului ‒ Annales regni Francorum, cu cele două versiuni, Annales Laurissenses Maiores și Annales Einhardi ‒, observăm că în ambele se vorbește despre cadoul trimis de la Constantinopol. Iar darul e citit în special în cheie politică, în strânsă legătură cu raportul dintre cele două entități, cu vasalitatea inițială a francilor față de bizantini; care, în urma „transformărilor” ulterioare pe care le-a suferit textul din cauza propagandei france, devine un raport de egalitate. 

Astfel, în versiunile revizuite, prezența orgii între darurile făcute de împăratul bizantin nu mai ocupă un loc important, iar trimiterea ei nu mai este văzută ca fiind făcută în contul unei relații de vasalitate a lui Pepin cel Scurt față de Constantin al V-lea, ci ca pe o recunoaștere a regalității france din partea Imperiului Bizantin. Această nouă interpretare accentua poziția și puterea regalității în timpul lui Carol cel Mare, față de nobilii din Bavaria și față de propriii vasali. 

Or, tocmai orga (și simbolismul ei) era aceea care făcea diferența ‒ prin ea se transmisese, inițial, puterea bizantină asupra francilor. După 757, această interpretare n-a mai convenit francilor, mai cu seamă în timpul lui Carol cel Mare, care doreau să fie considerați egali bizantinilor, nu vasali. 

Mai departe, se pare că și Carol cel Mare a primit o orgă, în anul 812, la Aix-la-Chapelle, tot din Imperiul Bizantin, dar orga nu a supraviețuit multă vreme la Curtea francă, de vreme ce, mai târziu, în anul 826, Regele Ludovic I cel Pios a comandat unui grec din Veneția construirea unei orgi conform modelului bizantin, iar din acest moment, orga rămâne permanent în Occident, ridicând prestigiul Curții france. Orga devine acum (și) simbol al puterii francilor.

Ca răspuns, împăratul bizantin Teofil va comanda, în anul 829, construirea unor orgi și mai luxoase, din aur pur, pentru a „echilibra” din nou balanța… doar că fiul acestuia, Mihail al III-lea, le distruge. Orgile din aur vor fi reconstruite de Leon al VI-lea la finalul secolului al IX-lea, fiindu-le redate, astfel, locul și importanța în ceremonialul bizantin și în mentalul colectiv.

Cum intră orga în biserică

În secolul al IX-lea, după moartea lui Ludovic cel Pios, Imperiul Carolingian adoptă orga în ceremonialul aulic, „impresionant simbol al splendorii și al puterii”, care dă practic poziția imperiului, legitimându-l. 

În acest context, înalții demnitari ai Bisericii Catolice plasează acest simbol al puterii și în biserici, după colapsarea francilor, orga devenind treptat o prezență constantă în toate bisericile și îndeplinind același rol pe care l-a avut și în Imperiul Bizantin. Intervențiile orgii în cadrul slujbelor catolice, răspunzând preoților, erau similare sau aveau aceeași valoare cu cele din ceremonialul bizantin, când răsunau introducând aclamațiile sau polihronioanele și altele asemenea, cântate de către corurile laice și religioase.

Totodată, credem că motivul pentru care a fost introdusă orga în serviciul divin public catolic a fost chiar de natură politică, de exprimare a puterii, imitând modelul bizantin. De asemenea, foarte posibil este ca acest fapt să aibă la bază dorința papei de a câștiga capital în fața bizantinilor, în cursa lor de încreștinare a păgânilor nou-sosiți în Europa, impresionându-i prin fastuozitatea ceremonialului religios și deosebindu-se de bizantini tocmai prin utilizarea orgii, cu o puternică încărcătură simbolică, în cultul divin public. Același motiv este valabil și în privința relației dintre papă și regatele apusene.

Ceremonialuri aflate în competiție

Orga a fost introdusă în bisericile catolice în secolul al X-lea, în contextul disputelor dintre Biserică și Stat, din dorința Bisericii de a se emancipa și de a se elibera de sub tutela Statului ‒ mai ales că, încă din secolul al VIII-lea, se formase Statul Papal, iar papa nu mai era doar un conducător spiritual, ci devenise și unul politic. 

În căutarea unor noi metode de legitimare, prin cultura materială și prin ritual, clerul superior al Bisericii Catolice începe să adopte practici ceremoniale și obiceiuri monarhice. Fastuoasele ceremonii imperiale și regale, cu muzica diversă și zgomotoasă, încep să fie concurate de Biserica Catolică, prin introducerea unui număr cât mai mare de clopote în lăcașurile de cult, prin dezvoltarea muzicii bisericești, elaborându-se cântări polifonice ample, crescând intensitatea și ambitusul vocal al cântărilor și introducând orga cu scopul provocării uimirii și pentru a manifesta puterea ecleziastică. 

Obsesie pentru sunetul puternic al orgii

La început, orga nu acompania muzica vocală, ci doar cânta solistic anumite părți, mai ales introduceri, deoarece cântarea în bisericile din Apus nu era alcătuită pentru a putea fi acompaniată de orgă. În plus, odată introdusă în biserici, orga a crescut în dimensiuni, în numărul de tuburi și în numărul de burdufuri, care dădeau aerul necesar producerii sunetului, situație neîntâlnită până la acel moment în peisajul sonor creștin. 

Unele relatări contemporane arată că exista aproape o obsesie pentru sunetul tunător, foarte puternic, produs de orgă, încât oamenii erau nevoiți să-și pună mâna la ureche pentru a se proteja. 

Într-o anumită măsură, orga a păstrat în Biserică Catolică atracția pe care o avea în rândul maselor la Circ sau în ceremonialul aulic bizantin, încât, conform mărturiei lui Chrétien de Troyes din secolul al XII-lea, oamenii obișnuiau să meargă la biserici doar pentru a auzi orga, de Crăciun și de Rusalii.

(...)

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 292 al revistei „Historia” (revista:292), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 mai - 14 iunie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: WIKIMEDIA COMMONS, BRITISH LIBRARY