O farsă celebră, publicată de B.P. Hasdeu în „Convorbiri literare”
În 1876, B. P. Hasdeu, aflat în conflict cu Titu Maiorescu, decide să le facă o farsă junimiștilor.
Povestea farsei, relatată de autor în ziarul „Românul” din 2 februarie 1876, a pornit de la un rămășag menit să demonstreze „nulitatea” Junimii în fața lumii întregi, notează Arhivele Naționale ale României, pe pagina de Facebook a instituției.
B. P. Hasdeu a trimis redacției „Convorbiri literare” poezia „La noi”, despre care cu umor relata: „«La noi e putred mărul», și la întrebare: unde e putred? Acrostihul* respunde: la Convorbiri literare”. Hasdeu mărturisește că, „din exces de generozitate”, i-a prevenit „pe criticii de la noua direcția prin pseudonimul P. A. Calescu, adică păcălescu, și chiar prin nota «Deșteaptă-te, Române!»”.
Ani mai târziu, Jacob Negruzzi, redactorul revistei „Convorbiri literare”, relata în „Amintiri din «Junimea»” despre contextul în care a fost publicată farsa lui B.P. Hasdeu:
„Prin poștă îmi veni atunci o poesie care începea cu cuvintele: «La noi e putred mărul». Ocupat în ziua aceea, am pus’o fără a o mai ceti singur, în teancul celorlalte scrieri primite în cursul săptămânei, și sâmbătă seara am dus-o la Junimea, care să ținea la Pogor.
După cetirea unora și altora din manuscriptele primite, viind și rândul acestei poesii, eu voiam s’o trec repede ca și pe celelalte, când Pogor mă oprește zicând: «Măi, cum citești tu, nici că este cu putință să judeci bine, tu abîmes, dă altuia poesia, mi se pare că aici este ceva». Eu mă apăram zicând că nu merită o lectură mai îngrijită. Cu toate acestea, am trecut poesia către Eminescu, lectorul oficial al Junimii și înlocuitorul lui Maiorescu, care se mutase în București și era Ministru în acea vreme. Eminescu s’a și pus să o declame foarte frumos. Abia sfârșise și Pogor îmi strigă: «Vezi, câne, că tu stricai numai o poesie bună!». Să se citească din nou, zic mai mulți. Eminescu declamă mai bine încă a doua oară și Pogor, de astă dată entusiasmat, repetează: «foarte bună poesie, măcar de ne-ar veni totdeauna asemenea versuri. Te sfătuesc s’o publici chiar în viitorul număr». Alai mulți, printre care și Eminescu, aprobară pe Pogor, și mă îndemnară s’o primesc, dar eu, deși nu opuneam vre-un argument serios, nu puteam de loc să mă hotăresc; aveam par’că o presimțire vagă, că de astădată n’ar trebui să cedez. Până la urmă însă m’am plecat înaintea insistențelor generale și, fiindcă numărul Convorbirilor avea să iasă peste două zile și se mai găsea tocmai locul necesar pentru a cuprinde acele patru strofe, am pus să culeagă «La noi e putred mărul» în toată graba, schimbând în text cuvintele «Virgină timoroasă» prin «Fecioară sfiicioasă». Graba ce pusesem, contra obiceiurilor mele, în publicarea poesiei primite prin poștă mă neliniștise, deși nu-mi dam seamă pentru ce. În ziua apariției Convorbirilor, eu stam acasă cu revista în mână și îngrijat, când Eminescu intră în odaie la mine palid la față și, fără a-mi da bună dimineața, îmi spune încet: «Am pățit’o ! Am fost păcăliți de Hasdeu! » La aceste cuvinte mi s’a strâns inima, și l’am întrebat cu un nod în gât: Cum așa? Ce fel? «La noi e putred mărul» e iscălit de P. A. Calescu, adică Păcălescu, adinioare mi-a sărit în ochi, luând Convorbirile în mână.
Atunci m’am repezit turburat la tipografie să opresc expediția, dar era prea târziu. Broșurile plecase la București încă din ajun.
A doua zi «Românul» într’un lung articol subscris de Hasdeu își bătea frumos joc de noi, arătând cine e d-l P. A. Calescu, ba mai arătând încă – ceea ce și mai puțin băgasem de seamă – că poesia fusese un acrostih care închipuia titlul jurnalului nostru: Convorbiri Literare și acum după înlocuirea cuvântului Virgină prin Fecioară, se prefăcea în Conforbiri Literare. Această modificare, zicea Hasdeu în articolul său, am fi făcut-o din cauza predilecției noastre pentru nemți. Negreșit am răspuns eu lui Hașdeu, tot prin «Românul», și poate nu tocmai rău, căci și atunci, ca și astăzi, văd că Pogor nu greșise afirmând că poesia n’ar fi rea, dar ce folos!... Lumea vedea numai că ne-am lăsat a fi păcăliți și râdea de noi, aceasta îmi amăreă sufletul. Mai multe zile am fost fără chef în casă și stam tăcut la masă în fața nevestei mele, care era tot așa de amărâtă ca și mine.
În Junimea ce urmă după păcălitură, am râs noi, nu e vorbă, însă nu toți din inimă, mai ales eu nu. Cei mai mulți se apărau de a fi găsit poesia bună, singur Pogor, imperturbabil în toate, făcea un chef grozav de această întâmplare, deși el era principalul vinovat.”
Farsa publicată de B.P. Hasdeu în „Convorbiri literare”, la 9 februarie 1876, a rămas mult timp în amintirea junimiștilor. Că este așa o dovedește „Dicționarul Junimei” din 1924, care începe cu definiția cuvântului „Acrostih”, o rememorare a păcălelii și a efectelor ei:
„Junimea făcându-se cam de râs cu treaba aceasta, o frică grozavă de acrostihuri a cuprins pe toți membrii ei. De atunci ori ce poezie vine prin poștă, se examinează mai întâiu daca nu este un acrostih. Ba unii membri foarte inteligenți, mai ales din Caracudă, (v. a.) au propus să se examineze de aproape și scrisorile de prosă ce se trimit redacțiunei, căci — ferească Dumnezeu! — și aceste ar putea cuprinde acrostihuri perfide și primejdioase!”
Foto sus: B. P. Hasdeu, lingvist, publicist, istoric, director al Arhivelor Statului, întere 1876-1900 (© Arhivele Naționale ale României, Col. Documente Fotografice F I 1055)
Notă:
* Poezie sau strofă în care literele inițiale ale versurilor, citite vertical, alcătuiesc un cuvânt sau o propoziție