Mortalitatea şi Mozacu - Imaginea unei aşezări argeşene

Omul s-a declarat o fiinţă curajoasă, dar frica de moarte a învins întotdeauna, mai ales în perioadele de molime. Chiar dacă medicina a făcut progrese uimitoare, oamenii de rând nu se puteau pune la adăpost de germenii patogeni din cauza remediilor scumpe. În plus, satele erau cam ocolite de medicii avizi de afirmare şi  de bani. Nici localitatea Mozacu din judeţul Argeş nu făcea excepţie de la regulă. Arhivele păstrează un tabel statistic cu decesele din perioada 1928 – 1937 şi datele sunt deosebit de interesante.

Au pierit în acest interval de timp 99 de săteni şi cauzele nenorocirilor puteau să fie cu uşurinţă reduse numeric. De exemplu, pelagra a făcut cinci victime (5, 05%) şi s-ar fi putut îmbunătăţii alimentaţia în proteine şi vitamine. Tuberculoza dădea opt cazuri şi sifilisul unul. Infecţiile puerperale au făcut două victime. Erau boli sociale şi o ridicare a nivelului de trai ar fi limitat impactul maladiilor. Malformaţiile congenitale şi bolile copilăriei, printre care temutul pojar, făceau ravagii. Secerau mlădiţele tinere din plin.

Erau înregistrate 29 de cazuri (29, 29% din total), prea mult pentru o aşezare micuţă. Senilitatea, adică moartea la bătrâneţe, figura cu doar 21 de victime (21, 21%). Statistica indică un singur caz de moarte accidentală sau violentă, ţăranii nefiind încă prinşi în vârtejul turbocapitalismului. Chiar dacă nu întotdeauna se identifica cu precizie cauza morţii, documentul din arhivele argeşene demonstrează că omenirea şi statele n-au făcut suficient pentru a elimina pericolul coasei la vârstele fragede.

Imaginea unei aşezări argeşene în 1938

Comuna Mozacu se afla în sudul judeţului Argeş şi, ca orice aşezare rurală a României, evolua într-un ritm lent, cu o viaţă patriarhală. Tradiţiile dominau universul ţăranului român într-o epoca în care lumea evolua rapid prin tehnologie şi ştiinţă. Localitatea avea 138 de case pentru cei 667 de oameni, adică 4, 83 suflete pentru un adăpost. Doar cinci clădiri aveau structură din zid, restul fiind din lemn. Nici dimensiunile nu impresionau din cauza materialelor de construcţie scumpe. Imobile cu o cameră erau 69, cu două erau 60, 5 cu trei şi 4 erau mai mari de patru. Erau aproximativ 220 de camere, ceea ce înseamnă că reveneau trei persoane de încăpere. Acoperiş din tablă exista deja la 38 de case şi toate aveau geamuri mobile. Doar 10 erau acoperite cu paie, dar arhaica metodă de învelire nu mai era la modă. Era greu de realizat în fiecare an după furtunile din anotimpul rece. Frica de frig era principala teamă a sătenilor şi existau 133 de case cu sobă de zid şi cinci cu cele din fier. Vetrele tradiţionale existau în toate locuinţele. Nu se acorda prea mare atenţie latrinelor şi acestea existau în doar 15 curţi. Nici problema apei de băut nu era în centrul preocupărilor autorităţilor şi a sătenilor. Statistica oficială menţiona doar şase fântâni, din care două proprietate privată. Mai multă atenţie era arătată animalelor ce puteau să aducă venituri însemnate. Existau 50 de grajduri bune şi 88 rele. Grădini de legume existau în 130 de gospodării, dar pomii fructiferi se aflau numai în 62. Satul românesc avea potenţial de dezvoltare, se dorea progresul, dar produsele agriculturii au fost permanent devalorizate pentru a creşte prosperitatea mediului urban. Următorul regim a avut grijă să dezlănţuie un adevărat război împotriva ţărănimii în loc să o înzestreze cu utilaje şi maşini moderne. Statul a avut mereu grijă să strângă biruri şi să neglijeze mediul rural. Nu uita însă să-i cheme pe cei mai viguroşi ţărani la oaste şi din Mozacu au fost găsiţi apţi pentru serviciul militar 25 de bărbaţi în perioada 1934 – 1938.

Bibliografie minimală

Direcţia Judeţeană Argeş a Arhivelor Naţionale, Fond Primăria Mozacu, dos. 3/1938.