Minele de uraniu din România anilor '50, exploatate intens de sovietici

Prima mină de uraniu din România a fost deschisă în Munții Bihorului, la Băița, în 1952.

În jurul ei au fost înființate, în locul unor mici sate de munte, trei orășele muncitorești, Nucet, Vașcău și Ștei care, în doar câțiva ani, au ajuns să aibă împreună o populație de aproape 30.000 de oameni.

Orașul Nucet, la marginea căruia se afla mina Băița (foto sus - © Arhivele Naționale, studiul cercetătoarei Liliana Iuga), era un mic sat, cu vreo 800 de localnici, înainte de sosirea sovieticilor, la sfârșitul anilor ’40.

Oamenii lucrau în minele metalice, deschise de austro-ungari în secolul al XIX-lea și condusă de germani în anii războiului, prin compania germană Europetrol. Resursele exploatate conțineau bismut și molibden, însă specialiștii germani ar fi descoperit și un mare zăcământ de uraniu.

În anii 1946 – 1947, mina Băița Plai a fost naționalizată și apoi preluată de Sovrom Uraniu, care a militarizat-o și a transformat-o într-una din marile exploatări miniere din Apuseni.

„După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în zonă şi-au făcut apariţia specialişti ruşi, pregătind o exploatare masivă şi intensă a zăcămintelor de la Băiţa. Societatea Sovrom Kvartit lucra 24 ore din 24 cu un efectiv de 50.000 – 55.000 de salariaţi. În acele condiţii problema cazării zecilor de mii de oameni veniţi din toată ţara, cât şi din URSS, era deosebit de acută. Pentru rezolvarea acestor probleme, puţinul teren agricol de care dispuneau localnicii a fost expropriat. Pe acest teren s-au ridicat barăci, începând cu anul 1952, ca în 1956, când a fost atestat oficial ca oraş, Nucetul avea deja o populaţie de 10 000 de locuitori”, informează Primăria orașului Nucet.

Exploatarea uraniului a fost intensă în primii ani de funcționare a minei, zăcământul lenticular fiind considerat unul dintre cele mai mari astfel de zăcăminte din lume.

Minele erau păzite îndeaproape de soldaţi sovietici înarmaţi cu balalaici (n.r. pistoale-mitralieră). Muncitorii români locuiau în apropierea lor, în colonii muncitorești, și erau izolaţi de zonele din împrejurimi.

„Dealurile erau pline de barăci de lemn, înainte de a fi construite blocurile. Când au plecat rușii, au început să plece și mulți oameni, pentru că rușii plăteau bine, din banii românilor”, spune Vasile Drăghici, un localnic din Nucet. 

Un spital a fost construit în Nucet, la mijlocul anilor ´50, pentru minerii care cădeau victime a numeroase accidente de muncă și bolilor profesionale. În prezent, este folosit ca spital de psihiatrie.

Orașul Ștei din Bihor, ridicat de la zero

Din anii ’50, peste 80 de hectare de terenuri din localitatea învecinată Ștei, au fost expropriate pentru a face loc unui orășel construit de la zero, după planurile transmise de arhitecții sovietici.

Noul oraș menită se găzduiască până la zece mii de oameni cuprinde cvartale, bulevarde largi și clădiri monumentale cu decoruri socialiste.

Oraşul Ştei din Bihor a luat fiinţă în numai câţiva ani și a fost destinat, în principal, cazării militarilor și inginerilor sovietici și apoi a miilor de români angajați la minele de uraniu.

În noul oraș au fost ridicate zeci de blocuri, un palat administrativ, cinci cinematografe, două şcoli şi o bază sportivă, iar populația sa a depășit 10.000 de locuitori.

Satul Vașcău a devenit și el oraș, după același model cu al Nucetului, pentru a asigura forța de muncă în minele Băiței, chiar dacă aici funcționau și câteva întreprinderi de construcții și de prelucrare a marmurei.

În valea Băiței, la intrarea în mina de uraniu, tot în anii ’50 a fost clădită o colonie muncitorească destinată sovieticilor și minerilor români. Un teatru cinematograf, oferea momente de relaxare numeroșilor muncitori de la Băița, deși în jurul lui se ridicau haldele de steril ale minei de uraniu.

Clădirea sa ruinată mai poate fi văzută și în prezent, dincolo de bariera care oprește intrarea în incinta fostei mine.

În primul deceniu de funcționare a minei de uraniu, angajații ei, veniți din toate colțurile României nu cunoșteau prea multe despre metalul radioactiv dorit cu atâta înverșunare de sovietici.

„S-a exploatat în carieră deschisă, într-un ritm ameţitor, probabil pe vremea aceea apărând şi expresia “oricând din munţi el face-o vale”. Într-adevăr, începând de la trei kilometri de Băiţa Plai, e vizibilă ilustrarea materială a acestei expresii. S-a lucrat cu soldaţi şi deţinuţi politici şi cu ţăranii din Apuseni, uluiţi de salariile (pentru ei imense) oferite. În ce măsură ştiau ei cu ce substanţă periculoasă lucrează? E greu de spus… Dat fiind că, după ani şi ani, au fost găsite în fundaţiile caselor lor pietre cu un conţinut ridicat de uraniu, e de presupus că nu li s-a spus nimic! Deţinuţii oricum nu contau – ei erau “duşmanii poporului”, iar soldaţii oricum trebuiau să fie mândri că erau “patrioţi” şi contribuiau la propăşirea patriei”, arăta un document publicat de Federaţia Naţională de Mine şi Energie.

De la Băița Plai, minereul ajungea la Ștei, transportat pe o cale ferată cu ecartament îngust, numită de localnici „trăienuț”. Minereul era extras din carieră, sortat întâi la Băiţa și transportat la Ştei, unde era măcinat în morile de minereu și încărcat în trenurile care porneau în anii ’50 spre destinaţii necunoscute din Uniunea Sovietică.

Mine de uraniu în Banatul Montan

Aceeași destinație o avea și minereul de uraniu scos din minele din Ciudanovița și Lișava, două localități învecinate din Banatul Montan, apropiate de centrele miniere Oravița și Anina.

„Românii au fost cu hei-rupul, ia sovieticii au lucrat în general ca personal administrativ și de conducere a activității minelor. Ei dădeau ordinele și luau minereul, vezi doamne, ca datorie după război”, spune Pepino, un fost miner din colonia Ciudanovița.

În primii ani după război, explorările din zona Oraviței și Aninei, conduse de ingineri și geologi sovietici, au cuprins un perimetru de peste 500 de kilometri pătrați.

Zăcăminte valoroase de uraniu au fost descoperite la Ciudanovița și Lișava, iar minele de uraniu au fost deschise în 1953 de Sovrom - Kvartit (Sovrom Uraniu), sub autoritatea sovietică, și au funcționat intens până în 1960, când au trecut în administrarea statului român.

Colonia Ciudanovița era locul detașamentor de muncă, formate din românii care nu prezentau încredere pentru regimul comunist şi nu aveau origine socială „sănătoasă” – fii de deţinuţi politic, de ofiţeri şi subofiţeri care au luptat împotriva URSS, de chiaburi, dar și preoţi, doctori, profesori, cadre universitare și studenţi care trebuiau oprimaţi.

Colonia Ciudanovița avea circa 10.000 de locuitori, la plecarea sovieticilor din 1960, iar alte mii de oameni s-au stabilit în zona din împrejurimile lui, pentru a lucra în minele de uraniu sau în minele de cărbune de la Anina ori în minele metalice de la Oravița.

La Ciudanovița, Natra și Lișava au fost conturate noi zăcăminte de uraniu la mijlocul anilor ’60, iar mineralul nu a mai fost trimis peste graniță.

Uzina R Feldioara

În anii ’70, odată cu înființarea uzinei „R” la Feldioara, locul interzis din județul Brașov a devenit destinația minereului de uraniu extras din minele României.

„Am fost şofer la mina de uraniu Avram Iancu. Duceam minereul de la ieşirea din mină la Moara 4 din Ştei, de unde era încărcat în vagoane şi dus la uzina din Feldioara, din judeţul Braşov. Erau vagoane închise ermetic, la început localnicii nici nu ştiau ce transportă“, îşi amintea Mircea Popa, un localnic din Ștei.

Nici localnicii din Feldioara nu știau prea multe despre garniturile care treceau pe la marginea satului, spre uzina bine ascunsă de dealuri și pădure, de la capătul unui drum inaccesibil celor care nu munceau aici.

„După ce uraniul n-a mai “plecat la ruşi”, a intrat în următorul circuit: de la Ştei, cu trenul, la Feldioara (“Uzina R”), unde era prelucrat chimic, ajungându-se la aşa-numita “yellow cake” care, la rândul ei, este transportată la Piteşti unde se obţinea combustibilul nuclear”, arăta un document al Federaţiei Naţională de Mine şi Energie.

Mulți dintre angajații din Uzina R Feldioara proveneau din alte zone ale României și erau atrași aici de salariile mari, de posibilitatea de a munci doar 15 ani, pentru a îndeplini condițiile de pensionare, și de locuințele oferite în blocurile muncitorești de confort redus, ridicate în satul Feldioara din Brașov.

Localnicii preferau alte activități și se fereau de munca în uzina despre care nu aveau voie să vorbească. Cel mult se angajau într-o altă uzină din comună, „Reconstrucția Feldioara”, care fabrica țigle și cărămizi.

Odată cu declinul minelor de uraniu din anii ’90, au intrat în declin și așezările din jurul lor, iar Uzina R Feldioara și satul din vecinătatea ei nu au făcut excepție.

Multe blocuri muncitorești, unele vechi din anii ’50, altele constrruite în deceniile următoare, au fost părăsite și lăsate pradă ruinării. Nu doar închiderea minelor a afectat locuri ca Băița Plai, Ciudanovița și Ștei.

În ultimii ani, fostele colonii muncitorești au fost privite cu tot mai multă neîncredere de români, din cauza efectelor nocive puse pe seama mineritului uranifer și haldelor de uraniu rămase în urma exploatărilor.

Unii localnici, rămași în așezările miniere, se plâng de modul negativ în care sunt privite locurile în care au trăit cea mai mare parte a vieții.