Mihail Sebastian, sub teroarea bombardamentelor: „Războiul vine spre noi”

Mihail Sebastian este astăzi bine-cunoscut publicului din România și din întreaga Europă, este autorul unor piese de referință ale dramaturgiei românești interbelice, al unui jurnal întins pe o perioadă de nouă ani, 1935-1944, și care, de la momentul publicării în 1996, la mai bine de jumătate de veac de la moartea autorului, a devenit în posteritate o excelentă sursă documentară pentru istoricii literaturii și nu numai.

Astăzi opera sa impresionează prin valoarea literară, în vreme ce viața autorului, așa cum apare redată în jurnalul său, ne demonstrează dificultatea de a fi scriitor cu rădăcini evreiești într-o epocă în care societatea românească se lăsa pradă unui antisemitism devorator. De departe cel mai cunoscut și tulburător episod este acela al prefațării romanului său „De două mii de ani”, de către profesorul Nae Ionescu, și conținutul antisemit și ofensator al rândurilor scrise de Ionescu în prefață, rânduri care au intrat de mult în istoria literaturii române, dar și al lungului șir de gesturi antisemite care s-au întâmplat în acei ani.

Pentru Sebastian, vara anului 1944 este una a angoaselor, a singurătății, a fricii de moarte și, așa cum știm astăzi, este ultima lui vară. Avea să moară într-un accident la 29 mai 1945. Scriitorul trăiește izolat la marginea cetății, este un paria. Oricând antisemitismul de stat ori pornirile unor indivizi îi pot pune viața în pericol, iar pe de altă parte, cei care l-ar putea salva, Aliații, bombardează orașul sistematic, iar bombele nu fac diferențe între civili și militari, între filogermani ori filoenglezi.

„Azi dimineață alarme. Azi noapte, bombardament. Ce sens au bombardamentele astea? Sunt preludiul unei ofensive rusești?”

Din aprilie și până în august 1944, bombardamentele anglo-americane și teroarea pe care o induc individului reprezintă un laitmotiv în paginile sale, iar spectacolul tragediei orașului bombardat este năucitor. Pare că jurnalul lui Mihail Sebastian din această perioadă este un jurnal al bombardamentelor. „Azi dimineață alarme. Azi noapte, bombardament. Ce sens au bombardamentele astea? Sunt preludiul unei ofensive rusești? Sunt o încercare de a disloca România din alianța cu nemții, acum, când frontul din Polonia se prăbușește și când frontul intern german se clatină? Cauți o justificare – o rațiune politică! Altfel, bombardamentul e prea brambura”¹.

Pe 8 aprilie, Mihail Sebastian relatează curiozitatea morbidă pe care a avut-o de a se duce în cartierul Grivița: „N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – și m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare și neputință”². „Mă simt dintr-o dată mai în primejdie decât până acum. Un bombardament oarecum organizat, urmărind oarecari obiective precise, e parcă o mașină împotriva căreia te poţi apăra. Dar dacă suntem în cel mai stupid hazard, atunci orice măsură de prevedere e inutilă”³.

Pentru scriitorul care se află pe lista autorilor evrei interziși de regimul Antonescu, viața de zi cu zi este o adevărată luptă pentru supraviețuire. El trăiește din puținii banii încasați din diverse traduceri. În jurnal consemnează, spre exemplu, faptul că a tradus o piesă pentru Grigore Vasiliu Birlic și acesta îl plătește, dar banii aceștia îi asigură cu greu subzistența. Pe lângă traiul mizer, numeroase umilințe îl însoțesc la fiecare pas. Este suficient să reamintim faptul că una dintre cele mai remarcabile piese de dramaturgie, „Steaua fără nume”, lucrare de referință în opera lui Sebastian, poate să apară și să fie jucată pe scena teatrului Alhambra la 1 martie 1944 doar după ce prietenii săi Nora Piacentini și Mircea Șeptilici îl conving pe avocatul Ștefan Enescu să accepte ca sub pseudonimul de Victor Mincu să-și asume paternitatea acestei capodopere a literaturii noastre. De prisos să mai spunem că distribuția la premieră a fost una care i-a cuprins pe Radu Beligan, Maria Mohor, Nora Piacentini, Nineta Gusti, Mircea Şeptilici, Marcel Anghelescu.

Așadar, în lipsa unor angajamente profesionale permanente, Sebastian își omoară timpul citindu-l pe Balzac. „Am încă ticuri de scriitor, notează el pe 11 mai și apoi completează: dar ce sens are un asemenea proiect în prăbușirea de azi”. Lumea caldă de ieri a Bucureștiului a dispărut, pe străzi nu sunt oameni căci iminența bombardamentelor îi determină să stea ascunși. Pe acest fundal al unui oraș apocaliptic în care timpul se scurge nepăsător „peste cadavre și incendii”. Sebastian se plimbă apăsat de singurătate: „Nici un om cu care să stau de vorbă. Nici un cinematograf în care să pot intra”. Are alternativa de a pleca din Capitală, petrece trei zile la Butimanu, dar viața la țară, cu liniștea ei patriarhală, nu-l prinde în mreje, este un om al cetății, chiar dacă acum se simte singur în interiorul acesteia.

Acest text este un fragment din articolul „Lumea românească în vara anului 1944. De la frică și anxietate la speranțe prudente”, publicat în numărul 47 al revistei Historia Special (revista:special/47) este disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 28 iunie - 27 septembrie 2024, și în format digital pe paydemic.com.

Note:

_{1 Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, București, Editura Humanitas, p. 551.}

_{2 Ibidem, p. 539.}

_{3 Ibidem, p. 543.}