Micul război ruso-georgian care a zguduit lumea

Conflictul „îngheţat” de la începutul anilor ’90 din Georgia se înfierbântă subit la sfârşitul verii lui 2008. Ceea ce era considerată a fi o problemă domestică a Georgiei, şi anume mişcările separatiste din cele două provincii, Osetia de Sud şi Abhazia, devine o chestiune de interes mondial ce produce schimbări importante în relaţiile internaţionale şi în paradigma de analiză a acestora. Acest conflict „îngheţat” se transformă într-un adevărat război regional de facto, prin actorii implicaţi direct, dar, luând în considerare forţele care intră în coliziune în mod indirect, capătă valenţe internaţionale. Este un moment de mare intensitate care nu numai că va lăsa viitorul Georgiei în balanţă, dar va produce o criză profundă a relaţiilor dintre Rusia şi Occident, cea mai mare de la căderea Uniunii Sovietice. Războiul de cinci zile din august 2008 redeschide, aşadar, chestiunea poziţionării Rusiei pe scena internaţională, a relaţiilor dintre o Federaţie Rusă emergentă şi Vest – şi, în particular, Statele Unite.

Calmul dinaintea furtunii

Principala prioritate a Georgiei este integritatea teritorială a statului, integrarea provinciilor separatiste Osetia de Sud şi Abhazia, conform declaraţiilor Ambasadorului Georgiei la ONU, Irakli Alasania, în martie 2008. De asemenea, integrarea euro-atlantică este promovată în 2008, la începutul anului, Georgia aplicând pentru programul MAP (Membership Action Plan), alături de Ucraina.

În relaţia cu Rusia, Ambasadorul Alasania menţionează că schimbarea de la nivelul conducerii ruse prin alegerea preşedintelui Medvedev nu prefigurează nicio schimbare a traiectoriei relaţiilor ruso-georgiene. În ceea ce priveşte America, acesta subliniază că „relaţiile dintre Statele Unite şi Georgia sunt un model pentru cum o superputere şi o ţară mică pot fi aliaţi strategici”, subliind importanţa fructificării acestor relaţii şi încrederea pe care Georgia o are în această alianţă.

Cursa înarmărilor

După eşecul recuperării celor două provincii secesioniste în 2004, preşedintele Saakaşvili realizează că şansele Georgiei de a câştiga teritoriile nu pot fi sporite decât printr-o reformă radicală a forţelor armate georgiene capabile să lupte cu separatiştii. Aşadar, fondurile militare au crescut, atingând 8% din PIB în 2007-2008, s-a renunţat la serviciul militar obligatoriu în favoarea formării unei armate profesioniste şi s-a implementat un program de achiziţionare de armament. Printre achiziţii s-au numărat peste o sută de tancuri T-72, zeci de piese de artilerie grea, peste 200 de vehicule blindate uşoare şi câteva elicoptere de atac şi de transport. De asemenea, au fost procurate şi UAV-uri de provenienţă israeliană utilizate în monitorizarea aeriană a teritoriului celor două republici secesioniste.

Georgia a început antrenarea unei mari forţe de rezervişti, sporind numărul acestora cu 25.000 pe an, într-un efort de a ajunge la un număr final de 100.000. În antrenarea trupelor georgiene, un aport important l-au adus Statele Unite, care a implementat un program de antrenament de contrainsurgenţă, întrucât Georgia a fost de acord cu trimiterea de trupe în Irak. Guvernul a făcut o prioritate şi din dezvoltarea şi antrenarea unui grup operativ special în cadrul Ministerului de Interne, echipaţi cu vehicule blindate, artilerie şi drone de supraveghere, instruiţi să lupte cu separatiştii.

Planuri strategice sau visuri naive?

Deveniseevident că echilibrul de forţe dintre autorităţile georgiene şi cele separatiste înclina categoric înspre partea georgiană. Chiar şi forţa de menţinere a păcii rusească – 500 de soldaţi în Osetia de Sud şi 2.300 în Abhazia – nu mai era o putere pe măsura armatei georgiene. Dacă ar fi dorit să preia controlul asupra regiunilor separatiste utilizând forţa, Georgia ar fi putut face acest lucru, iar singura în măsură să le protejeze putea fi Armata Rusă care să intervină direct.

Aşadar, în 2008, principalul obiectiv al Georgiei era un atac împotriva Osetiei de Sud, avansând profund în teritoriul regiunii. Situaţia era favorabilă, teritoriul Osetiei de Sud fiind redus, iar autorităţile osetine nu deţineau controlul asupra tuturor zonelor regiunii. Bazându-se pe superioritatea calitativă şi cantitativă a armatei sale, Georgia spera să înfrângă forţele osetine rapid, ocupând capitala Tskhinvali şi blocând Autostrada Trans-Caucaziană ce face legătura cu Rusia. Atunci Georgia ar fi putut instaura o administraţie proprie, condusă de Dmitriy Sanakoev şi ar fi preluat controlul asupra întregii enclave separatiste.

Principala problemă a planului georgian a fost aceea că a omis posibilitatea unei intervenţii din partea Rusiei, bazându-se pe faptul că oferind Moscovei garanţii privind trupele de menţinere a păcii, atunci aceasta ar avea o reacţie întârziată sau slabă. Totuşi, Rusia avea cunoştinţă de planurile georgiene, iar singurul detaliu care lipsea era data exactă a începerii operaţiunii. Prin urmare, decizia politică de protejare a Osetiei de Sud a fost luată în avans, căci un răspuns întârziat ar fi fost inutil, existând şanse mari ca aceasta să fie ocupată în câteva zile:teritoriul este mic, forţele sale armate slabe, iar capitala extrem de vulnerabilă, localizându-se la graniţa cu Georgia.

În iulie 2008 schimburile  de focuri dintre autorităţile georgiene şi cele osetine s-au intensificat peste norma obişnuită, pentru ca la începutul lui august să se amplifice îngrijorător. Escaladarea conflictului a lăsat patru osetini morţi şi şapte răniţi, pentru ca numai în două zile să se ridice numărul la şase, respectiv 15. După 2 august autorităţile osetine au început evacuarea capitalei şi numeroşi osetini s-au refugiat în Rusia.

Decizia:eliberarea leilor în Osetia de Sud

La 8 august 2008, în timp ce preşedintele Rusiei Dmitri Medvedev se afla în vacanţă, iar liderii lumii asistau, la Beijing, la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, Rusia atacă Georgia şi invadează Osetia de Sud. Aşadar, de atât a fost nevoie pentru a izbucni un război ţinut mocnit aproape două decenii, amintind oricărui cetăţean din Occident de vorbele lui Neville Chamberlain despre Cehoslovacia anilor 1930:un război „într-o ţară îndepărtată, între oameni despre care noi nu ştim nimic”.

Totuşi, acţiunea unilaterală a Rusiei s-a produs ca o contra-acţiune a evenimentelor ce se petrecuseră în Georgia în urmă cu o zi, adică joi, 7 august, când aproape de miezul nopţii, preşedintele georgian Miheil Saakaşvili ordona forţelor armate să răspundă atacurilor grupărilor secesioniste din Osetia de Sud, să oprească bombardarea satelor georgiene de către miliţia osetină, menţionând totuşi „să se reducă la minimum victimele civile”.

Saakaşvili a hotărât să intre în război, în încercarea de a recupera teritoriul Osetiei de Sud cu forţa, şi deschide luptele în arealul civil al capitalei enclavei, Tskhinvali. Deşi forţele georgiene le surclasau pe cele osetine atât cantitativ, cât şi calitativ, s-au confruntat cu o opoziţie brutală. Au reuşit să avanseze mult în teritoriul Osetiei de Sud, dar, ruşii au intrat în război înainte ca Georgia să ocupe tunelul Roki, ce leagă Osetia de Sud de Rusia.

Consiliul de Securitate al Rusiei s-a reunit la 8 august, la cererea preşedintelui Medvedev şi a hotărât intrarea în război de partea osetinilor. Argumentul a fost adus tot de Medvedev, care susţinea că „femei, copii şi bătrâni mor în Osetia de Sud, iar majoritatea dintre ei sunt cetăţeni ai Federaţiei Ruse”, iar „cei responsabili pentru asta vor fi pedepsiţi corespunzător”. Astfel că la incursiunea Georgiei în Osetia de Sud, Rusia a răspuns prin lansarea unor atacuri aeriene în regiune şi trimiterea de trupe armate în Osetia de Sud. În aceeaşi zi, sunt  distruse şi bazele aeriene din jurul capitalei Tbilisi. Saakaşvili declară stare de război pentru 15 zile şi mobilizează rezerviştii, însă, până duminică, ruşii controlează Tskhinvali şi cea mai mare parte din Osetia de Sud. Între 7 şi 12 august, Rusia a dislocat 20.000 de forţe în Osetia de Sud şi tot atâtea în Abhazia, totalul cărora reprezenta de trei mai mult decât armata georgiană.

Al patrulea front:războiul cibernetic

Interesant este că asaltul de pe uscat, aer şi apă al forţelor armate ruseşti a fost coordonat şi amplificat de atacuri în spaţiul cibernetic. Acest conflict a fost primul din istorie în care atacurilor militare le este adăugată o ofensivă cibernetică bine orchestrată, astfel apărând un „al patrulea front” al invaziei coordonate de Rusia. În după amiaza zilei de 8 august, ruşii au început să blocheze, să redirecţioneze şi să preia controlul asupra spaţiului cibernetic georgian.

Website-ul prezidenţial al Georgiei a fost luat sub control extern şi a început să deruleze imagini cu Adolf Hitler intercalate cu fotografii ale preşedintelui Saakaşvili. Dar şi alte 38 de website-uri importante din Georgia au fost atacate, printre care cel al Ministerului de Externe, Băncii Naţionale, Palamentului, Curţii Supreme, Comisiei Centrală Electorală, ambasadelor americane şi britanice. Intenţia Rusiei a fost de a răni onoarea statului georgian, demonstrând cât de uşor poate fi blocat spaţiul său virtual, şi, în aceeaşi măsură, de a restricţiona contactele autorităţilor cu publicul. Pentru a facilita comunicarea dintre autorităţi şi lumea exterioară, Polonia şi Estonia, aliaţi ai Georgiei, au intervenit şi au oferit guvernului georgian website-urile lor ca platforme alternative şi temporare.

Încetarea focului nu înseamnă şi restabilirea păcii

Schimbarea de situaţie îi obligă, deci, pe georgieni să cedeze, iar, la 10 august, Secretarul Consiliului Naţional de Securitate al Georgiei, Alexander Lomaia, anunţă că Georgia a cerut secretarului de stat american Condoleezza Rice să acţioneze ca mediator între părţile beligerante şi menţionează că Georgia a încetat focul şi s-a retras din Osetia de Sud. Ministrul de externe rus, Sergei Lavrov, se opune, argumentând că armata georgiană a rămas în Tskhinvali, iar Medvedev reiterează un principiu fundamental al Rusiei pentru care a intrat în acest război:„Rusia a fost în mod tradiţional, şi va continua să fie, un garant al securităţii popoarelor din Caucaz”, şi „niciodată Rusia nu a fost doar un observator pasiv şi nu va fi niciodată”. Aşadar,   luni, 11 august, ruşii bombardează oraşul georgian Gori şi îl ocupă.

Acordul de încetare a focului a fost încheiat la 12 august, după numai cinci zile de război, când preşedintele Medvedev a raportat lui Javier Solana, Înaltul Reprezentat pentru Politică Externă şi Securitate Comună al Uniunii Europene, că „a fost obţinut scopul operaţiunii Rusiei de a constrânge partea georgiană să accepte pacea şi a decis să o oprească”.

Soldaţi ruşi retrăgându-se din oraşul georgian Gori, 18 august 2008

(Dez)acordul pentru încetarea focului

Întrucât nu s-a putut ajunge la o concluzie într-un for internaţional, medierea conflictului trebuia preluată de un terţ actor. Preşedintele american Bush era decis să nu lase războiul ruso-georgian să escaladeze într-o confruntare ruso-americană de tipul Războiului Rece. Prin urmare, cel mai puternic aliat al Georgiei nu dorea să preia frâiele mobilizării Occidentului pentru formularea unei decizii comune faţă de Moscova, ceea ce scotea din joc orice posibilitate de a răspunde militar Rusiei, întrucât singura capabilă să facă asta ar fi fost America. Statele Unite au jucat un rol activ în soluţionarea crizei, însă numai sprijinind politic medierea, din spatele cortinei.

Rolul de mediator direct i-a revenit Uniunii Europene, mai precis preşedintelui Franţei, Nicolas Sarkozy, care deţinea preşedenţia rotativă a Uniunii Europene. La momentul izbucnirii conflictului, Sarkozy se afla la Beijing, alături de ceilalţi lideri ai lumii, la deschiderea Jocurilor Olimpice. Aici, a încercat să îl abordeze pe fostul preşedinte şi actualul premier rus, Putin, privind situaţia din Georgia. Preşedintele francez i-a cerut să îi acorde două zile pentru a media o soluţionare paşnică a conflictului, iar când Putin l-a refuzat, a coborât termenul la o singură zi. Întrucât Putin refuză din nou, Sarkozy realizează ca liderul rus nu intenţionează să încheie conflictul încă din faşă, ci este pregătit să îi dea o lecţie preşedintelui Saakaşvili. Aşadar, Sarkozy se întoarce în Franţa pentru a decide ce este de făcut.

Sarkozy decide că un partener mai rezonabil de negociere este Medvedev şi nu Putin. Atunci când lui Medvedev i-a fost sugerată o vizită a preşedintelui francez, acesta a răspuns, prompt, afirmativ. Totuşi, pentru a evita să fie pus într-o situaţie jenantă, Sarkozy a pus câteva condiţii privitoare la vizita sa la Moscova:menţionând că nu este o vizită de curtoazie, ci una în care se doreşte să se găsească o soluţie pentru încheierea ostilităţilor, Sarkozy insistă ca până la momentul sosirii sale să aibă loc încetarea focului, iar Moscova nu va invada Tbilisi. Medvedev îl asigură că nu va fi pus într-o situaţie jenantă şi că îi vor fi respectate condiţiile.

Planul de pace în şase puncte (din şapte)

Planul de Pace în Şase Puncte intermediat de preşedintele francez din partea UE prevede:să nu se recurgă la folosirea forţei, încheierea definitivă a tuturor ostilităţilor, acordarea accesului liber pentru ajutorul umanitar, retragerea forţelor armate ale Georgiei pe poziţiile lor permanente de cantonament, retragerea forţelor armate ale Federaţiei Ruse pe liniile anterioare declanşării ostilităţilor, adoptarea unor măsuri adiţionale de securitate de către forţele ruse de peacekeeping înainte de stabilirea mecanismelor internaţionale, organizarea unei conferinţe internaţionale despre statutul viitor al Osetiei de Sud şi Abhaziei şi modalităţile de asigurare a securităţii acestora pe termen lung.

Oficialii americani au găsit documentul revoltător, deşi s-au aflat în permanentă conexiune cu oficialii francezi, nu s-au aşteptat la un astfel de rezultat. În viziunea americană, un acord de încetare a focului trebuie să stabilească date şi locuri precise, ceea ce în acest caz nu se întâmpla. Natura vagă, ambiguă lăsa loc a numeroase de interpretări ce puteau fi folosite de Rusia în propriul avantaj.

Planul este simplist şi ambiguu şi nu aminteşte nimic despre integritatea teritorială a Georgiei, însă la conferinţa de presă, Sarkozy menţionează respectarea acestui drept inalienabil al oricărui stat suveran, invitându-l şi pe preşedintele Medvedev să îi împărtăşească opinia, având în vedere că anterior, preşedintele rus l-a omis din discursul său. Medvedev adaugă, totuşi, acest drept „nu înseamnă că un stat suveran are dreptul să facă orice doreşte”, iar referitor situaţia celor două enclave separatiste afirmă că „în ultimii ani dreptul internaţional a dat numeroase cazuri foarte complicate de popoare ce îşi exersează dreptul la autodeterminare şi apariţie a unor noi state pe hartă. Iată, de exemplu, Kosovo”.

26 august 2008, ziua când independenţa devine o soluţie umanitară

Situaţia din Kosovo era adusă la masa discuţiilor în mod deliberat, pentru a reaminti europenilor că independenţa Kosovo fusese susţinută doar de Uniunea Europeană, împotriva dorinţei Rusiei. În aceeaşi logică a legii talionului, la 26 august 2008, preşedintele Medvedev anunţă că, din motive „umanitare”, Rusia recunoaşte independenţa Osetiei de Sud şi Abhaziei. Iar într-o conferinţă de presă susţinută ulterior, preşedintele rus subliniază că recunoaşterea independenţei de către Rusia este „irevocabilă”, iar o polemică pe acest subiect este o „fantezie”.

În discursul său, Medvedev indică faptul că Georgia a împins Rusia spre acest gest, deşi, încă de la semnarea acordurilor de încetare a focului de la începutul anilor ’90, Rusia s-a dedicat respectării principiului inviolabilităţii graniţelor georgiene şi a acţionat ca un mediator şi apărător al păcii just, care a promovat rezolvarea conflictului pe baze politice.  Georgia a fost cea care nu a dorit o soluţionare paşnică a conflictelor, cea care s-a pregătit în mod sistematic de război, „în timp ce sprijin politic şi material era furnizat de gardienii săi străini”.

În încheierea discursului său, Medvedev evidenţiază faptul că recunoaşterea independenţei celor două republici secesioniste este singura modalitate, unica soluţie posibilă „de a salva vieţi umane”.  În răspuns la decizia Rusiei, Casa Albă emite în aceeaşi zi o declaraţie prin care condamnă decizia preşedintelui Rusiei, care este „în neconcordanţă cu numeroase Rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU pe care Rusia le-a sprijinit în trecut” şi care încalcă şi acordul de încetare al focului semnat sub medierea preşedintelui Franţei.  Singurul stat care a acordat recunoaştere diplomatică celor două enclave secesioniste în 2008 a fost Nicaragua, la începutul lunii septembrie. În prezent, Osetiei de Sud şi Abhaziei le este recunoscută independenţa şi de Venezuela, Nauru şi Tuvalu.

Referinţe:

William Ko, Alexander Besant, „Georgian Foreign Policy. Interview with Ambassador Irakli Alasania”, Yale Journal of International Affairs, martie 2008, pp. 44-50

Ruslan Pukhov, The Tanks of August, Centre for Analysis of Strategies and Technologies, Moscova, 2010

Jim Nichol, „Russia-Georgia Conflict in August 2008:Context and Implications for U.S. Interests”, Congressional Research Service, 3 martie 2009

Ronald Asmus, A little war the shook the world, Palgrave Macmillan, New York, 2010

Six Point Peace Plan, august 2008, Guvernul Georgiei

Medvedev’s Statement on South Ossetia and Abkhazia, 26 august 2008

Bush’s Statement on Actions Taken by Russian President in Regards to Georgia, 26 august 2008