Marea criză economică: Sărăcia și șomajul în Statele Unite
Marea criză economică, declanșată o dată cu prăbușirea Bursei din New York, în octombrie 1929, avea să arunce societatea americană într-una din cele mai negre perioade pe care le-a cunoscut de-a lungul istoriei. Toate categoriile sociale, de la cei mai bogați bancheri și afaceriști, până la ultimul fermier și muncitor au avut de suferit. De situația acestora din urmă ne vom ocupa în cele ce urmează.
Producția de grâu, pentru o pereche de bocanci
După crahul din 1929, situația fermierilor s-a degradat tot mai mult de la o zi la alta. În primul rând, prețurile produselor agricole au scăzut dramatic, cu 63% în 1933, față de 1929. Același lucru se întâmplă cu exporturile, în condițiile în care, înainte de izbucnirea crizei, peste 25% din veniturile fermierilor proveneau din această sursă. Situația era complicată și de faptul că foarte mulți apelaseră la credite (65% dintre fermieri), pe care în condițiile arătate, nu le mai puteau achita.
În această situație, băncile și casele de împrumut treceau la evacuarea fermierilor, la sechestrarea și vânzarea fermelor. Spre exemplu, până în 1932, aproape două treimi din fermele din Dakota de Nord au fost scoase la vânzare, pentru că nu-și plătiseră datoriile. Cei care-și pierduseră pământul, ajungeau arendași la marii proprietari funciari sau dijmași, adică un fel de șerbi, întrucât erau supuși unor datorii perpetue față de proprietar.
Venitul acestora era în jur de 300 de dolari pe an, mult prea puțin pentru un trai normal. Reacția fermierilor față de situația în care se aflau a fost de a produce mai mult, în speranța că vor reuși să scoată profit pentru a-și putea plăti datoriile. În condițiile în care piața era oricum suprasaturată de produse agricole, mărirea producției nu a făcut altceva decât să scadă și mai mult prețurile și să agraveze situația producătorilor.
Prețurile erau atât de mici că, pentru a cumpăra o pereche de bocanci, care costa 4 dolari, un fermier era nevoit să vândă 16 bușeli de grâu. Livra de bumbac costa 5 cenți, față de 16, în 1929, tona de porumb era 1,40 dolari, iar bușelul de făină 19,23 dolari, față de 100 cât costa în anii ‘20.
Animalele sunt aruncate în canioane
Deoarece cheltuielile pe care le făceau pentru obținerea unei recolte sau creșterea unui animal erau mai mari decât profitul obținut de pe urma lor, fermierii recurgeau la măsuri disperate. În Colorado și New Mexico erau câmpuri întregi de bumbac necules; strugurii erau lăsați să se strice în vii; porumbul era ars pe post de combustibil, pentru că era oricum mai ieftin decât cărbunele; crescătorii de animale, care nu aveau bani de furaje, preferau să le taie și să le arunce în canioane; prețul laptelui era atât de mic (1 cent pinta - 0,37 litri), încât era vărsat pe câmp.
Fermierii din Maine au aruncat atât de mulți cartofi în râuri, încât au stârnit alerta autorităților care se temeau că se vor produce inundații din această cauză. Toate acestea erau făcute pentru a determina creșterea prețurilor, lucru ce nu s-a întâmplat.
Calamitățile naturale accentuează criza
Din cauza datoriilor tot mai mari, fermierii și lucrătorii agricoli au început să-și vândă bunurile și să plece în căutarea unui loc de viață mai bun. Această migrație a fost accelerată de calamitățile naturale care au lovit Statele Unite la începutul anilor ‘30. Cea mai distrugătoare dintre acestea au fost furtunile de nisip declanșate în zona numită “Dust Bowl” (Castronul de nisip).
Epicentrul furtunilor era cuprins în perimetrul statelor Kansas, Colorado, Oklahoma, Texas și Oklahoma, dar au fost afectate și state vecine. Locuitorii acestor zone își vindeau, dacă puteau sau de cele mai multe ori își abandonau bunurile ce nu puteau fi transportate și plecau care-ncotro.
Direcția favorită a pribegilor – California, considerată a fi Peach Bowl– un fel de Grădină a raiului. În patru ani de zile, peste 300.000 de astfel de migratori, numiți “okies” sau “arkies”, în funcție de statul de origine, au trecut în California cu automobilul. Dezamăgirea celor care ajungeau la destinație era imensă pentru că forța de muncă era excedentară, iar salariile erau de mizerie. Situația disperată a “migratorilor” convenea însă marilor proprietari, care puteau să-i exploateze la maxim în schimbul unor retribuții minime.
Faptul că noii veniți lucrau la prețuri foarte mici, a determinat de multe ori concedierea californienilor, iar aceasta a determinat accentuarea sentimentelor de antipatie pe care aceștia le aveau față de cei veniți din nord. Semnificația denumirilor de “okie” sau “arkie” începe să-și piardă sensul inițial, ele desemnând „un împuțit, un nespălat, un gunoi”.
Autoritățile locale încercau să-i țină la distanță, întorcându-i din drum, de cele mai multe ori prin mijloace violente. Dacă în nord seceta și furtunile de nisip au făcut ravagii, în est fermierii au fost afectați de inundații, în Ohio apele revărsate făcând 900 de victime și lăsând 500.000 de familii fără locuințe.
14 milioane de șomeri
Situația muncitorilor a fost la fel de “neagră”. Cea mai mare problemă a fost șomajul: 3 milioane de șomeri se înregistrau în aprilie 1930, 4 milioane în octombrie același an, 7 milioane în octombrie 1931, 11 milioane un an mai târziu, 13 - 14 milioane la începutul lui 1933. După doar un an de la izbucnirea crizei, șomajul a devenit un mod de viață. Cel mai mare număr de șomeri se înregistra în rândul populației de culoare și muncitorilor din industria grea din marile centre industriale.
În iunie 1931, 25% din forța de muncă din Philadelphia era în șomaj; în New York, în 1932 erau 3,2 milioane șomeri, în Los Angeles, 150.000, în Portland – 40.000. În orașul Danora, din 14.000 de muncitori, mai lucrau doar 277! Nici cei care își păstraseră slujbele nu o duceau cu mult mai bine. Salariile au scăzut continuu pe perioada crizei, venitul total al muncitorilor scăzând până în 1933 de la 53 de miliarde de dolari la 31 miliarde de dolari.
În industria fierului și oțelului, salariul era cu 60% mai mic în 1932 față de 1929; un lucrător din industria textilă primea între 20 – 30 de cenți pe oră; la U.S. Steel, gigantul metalurgiei americane, erau în 1929, 225.000 de muncitori cu normă întreagă, iar la 1 aprilie 1933 nu mai era nici unul! Aceste lucruri și-au pus amprenta asupra condițiilor de viață.
Disperarea muncitorilor era cu atât mai mare cu cât nu găseau de lucru oricât ar fi căutat. În statul Washington, spre exemplu, lucrătorii forestieri, rămași fără slujbe, au dat foc pădurilor pentru a putea câștiga apoi bani în calitate de pompieri. În 1932, când a venit o ofertă de lucru din Uniunea Sovietică pentru 6.000 de muncitori, s-au înscris peste 100.000 de oameni.
“Prosperity Road”, colț cu “Easy Street”
Lipsa banilor punea familiile în imposibilitatea de a-și plăti chiria și celelalte cheltuieli, iar proprietarii nu manifestau nici un fel de compasiune, evacuând nefericiții chiriași. Dați afară din casele lor, oamenii ajungeau de cele mai multe ori în așa-numitele “hooverville” de la marginea orașelor, numite astfel după președintele Herbert Hoover. Aici își încropeau o locuință mizeră, de fapt o colibă sau cocioabă, din cutii de carton, bidoane din plastic sau metal, sau locuiau în mașini.
Fiecare oraș avea “hooverville”– ul său, cel mai mare fiind unul din Saint Louis, în care trăiau peste 1.000 de oameni. În Brooklyn, New York, era construit lângă groapa de gunoi a orașului, la fel și în Blue Island, Chicago. Aceste “așezări” aveau organizare proprie, străzi și autorități. Într-un astfel de loc din Chicago, străzile erau denumite ironic Prosperity Road, Easy Street, Hard Times Avenue.
“Primarul” locuia într-un adăpost făcut din lemn și cărămidă, la intersecția primelor două străzi. Cei care-și găseau un loc în “hooverville” se puteau declara mulțumiți. Cei care nu mai aveau loc, erau nevoiți să locuiască prin parcuri, canale, dărămături sau gări.
Minerii mănâncă păpădii
Foarte grea era situația minerilor din Virginia de Vest, Pennsylvania și Kentucky. Un călător european, relata în 1932: “Dintre toți muncitorii, minerii o duc cel mai rău. Asemenea sărăcie lucie nu crezi că poate exista”.
Familiile evacuate nu aveau unde locui pe timpul iernii și nu aveau ce mânca; cei care mai aveau locuință își ardeau mobilierul pentru a avea căldură; minerii și familiile lor ajunseseră să mănânce doar fructe de pădure, plante sălbatice sau chiar păpădii!
La fel de delicată era și situația muncitorilor din exploatările de cupru din New Mexico și Arizona, cele de petrol din Texas sau din orașele cu industrie textilă din New England sau Rhode Island. Atunci când apăreau locuri de muncă se făceau discriminări pe motive de rasă, sex sau vârstă, cum se întâmpla la compania Beaumont din Texas, care nu angaja persoanele cu vârsta de peste 35 de ani.
Cerșitul și căutatul prin gunoaie
Faptul că asigurarea hranei devenise o problemă pentru cei rămași fără slujbă, dar și pentru o mare parte a celor care încă mai lucrau, în condițiile abundenței de produse agricole, pare un lucru incredibil. Acest lucru a fost posibil din cauza problemelor cu care se confruntau muncitorii și fermierii, dar și pentru că proprietarii de supermarketuri refuzau să mai prelungească creditul consumatorilor, fiind convinși că aceștia nu au cu ce-și achita datoriile.
Cerșitul pe stradă a devenit un obicei cotidian în America începutului anilor ‘30. Foarte dese erau scenele cu oameni care căutau în tomberoane și gropi de gunoi ceva de mâncare.
“În jurul unui camion încărcat cu gunoaie și alte resturi, erau aproape 35 de bărbați, femei, copii, care în momentul în care a fost descărcată încărcătura, au început să scurme cu bucăți de lemn sau cu mâinile goale, pentru a găsi ceva de mâncare”, relata un ziar din Chicago.
Pentru o bucată de pâine, oamenii erau în stare de orice. Un lucrător social spunea că “criza a creat oamenilor mentalitatea coiotului, a unui prădător”. Bolile de stomac și inaniția erau din ce în ce mai prezente în viața cotidiană, adulții preferând de multe ori să nu mănânce pentru a asigura hrana copiilor.
“Tinere, mergi în Vest și… îneacă-te în Oceanul Pacific”
Pentru a găsi un loc de muncă, șomerii plecau uneori singuri, alteori însoțiți de familie, pe drumurile țării, în speranța că vor putea scăpa de mizerie. În 1931, un reporter a descoperit 200.000 de persoane care colindau prin țară, iar la sfârșitul anului 1932, numărul lor ajunsese la un milion. A apărut de altfel și expresia care spunea că Statele Unite sunt “prima națiune din istorie care pleacă cu casa în automobil”.
Sentimentele de înfrângere, disperare, vinovăție erau tot mai cople- șitoare și mulți au preferat să-și pună capăt zilelor pentru a scăpa de suferință și mizerie. Numărul sinuciderilor a fost foarte mare, comparativ chiar și cu alte perioade de criză, mai ales la începutul depresiunii. De altfel, vechea lozincă a lui Horace Greeley “tinere, mergi în Vest și prosperă împreună cu țara”, s-a transformat în “tinere, mergi în Vest și… îneacă-te în Oceanul Pacific!”