Marchizele, bijuteriile redescoperite ale caselor de altă dată

Bucureștiul își datorează denumirea de Micul Paris clădirilor inspirate din stilul Belle Époque, pentru că avem de-a face cu o replică la scară redusă atât a clădirilor, cât și a anvergurii străzilor. Dintre elementele specifice arhitecturii franceze de sfârșit de secol XIX preluate pe malurile Dâmboviței, marchizele sunt cele mai frapante, cele mai ușor de recunoscut de către oricine. Chiar dacă situația clădirilor de patrimoniu se menține în cote de alarmă, marchizele au reușit să supraviețuiască. Uneori ruginite și fără sticle, ele rezistă încă pe casele nerenovate. Paradoxal, stăm rău la construcții, dar bine la marchize.

Stăm bine în sensul că ele încă există. Că oricât de mutilate prin termoizolări neinspirate ar fi construcțiile pe care le înobilează, marchizele au fost recondiționate și montate la locul lor, peste straturile de polistiren, dovadă că sunt foarte îndrăgite. Foarte îndrăgite, dar prea puțin studiate. Cu excepția studiilor aprofundate ale lui Liviu Gligor asupra feroneriei în arhitectura românească, centrate asupra prelucrării metalului și folosirii lui în construcții de dimensiuni ample și de mai mare importanță, marchizelor nu li s-a acordat vreun volum.

Abia documentându-mă am înțeles de ce: ele sunt un obiect minor de arhitectură; nu întotdeauna aparțin arhitectului care a proiectat construcția, uneori fiind adăugate ulterior de către beneficiarul care le-a ales dintr-un catalog de feronerie. Și, chiar dacă au fost desenate de arhitect, doar în rarisime cazuri ele mai există.

După cum, în zilele noastre, schițele scenografului ajung la atelierele de croitorie, respectiv de tâmplărie pentru a fi realizate costumele și decorul unui anume spectacol, la fel desenele arhitecților care au proiectat marchizele trebuie să fi ajuns – și să fi rămas! - la atelierul de feronerie care a executat marchiza, fiind ulterior incluse în cataloagele acestor meșteșugari. În arhive s-au păstrat cel mult vederile frontale și laterale ale clădirilor, unde marchizele apar indicate doar ca dimensiuni și înclinare față de fațade. 

Marcarea intrării în casă

În vremuri preistorice, construcțiile aveau doar rolul de a-i ocroti pe locuitori de furia altor semeni, a animalelor și a naturii. Milenii mai târziu, când ridicarea unui edificiu era încredințată cuiva specializat în domeniu – fără a-l putea numi, încă arhitect - , apare preocuparea pentru soliditatea construcției, pentru stabilitatea acoperișului, precum și pentru calea de acces în clădire. Inițial o simplă gaură în perete, acoperită cu ceva, de la blană de animal până la proto-ușă, ușa de intrare presupune o atenție specială, deoarece trebuie să permită accesul facil al locatarilor și să-i țină afară pe oaspeții nedoriți. Interesul pentru realizarea unei uși de intrare care să întrunească aceste cerințe nu a diminuat odată cu progresele tehnice, care a permis prelucrarea superioară a lemnului și a metalului.

Chiar și după ce înfățișarea ușilor s-a apropiat destul de mult de cea cu care suntem familiarizați, ele au continuat să rămână încărcate cu valoarea simbolică de spațiu de trecere. Specializarea constructorilor, evoluția lor către profesia de arhitect nu a însemnat eliberarea ușilor de aceste conotații ezoterice. Dimpotrivă.

Intrarea în casă a putut fi percepută drept limita dintre cunoscut și necunoscut. Dintre îngăduit și neîngăduit. Dintre aici și dincolo. De unde și atenția specială acordată - în trecut, dar și în prezent – accesului în clădire. Pe lângă preocuparea principală de a proiecta o clădire cât mai adecvată rolului comandat, arhitectul urmărește și atingerea altor deziderate subordinate; printre ele, acela de a marca intrarea principală în clădire.

În ultimul mileniu, în Europa, deasupra ușii de intrare era amplasat un fronton - triunghiular, triunghi întrerupt, semirotund, în segment, în segment întrerupt, etc. Sau intrarea era marcată de coloane stânga-dreapta. Sau prin scoaterea în rezalit a vestibulului, inclusiv a porții. Sau scoasă în evidență de amplasarea unor statui încadrând ușa principală – de exemplu câte o statuie reprezentând un leu, animal regal, ideal pentru a scoate în evidență intrarea într-o reședință regală. Sau a unor cariatide care susțin balconul de deasupra ușii principale.

În timp, provocarea estetică și cea presupusă de marcarea statutului comanditarului a căpătat o nouă valență și anume necesitatea de a-i proteja de intemperii pe cei care intră sau ies din casă, ceea ce a condus la apariția unor cozoroace protectoare deasupra porților, constând dintr-un schelet de lemn, cu învelitoare de șiță, țiglă sau tablă, cu aspect de mini-acoperiș într-una sau în două ape.

Influența revoluției industriale

Odată cu dezvoltarea tehnologiei prelucrării metalului și sticlei, s-au găsit metode de a turna metalul în forme diverse și în mari dimensiuni, precum și de a fabrica suprafețe ample de sticlă, evoluții care s-au dovedit utile și domeniului construcțiilor, unde, pentru a diminua numărul incendiilor devastatoare, lemnul a fost treptat înlocuit cu metalul.

Metalelele turnate au fost folosite nu numai pentru a realiza o rețea de stâlpi de susținere mai supli decât stâlpii sau coloanele de zidărie, dar și pentru a obține suporturi și structuri de forme fluide pentru tot felul de accesorii inedite clădirilor. Astfel noile tehnologii au fost adaptate și acestor cozoroace de deasupra ușilor exterioare.

Așa au apărut marchizele ca punct de interes al fațadelor. Ale palatelor inițial, apoi preluate și de casele protipendadei și, în final, ale mahalagiilor (în sensul de locuitori ai mahalalelor, cartierele formate în jurul unei biserici, apud Câlția, Simion – Așezări urbane sau rurale? Orașele din Țările Române de la sfârșitul secolului al 17-lea la începutul secolului al 19-lea).

În timp, proprietarii de case mici, vagon, au simțit nevoia să-și extindă locuința, construind pereți de sticlă în structură metalică sub marchizele lor într-una sau două ape, obținând un fel de antreu sau de verandă, un spațiu de trecere între exteriorul și exteriorul casei numit marchiză windfang. Aici se lăsau galoșii, aici se fuma o țigară și, dacă spațiul era suficient de generos, se savura un șerbet și o cafea. Am dat peste o casă-vagon cu cinci asemenea marchize windfang pe str. Ion Neculce din București (una dintre ele fiind pe structură de lemn). 

Marchiza sublinia, bineînțeles, limita dintre lumea interioară și cea exterioară, mai ales că omul a simțit dintotdeauna nevoia de a-și scoate în evidență persoana și, prin extensie, casa. Dacă ne gândim că numerotarea caselor a apărut destul de târziu, era chiar necesar să existe un element remarcabil, care să distingă o locuință de alta. La Viena numerotarea caselor a apărut abia începând cu 1770, ceea ce înseamnă că la noi a fost introdusă câteva decenii mai târziu, probabil abia după 1849, când s-au pus bazele sistemului cadastral în Țara Românească și Moldova.

Despre alcătuirea marchizelor

Oricât de simplu ar fi acest accesoriu arhitectural, el trebuie conceput astfel încât sporul estetic adus clădirii să nu-i dăuneze pe plan structural. În zona studiată din sudul Munteniei, partea superioară a marchizelor este plată, de cele mai multe ori, alcătuită din sticlă montată într-o structură metalică; este cea mai importantă, cea mai vizibilă. Dimensiunile ei și orientarea ei – oblică spre peretele clădirii, perpendiculară pe fațadă sau oblică, spre exterior – sunt cele care rămân în memorie.

Din cauza greutății lor, marchizele nu pot fi prinse de zid doar prin niște șururburi, ele trebuie susținute. Inițial au fost sprijinite pe stâlpi subțiri de metal (probabil fontă), care au fost apoi înlocuiți cu mai discretele console. Acestea sunt nu doar mai discrete, dar, fiind amplasate în sau spre extremitatea plăcii pe care o susțin, întregesc vizual compoziția plastică și ne creează iluzia că marchiza ar avea volum, ar fi ca o petală sau ca o scoică. Or 90% dintre marchizele inventariate în București sunt plate! Pentru că sunt mai ușor și mai ieftin de confecționat. În plus, se pretează fără probleme replicării la altă scară a modelului ales.

Consolele nu pot suporta singure greutatea scheletului metalic și a sticlei unei marchize, de aceea partea ei cea mai vizibilă, placa, este susținută de o nervură sau chenar din metal, cu formă de paranteză sau semicirculară. Uneori consolele fuzionează cu acest chenar semicircular, ca într-o îmbrățișare. De obicei, întâlnim o singură nervură radială, doar la marchiza uriașă de la Palatul Enescu sunt cinci. Piesa principală a marchizei este traversată și de nervuri radiale, alcătuind o rețea mai rară sau mai deasă, după cum o cer nevoile structurii de rezistență, în funcție de dimensiunile, respectiv de greutatea acesteia.

Forțele de tracțiune pe care le exercită asupra zidului fațadei trebuie judicios distribuite încât să nu-l surpe, iar apa de ploaie sau rezultată din topirea zăpezii să nu afecteze construcția. Ca atare, majoritatea marchizelor au un jgheab colector la linia contactului cu fațada și mici burlane montate în extremități pentru a scurge această apă. În rarisime situații, au ajuns până la noi exemple în care aceste mici burlane se terminau în garguie (str. Duiliu Zamfirescu nr. 5) sau erau decorate cu ornamente de tablă (cum am văzut la Cracovia).

Evident, jgheabul orizontal nu ar fi imperios necesar dacă planul marchizei ar fi înclinat înspre exterior, nu înspre casă. Prin urmare, asemănarea cu parasolarele din material textil care le-au precedat cronologic, plus acest argument tehnic mă conduc spre concluzia că marchizele dreptunghiulare, înclinate spre exterior trebuie să fi fost primele. În anii care au urmat, au fost găsite soluțiile tehnice amintite mai sus și s-au preferat acele modele de marchize având planul înclinat către clădire.

Astfel contribuie la efectul optic de înălțare, de augmentare a ușii de intrare, iar forma unduit-evazată a planului principal – mai ales acolo unde consolele sunt și ele montate oblic, spre exterior, nu perpendicular pe zidul fațadei -, dă o senzație subliminală de întâmpinare, de îmbrățișare, făcând ca musafirul sau locatarul să se simtă binevenit.

Poate că marchiza avea mai mult decât rolul practic de a proteja persoana de ploaie cât aștepta cupeul sau taxiul, poate că ea crea condițiile unei calde strângeri în brațe de bun venit sau a unei ultime vorbe schimbate la despărțire. Marchiza însoțea un anume stil de viață, nu doar mai elegant și mai relaxat, ci cu oameni relaționând mai intens și mai cald, mai apropiat.

După ce inițial au avut forme geometrice cu unghiuri drepte, sub influența stilului Art Nouveau, plăcile marchizelor au preluat forme inspirate din natură – scoici, fluturi, plante. Văzute în plan, plăcile marchizelor pot fi împărțite în cel puțin 15 modele diferite, dar multe reprezintă diverse sublimări ale cochiliilor de scoici.

Întâlnim și forme amintind de evantaie (sau de frunze de nufăr), de coadă de păun sau de ciuperci. Și nervurile radiale pot fi interpretate drept o trimitere la foile din pălăria ciupercilor. După cum nervurile metalice ale marchizelor pot duce cu gândul la structura unei crinoline (contemporană cu marchizele) sau a unei aripi de fluture, cine știe...

Marchizele și alte ornamente metalice

Marchizele, felinarele, serele, grilajele balcoanelor și gardurilor cu porțile aferente, toate aceste elemente de arhitectură minoră, dar care înfrumusețează fațadele clădirilor din vechiul regat, însoțesc valul înnoirii din arhitectura românească din a doua jumătate a secolului XIX. Eliberarea de sub stăpânirea turcească s-a făcut nu numai politic și administrativ, ci și prin adoptarea formelor arhitecturale sau de îmbrăcăminte din Occident, precum și a scrisului cu caractere latine.

În domeniul arhitecturii, schimbarea aceasta a implicat și renunțarea definitivă la folosirea exclusivă a lemnului, proces demarat cu secole în urmă odată cu ridicarea primelor edificii din zidărie precum mănăstirile Tismana și Cozia, cetatea de la Baia etc. din Țările Românești și accelerat odată cu marele incendiu de la 1847, care a distrus o bună parte a centrului comercial al capitalei.

Procesul de racordare la occident s-a intensificat după făurirea statului rezultat din Unirea Principatelor și a înflorit după venirea lui Carol I, când autoritățile erau preocupate să imprime o racordare instituțională și formală la cultura Europei occidentale.

Copertinele, marchizele de toate tipurile, provin pe filieră franceză, care a avut o putere de iradiere incredibilă în condițiile acelor timpuri, când nu existau avioane, telefoane mobile, internet sau televiziune. Totuși, tendințele lansate de Paris în literatură, arhitectură, modă, stil de viață, străbăteau distanțe uriașe. De exemplu, moda marchizelor a ajuns nu doar până în țara noastră, ci până în oceanul Indian (copertina din insula La Réunion, Vila Folio).

La noi, există copertine și marchize de mare frumusețe în București, Brăila, Craiova sau Ploiești. Câteva dintre ele ar putea împodobi cu cinste orice palat parizian; ne referim aici la copertina palatului Suțu și la marchizele palatelor Cantacuzino și Krețulescu, ale caselor Filipescu-Brâncoveanu, Balș sau Paul Lăzărescu (actuala Bibliotecă a Municipiului București).

95% dintre marchizele bucureștene pe care le-am identificat sunt plate. Astfel pot fi realizate mai ușor micșorări sau măriri pentru a se potrivi la dimensiunile casei unui client care își dorește un model anume. Existența mai multor firme de feronerie, care își permiteau să tipărească aceste materiale de prezentare, denotă că existau mulți clienți, o piață în continuă extindere. Că era un număr mare de marchize ne-o dovedesc și anunțurile din ziare sau din Monitorul Oficial, care ne prezintă case prevăzute cu marchize (probabil windfang).

În cazul puținelor marchize proiectate de arhitect, ele devin un semn distinctiv, după care putem recunoaște arhitectul. Mă refer în mod special la Dimitrie Hârjeu, unic prin marchizele sale deosebit de late (cele mai cunoscute fiind cele de pe str. Dumbrava Roșie nr. 6 și 12). În ceea ce-l privește pe arhitectul cu cele mai multe edificii cu marchize, Ion D. Berindey, deși capodopera sa – marchiza principală a palatului Cantacuzino – rămâne fără egal, cele de la casele Assan și Toma Stelian au fost copiate și preluate în nenumărate variante. 

Am putut constata o „iradiere” a anumitor modele de marchize; de exemplu, în zona străzilor bucureștene Henri Coandă/Dacia, constatăm că sunt mai curând marchize care formează un unghi drept (sau aproape) cu fațada. Nu departe de aici, în perimetrul străzilor Clopotarii Vechi/Constantin Daniel întâlnim mai multe marchize într-o apă. La Ploiești, pe actualul bulevard al Independenței, la numerele 25 și 27, vedem frumoase marchize tip scoică, cu console spiralate filând cu nervura concentrică.

Marchizele răspundeau unei serii întregi de cerințe, de diferite naturi – estetice, psihologice, practice. Pe de o parte, personalizau o clădire și îi sporeau nivelul de confort; pe de altă parte, fiind un adaos luxos al clădirii, marchiza sublinia statutul social al proprietarilor.

Adesea, marchiza nu este singurul element de fier forjat. În cazul reședințelor aparținând elitei, ele sunt doar unul dintre elementele metalice – ușă de intrare cu tâmplărie metalică sau ornamente de fier forjat, în cazul tâmplăriei de lemn; felinare, gard, porți, balustrade, jardiniere sau chiar sere sau luminatoare. Uneori, edificiile respective au și învelitori de metal. Tot de dragul afilierii stilului francez, știut fiind că învelitorile de olane asigură o termoizolație superioară și costă mai mult.

98% dintre marchizele inventariate de mine au astăzi feroneria vopsită în negru, 1% în albastru deschis și 1% în crem. În schimb, marchizele windfang au, de cele mai multe ori, structura metalică vopsită în brun ruginiu sau în verde, doar rareori în negru. Dan Lăcătuș spune că, inițial, marchizele nu erau vopsite, ci aveau culoarea întunecată, antracit închis, a fierului forjat tratat cu ulei ars.

Tot din punct de vedere cromatic, am remarcat existența câtorva marchize prevăzute cu sticlă colorată, atât în cazul marchizelor situate deasupra ușilor (pe str. Argentina și Teodosie Rudeanu, de exemplu), cât și a celor de tip antreu, unde fie există carouri de sticlă colorată, fie sunt modele florale, unde petalele sunt colorate. Cum o sticlă colorată costă mai mult decât una clară, deducem că beneficiarii erau suficient de înstăriți ca să-și permită o cheltuială nenecesară. Arh. Hanne Derer subliniază un avantaj practic al sticlei colorate: pe ea murdăria nu apare la fel de evidentă, deci presupunea o întreținere mai ușoară.

În cazul marii majorități a marchizelor cu sticlă incoloră, nu aveam de-a face cu o simplă sticlă clară, ci cu una întărită cu plasă sau cu suprafața vibrată prin lovituri de ciocan. Deci foarte scumpă! Pentru a le proteja, în unele cazuri sunt montate deasupra marchizelor plăci de plasă. În cazul marchizelor windfang, adesea careurile de sticlă erau decorate cu motive geometrice sablate sau obținute prin tratarea cu acid. Sau se obținea un grad de intimitate montând geamuri mate la nivelul inferior.

În lucrarea sa Fierul în arhitectura românească, Liviu Gligor atrage atenția că fierul și centrele siderurgice erau localizate în Transilvania, dar că nu întâlnim acolo marchizele, ci în Vechiul Regat. Explicația ar fi că în Transilvania casele nu au retragere de la stradă, iar reglementările nu permiteau scoaterea în consolă a unor elemente de arhitectură. Mai mult, intrarea în casă se făcea printr-un gang, de unde se urca pe scara principală către locuință, marchiza fiind, desigur, inutilă.

Altă caracteristică a marchizelor ar fi că ele apar cu predilecție în mediul urban, în mediul rural lipsesc aproape cu desăvârșire. Este drept că, în ultimele decenii, țăranii sunt cuprinși de febra de a-și demola casele și a construi altele, mai mari și mai moderne. Însă pare imposibil ca printre vechile lor case dărâmate să fi fost unele dotate cu marchize, în condițiile în care nu am văzut niciun conac cu asemenea podoabă. Ca atare, se cuvine să menționăm, cu caracter de excepție, frumoasa copertină din comuna Balaci, jud. Teleorman, care nu este cu nimic mai prejos decât cele aparțininând arhitecturii vernaculare din capitală.

Această marchiză din mediul rural împodobește casa parohială din sat. Nu este singura marchiză legată de zona religioasă. În București, am remarcat câteva marchize și pseudomarchize deasupra intrării dinspre altar a unor biserici – preferata mea, cea de la biserica Amzei. Cu adevărat excepțională este biserica Pitar Moș, prevăzută cu două marchize, una deasupra intrării principale, cealaltă, deasupra intrării secundare. La Iași însă, biserica Lipovenească are nici mai mult nici mai puțin decât trei copertine în două ape!

Marchizele se află - aproape toate - în mediul urban, în mediul construit pentru cei vii sau pentru cei trecuți pe lumea cealaltă. La cimitirul Bellu, numai în zona din dreapta și apropierea capelei am remarcat șase-șapte cavouri-marchiză și o marchiză, din păcate delabrată, montată pe un cavou din zidărie. Apropo de lumea celor duși pe lumea cealaltă, am remarcat în reportajul filmat cu ocazia funeraliilor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, că, în semn de doliu, consolele marchizei ușii Palatului Regal prin care a fost scos sicriul, erau acoperite cu pânză neagră. La fel cum se acopereau oglinzile...

Deducem din anunțurile de mică publicitate din presa epocii, unde erau menționate marchizele caselor scoase la vânzare, și din numărul mare al firmelor de feronerie că moda marchizelor a înflorit între 1885-1910, după care sunt treptat înlocuite cu pseudomarchizele caselor în stil național, din lemn și țiglă sau șiță, moda fiind adaptată la condițiile noastre de climă. Dacă în spațiul francez ele erau menite să protejeze de ploaie, la noi era util să apere și de soare, nu doar de intemperii. Poate de aceea majoritatea pseudo-marchizelor în stil neoromânesc sunt semicirculare sau în formă de potcoavă, pentru a ecrana razele soarelui din mai multe direcții. Acestea provin din marchizele din fier forjat și sticlă cu formă semicilindrică. 

Dacă marchizele de metal și sticlă nu apar întotdeauna pe planurile arhitectului, fiind fie idei venite pe durata construirii casei și adoptate prin dispoziții de șantier, fie adaosuri ulterioare, pseudomarchizele în stil național sunt toate trecute în proiect.

Copertinele și marchizele apar la reședințele protipendadei și cele ale clasei de mijloc, iar marchizele windfang erau mai ales întâlnite la casele de la mahala, pentru a compensa absența unui antreu. Nu putem ști câte au fost, fiindcă multe au fost dărâmate. Țin minte că în îndepărtata mea copilărie existau multe pe calea Moșilor și pe calea Călărașilor, în zonele dărâmate pentru a ridica blocuri.

Interesant că, deși sunt relativ ușor de demontat, proprietarii le-au păstrat, chiar dacă n-au avut mijloace să le întrețină – o dovedește numărul destul de mare de marchize fără geamuri sau cele unde sticla a fost înlocuită cu tablă sau policarbonat. Dimpotrivă, clădiri moderne sunt dotate cu marchize cu forme epurate cum ar fi hotelul Radisson de pe Calea Victoriei

În România, cu excepții notabile precum Palatul Regal sau Cercul Militar, marchizele apar mai ales la reședințe private, nu la edificii publice. Nici în fotografiile vechi nu remarcăm marchize la edificii publice, altele decât magazine, hoteluri sau restaurante. În schimb, la Cracovia sau la New York nu am întâlnit marchize decât la clădiri destinate publicului: gară, teatre, hoteluri sau restaurante, iar la Atena ele străjuiesc, cu precădere, vitrinele oferind protecție față de ploaie trecătorilor, potențiali cumpărători. De unde se poate vedea că există un specific național/meteorologic al marchizelor. Dar, așa cum spuneam, deși stăm rău în privința clădirilor de patrimoniu, chiar ne putem lăuda cu marchizele caselor vechi. 

După o scurtă carieră de scenograf, Irina Dimiu a fost peste douăzeci de ani jurnalist, apoi a reluat studiile, urmând un masterat la UB – facultatea de istorie, în domeniul patrimoniului. A continuat lucrul la disertație chiar după ce a susținut-o, ea ajungând să fie un volum publicat de Editura Vremea sub titlul Marchizele, bijuterii ale caselor bucureștene. În acest articol, ne prezintă concluziile cercetării ei.