Malaxa «încinge» exilul românesc

Industriașul Nicolae Malaxa, aflat în Statele Unite ale Americii, după ce părăsise țara acaparată de ruși și slugile lor comuniste instalate la București, a reușit, în 1952, să încingă din nou spiritele în exilul românesc.

Se ivea la orizont, pentru inginerul român care știuse să se strecoare cu o abilitate de invidiat, în propriul beneficiu, prin mai toate regimurile politice de după 1930, posibilitatea de a căpăta, în sfârșit, cetățenia americană, pe care o râvnise atât, dar unii reprezentanți ai exilului românesc, printre care și Constantin Vișoianu, și-au amintit de strania cooperare dintre Malaxa și Petru Groza, dar și de sprijinul tacit oferit de industriașul român în tulburările petrecute în Capitală la sfârșitul lunii februarie 1945, care aveau să ducă la căderea guvernului Nicolae Rădescu și intrarea României în sfera de influență sovietică.

Conflictul cu Malaxa și minciunile generalului Rădescu s-au aflat, din punctul meu de vedere, și la originea primelor acuzații publice aduse de general, în august 1952, acum în calitate de președinte al Ligii Românilor Liberi, lui Alexandru Cretzianu și Constantin Vișoainu, învinuiți că și-ar fi însușit sumele de bani transferate în străinătate pentru sprijinirea exilului românesc.

O relație veche

Potrivit propriilor declarații, înregistrate de FBI, în mai 1948, și consemnate de Mircea Ciobanu în cartea sa „Regele Mihai și exilul românesc”, generalul Nicolae Rădescu (foto) îl întâlnise pentru prima oară pe Nicolae Malaxa în decembrie 1944, animat de buna intenție de a stinge conflictul care exista între acesta și un alt industriaș român, Max Auschnitt, socotind că rivalitatea agresivă dintre cei doi era la originea situației precare din industria transporturilor. (De altfel, rivalitatea dintre cei doi va continua și în afara țării, pe seama sprijinirii facțiunilor emigrației românești).

De atunci și până în primăvara anului 1948 cei doi nu s-ar mai fi văzut, deși, tot Rădescu spune, Malaxa i-ar fi transmis, prin tot felul de curieri, fie că e gata să sprijine o eventuală răsturnare a guvernului procomunist condus de Petru Groza, dacă generalul s-ar fi angajat într-o asemenea întreprindere, fie că ar dori să-i ajute pe Iuliu Maniu și Ion Mihalache, întemnițați deja în urma procesului politic care li se înscenase, în noiembrie 1947, dacă ar fi existat vreo cale în acest sens. Ceruse însă discreție asupra gesturilor sale, întrucât soția și copilul său, aflați încă în România, ar fi putut avea de suferit de pe urma acestor propuneri.

Generalul Rădescu depunea mărturie, astfel, în 1948, în fața autorităților americane, pentru anticomunismul evident al inginerului Malaxa, asigurându-i acestuia viza necesară pentru rămânerea în SUA. Autoritatea generalului Rădescu părea a fi suficientă în fața funcționarilor Departamentului de Stat, fostul primministru român obținând, în schimb, promisiunea inginerului Malaxa că va sprijini financiar mișcarea de rezistență. Suma vehiculată de presa franceză era de nu mai puțin de un milion de dolari! În condițiile în care existența celebrului Fond Național Român („Fondul Mihai Antonescu” sau „Fondul elvețian”), reprezentând banii transferați în străinătate în vederea finanțării unor oameni politici și intelectuali români în exil, în condițiperile în care România ar fi pierdut războiul) era pusă sub semnul întrebării, constituind motiv de zâzanie în rândurile emigrației românești, generalul Rădescu era nevoit să găsească alte surse de finanțare pentru obiectivele sale. Dar de unde avea atâția bani industriașul Malaxa pentru a sprijini mișcarea de rezistență pe care generalul Rădescu vroia să o finanțeze?

Jocul la două capete

În martie 1949, Judith Coplon, funcționară la Departamentul american al Justiției, este prinsă de FBI, în urma unei ample acțiuni de monitorizare a acțiunilor acesteia, în momentul în care se întâlnea cu un agent KGB, Vladimir Gubitcev, acoperit însă ca diplomat sovietic la ONU, având asupra sa documente secrete aparținând guvernului american. Printre acestea se afla și un raport confidențial, semnat de Alan R. Cracken, șeful Centralei de Informații, la 11 mai 1948, destinat șefului FBI, J. Edgar Hoover (foto), din care reieșeau legăturile inginerului Nicolae Malaxa cu lideri naziști, cu legionarii români și, mai apoi, cu comuniștii, dar, mai ales, răscumpărarea, pentru suma de 2.400.000 de dolari, de către guvernul procomunist condus de dr. Petru Groza, a unei fabrici aparținând lui Malaxa, după ce aceasta fusese rechiziționată de URSS.

Banii astfel obținuți, susținea raportul confidențial, ar fi fost împărțiți mai apoi de industriașul român cu liderii comuniști. Alan R. Cracken îl cita în raportul său pe colonelul Finogenov, șeful Misiunii Economice sovietice în România, care aprecia că inginerul Malaxa era în stare „să-și vândă propria patrie, dacă astfel ar putea profita de pe urma tranzacției”. Colonelul Finogenov ar fi fost auzit declarând că „Malaxa va fi sprijinit de comuniștii români”.

Jurnalistul Drew Pearson, care obține aceste informații, le publică în rubrica obișnuită pe care o ține în The Washington Post, la 13 ianuarie 1952, atrăgând atenția că un personaj cu un asemenea trecut dominat de tranzacții scandaloase se află pe o listă în vederea obținerii unei vize de ședere permanentă în SUA, care ar fi urmat să fie aprobată de Congresul american. Dar Drew Pearson – ale cărui informații, pentru cine studiază textele sale din presa vremii, erau furnizate de surse cât se poate de credibile și bine informate (inclusiv serviciile secrete americane) – se trezește contestat în afirmațiile sale privindu-l pe Malaxa chiar de generalul Nicolae Rădescu!

Dată fiind importanța poziției fostului prim-ministru român, Drew Pearson, în buna tradiție a dreptului la replică din jurnalismul american, revine cu un alt articol, la 19 februarie 1952, cerându- și spășit scuze pentru informațiile considerate „false”, prezentate în textul precedent.

„Este jenant pentru un jurnalist care se străduiește să facă eforturi importante să fie corect să-și dea seama, uneori, cât de prost informat poate fi, mai ales atunci când este vorba de o nedreptate”, scrie Pearson.

Acesta amintește că generalul Rădescu i-a confirmat, printr-o scrisoare primită la redacție, că guvernul său – și, deci, nu acela procomunist condus de Petru Groza! – este responsabil pentru acordarea despăgubirilor financiare cuvenite inginerului Malaxa. Altfel spus, Rădescu îl absolvea pe industriașul român, prin augusta sa minciună (căci despre o minciună deliberată era vorba!), de orice legături subversive cu comuniștii. Considerându- l pe Malaxa o „victimă” a disputelor din sânul emigrației românești, jurnalistul Drew Pearson își ia necesarele măsuri de precauție, socotind că, din punctul său de vedere, în noile circumstanțe determinate de intervenția generalului Rădescu, nu vede de ce acesta nu ar putea deveni cetățean american.

Întors din Europa după un lung periplu, Constantin Vișoianu, fostul ministru al Afacerilor Străine în guvernul Rădescu și însărcinat cu supravegherea executării Convenției de Armistițiu, află cu stupoare de dreptul la replică solicitat de fostul prim-ministru român, motiv pentru care îi scrie acestuia, la 6 mai 1952, cu eleganță și fermitate, în același timp, că „e de datoria mea să vă declar că afirmațiile dumneavoastră sunt inexacte. Guvernul nostru nu a luat niciodată o asemenea hotărâre și nici nu a examinat vreodată chestiunea unei despăgubiri a d-lui Malaxa. Alocarea sumei de 2.400.000 de dolari, cu titlu de despăgubire pentru fabrica luată de Rusia, a fost hotărâtă și executată de guvernul dominat de comuniști și prezidat de P. Groza”.

Într-o telegramă cifrată expediată de Alexandru Cretzianu, ministrul plenipotențiar român la Ankara, lui Brutus Coste, la 1 mai 1945, acesta arăta că „dezordinea din avutul statului a ajuns de neînchipuit. Astfel, Malaxa a primit de curând, cu titlu de împrumut, 4 miliarde de lei și, cu titlu de «despăgubiri pentru beneficii pe care a fost împiedicat să le realizeze de trecuta guvernare», alte două miliarde și jumătate. I s-au acordat, în plus, două milioane și jumătate de dolari (plata în franci elvețieni) în contul utilajului industrial ridicat de ruși. Din aceste beneficii, partidul comunist a primit partea sa: două miliarde de lei”.

Legăturile dintre liderii comuniști români și inginerul Nicolae Malaxa, care stârneau, de altminteri pe bună dreptate, nenumărate suspiciuni la Departamentul de Stat american, sunt înfățișate și de raportul întocmit de referentul Secției de Politică Externă a C.C. al P.C. (b) al Uniunii Sovietice, V. I. Lesakov, adresat adjunctului șefului secției, L. S. Baranov, la 26 august 1947, în care acesta consemna discuțiile avute cu Ana Pauker și Vasile Luca, care criticau deciziile și atitudinile lui Gheorghiu-Dej.

Ana Pauker îl învinuia pe Dej că a acceptat solicitarea lui Ion Gheorghe Maurer de „a-i trimite pe Auschnitt și Malaxa în SUA”, ca urmare a faptului că „ei, «comuniști naționali», trebuie să se gândească la economia țării, în vreme ce «grupul moscovit» se gândește mai mult la Uniunea Sovietică”. Așadar, plecarea celor doi industriași români în străinătate se făcuse în bună regulă, ei fiind... „trimiși”, însuși Gheorghiu- Dej dându-și acordul în acest sens! Nu e de mirare că, potrivit unei surse infiltrate de Securitate în cercurile emigrației românești, Malaxa afirma că „va face din Republica Populară Română o a doua Iugoslavie prin legăturile pe care le are cu unii comuniști din RPR”.

Nixon intră în scenă

Întrebarea la care încercăm să găsim un răspuns este ce anume l-a determinat pe generalul Rădescu să intervină în favoarea lui Malaxa, asumându-și, prin propria semnătură, un act pe care guvernul în fruntea căruia s-a aflat nu-l adoptase? Este limpede că fostul prim-ministru, în condițiile disputelor din sânul emigrației românești privind Fondul Național Român, era nevoit să apeleze la alte surse de finanțare, una dintre acestea fiind oferită de Nicolae Malaxa, care se angajase să finanțeze mișcarea de rezistență cu un milion de dolari, în schimbul obținerii vizei de ședere permanentă în SUA.

Elizabeth Hazard, în lucrarea sa „Cold War Crucible: United States Foreign Policy and the Conflict in Romania, 1943-1952”, a dezvăluit, grație discuțiilor purtate cu Gordon Mason, reprezentantul CIA pentru România, în perioada 1951-1954, implicarea lui Constantin Vișoianu și Alexandru Cretzianu în compromiterea inginerului Nicolae Malaxa și, prin ricoșeu, a carierei politice a lui Richard Nixon. Preocupat să obțină viza permanentă pentru a rămâne în SUA, Malaxa a apelat la sprijinul senatorului republican de California, Richard Nixon (foto), căruia i-a propus realizarea unei fabrici de tuburi de oțel în localitatea natală a acestuia.

El l-a angajat pe avocatul lui Nixon, Thomas Bewley, pentru a-i reprezenta interesele și pentru a obține autorizațiile necesare construcției, oferindu-i poziția de secretar al nou înființatei The Western Tube Corporation. În același timp, Nixon s-a angajat, prin persuadarea unui alt reprezentant californian în Congresul american, să obțină pentru Malaxa, printr-o rezoluție specială, rămânerea permanentă a acestuia pe teritoriul SUA.

Dar atât CIA, cât și Departamentul de Stat nu doreau ca influența lui Malaxa să prevaleze asupra Comitetului Național Român, ca urmare a legăturilor pe care acesta le avusese cu legionarii și comuniștii, astfel încât, mărturisește Gordon Mason, s-a obținut colaborarea lui Constantin Vișoianu și a lui Alexandru Cretzianu în vederea compromiterii industriașului român. Vișoianu, așa cum ne amintim, fusese iritat de minciuna lui Rădescu în privința lui Malaxa – „înghițită” de Drew Pearson, în The Washington Post, la 19 februarie 1952 –, dar și de controlul (inclusiv financiar) pe care acesta îl exercita asupra fostului prim-ministru român.

După câteva luni de investigații, Constantin Vișoianu obține dovezi zdrobitoare care atestau plăți substanțiale făcute de Malaxa în conturile familiei Nixon, în schimbul obținerii sprijinului senatorului. Fostul ministru român al Afacerilor Străine căpătase, cu ajutorul unui funcționar de la o bancă din California, copii după două cecuri, în valoare de 100.000 de dolari, semnate de Malaxa, reprezentând plăți către Richard Nixon și fratele acestuia. Gordon Mason a obținut aprobarea CIA pentru a plăti „sursa” bancară găsită de Vișoianu și a intrat în posesia celor două cecuri compromițătoare, care arătau că, în plină campanie mccarthy-istă, un senator american sprijină în Congres, contra unor consistente sume de bani, obținerea cetățeniei americane pentru un apropiat al comuniștilor români. 

Dar, în iulie 1952, Richard Nixon a fost nominalizat oficial la Convenția Națională Republicană ca vicepreședinte al candidatului la președinția Statelor Unite, Dwight D. Eisenhower, ceea ce a făcut ca CIA să se afle în posesia unui adevărat „cartof fierbinte”. Gordon Mason a prezentat informațiile obținute directorului CIA, Walter Bedell Smith, care îi fusese colaborator apropiat lui Eisenhower în Al Doilea Război Mondial și care a realizat implicațiile scandaloase pentru viața politică americană și, mai ales, pentru fostul său șef militar, acum candidat la președinția SUA. Smith, își amintește Mason, a cerut toate documentele și copiile și le-a prezentat președintelui Harry Truman, care, deși reprezenta Partidul Democrat, a decis să nu le facă publice, ceea ce i-a permis lui Richard Nixon, la 23 septembrie 1952, într-un discurs rămas celebru (printre altele și pentru că Nixon a fost unul dintre primii politicieni care au apelat la televiziune pentru a se adresa direct electoratului), să se disculpe, arătând că nici el și niciun alt membru al familiei sale nu au primit „bani murdari”. Astfel, arată Elizabeth Hazard, scandalurile din interiorul emigrației românești în Statele Unite ale Americii s-au dovedit a fi, în 1952, foarte aproape să compromită procesul electoral din această țară. 

Răzbunarea lui Rădescu?

Socotindu-i responsabili pe Alexandru Cretzianu și Constantin Vișoianu de lipsa banilor necesari „intelectualilor români în exil” și finanțării unei consistente mișcări de rezistență, dar iritat mai ales de încercările acestora de a-l compromite pe Nicolae Malaxa și, deci, de a-l lipsi de sprijinul financiar al acestuia, generalul Nicolae Rădescu, în calitate de președinte al Ligii Românilor Liberi, face pentru prima oară un demers public în justiție, adresându-se, la 25 august 1952, printr-o scrisoare, judecătorului de instrucție al cantonului Berna, din Elveția, în care îi denunță pe Vișoianu și Cretzianu de fals în acte publice și că și-ar fi împărțit fonduri publice românești.

Scrisoarea a stârnit un adevărat scandal în rândurile emigrației, generalul Nicolae Rădescu fiind acuzat că a pus la dispoziția autorităților comuniste de la București, prin demersul său, o „armă” nesperată în vederea deschiderii unei acțiuni juridice împotriva lui Constantin Vișoianu și a lui Alexandru Cretzianu și, prin extensie, împotriva întregii emigrații românești. Una din sursele infiltrate de Securitate în rândurile exilului românesc raporta, la 5 februarie 1953, că scrisoarea adresată judecătorului de instrucție din Berna „a făcut vâlvă mare în rândul emigrației, iar Rădescu a început să fie părăsit de către emigranți”.

Aceeași sursă mai informa că înapoia demersului fostului prim-ministru român s-ar fi aflat chiar Nicolae Malaxa, care ar fi dorit compromiterea în ochii emigrației românești și a opiniei publice atât a generalului Rădescu (bătrân și bolnav, departe de a mai reprezenta o opțiune convingătoare pentru oportunistul și, în același timp, pragmaticul industriaș român), cât și a celor doi „inamici”, Constantin Vișoianu și Alexandru Cretzianu, care se aflaseră la originea tentativei de a-l îndepărta de SUA și a ruinării carierei politice a susținătorului său, Richard Nixon.

Nu este, oare, o cruntă ironie a istoriei și o dovadă a cinismului pervers al destinului că Nicolae Malaxa, omul care a traversat cu naturalețe trei regimuri politice atât de diferite, dându-i cu tifla și celui de-al patrulea, cel comunist – unite, toate, în nevoia disperată de bani, indiferent de proveniența lor – a sfârșit nu numai liber, dar și prosper și influent?