Los Angeles 1984 - Olimpiada record a sportului românesc

Cine ar fi putut să creadă că rușii vor rămâne datori americanilor, după boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova, în condițiile în care următoarea Olimpiadă era programată tocmai la Los Angeles și chiar la scurt timp după ce faimoasa metropolă celebrase 100 de ani de existență?

Firește că nimeni nu se îndoia că va sosi și revanșa, Moscova anunțând, de altfel, încă din luna mai a anului olimpic 1984, că sportivii săi nu vor participa la această ediție californiană. Motivul invocat? Sovieticii au declarat că se tem pentru siguranța... sportivilor lor!?!

Sigur, totul era cusut cu ață albă, iar președintele din acel moment al Comitetului Olimpic Internațional, Juan Antonio Samaranch, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a media războiul rece coborât până în arenele olimpice. Întâlnirea sa cu reprezentanții țărilor estice, care s-au alăturat prompt URSS, s-a soldat cu un eșec, excepție făcând doar Iugoslavia (care găzduise la Sarajevo Olimpiada de iarnă) și... România, care nu excludea, totuși, participarea la J.O.de la Los Angeles.

Nicolae Ceaușescu sfida încă o dată Moscova, dând în egală măsură un semnal de amiciție americanilor și nu numai lor. Mai mult chiar, în vreme ce rușii anunțaseră că vor organiza, la concurență cu Olimpiada, „Jocurile Prieteniei”, invitând să participe toate țările care se aliniaseră boicotului, la București continuau din plin pregătirile loturilor olimpice pentru întrecerile de la Los Angeles. Unde delegația României va sfârși prin a fi prezentă, obținând cel mai bun bilanț, din toate timpurile, încununat și cu ocuparea locului 2 în clasamentul final pe națiuni, după SUA, dar înaintea RF Germania, Italia, China, Canada, Japonia, Marea Britanie etc. O tempora!...

Bugetul e suplimentat de organizatori

Olimpicii români așteptau cu sufletul la gură decizia „organelor superioare, de partid și de stat” dacă participă sau nu la Jocurile Olimpice. Continuau pregătirile, desigur, dar tensiunea era din ce în ce mai mare, pe măsură ce lunile și zilele se scurgeau fără ca semnalul „de sus” să anunțe lumina verde pentru plecarea la Los Angeles. Mai mult chiar, fiind anii în care primul plan era deținut de plata datoriei externe, pe la colțuri se șoptea tot mai mult că, și dacă s-ar vrea să fim prezenți la Olimpiadă, deplasarea delegației ar fi mult prea costisitoare și nu sunt banii necesari.

În culise, însă, departe de toți ochii sportului nostru, aveau loc tratative româno-americane, pentru ca delegația României să fie prezentă la Jocurile Olimpice de la Los Angeles! Mulți ani mai târziu, lucrurile vor transpira în presa americană, unde dezvăluirile au fost făcute de două personaje-cheie: Peter Uebberoth, președintele Comitetului Olimpic al SUA, și Agnes Mura, o tânără americancă de origine română, trimisă special la București pentru a convinge autoritățile să accepte participarea la Jocurile Olimpice.

Totul a fost dezvăluit în „New York Times”, aflându-se că negocierile – desfășurate într-o vilă de la marginea Capitalei – au privit, într-adevăr, chestiunea costurilor ridicate ale deplasării delegației sportivilor români. Și, după calculele estimative, s-a convenit ca bugetul de care dispunea partea română să fie suplimentat de organizatori cu 120.000 de dolari, dintre care 60.000 urmau să vină de la Comitetul de Organizare al Jocurilor Olimpice, iar cealaltă jumătate direct de la Comitetul Olimpic Internațional!

Este, deci, de la sine înțeles că Nicolae Ceaușescu aprobase deja participarea noastră la Olimpiadă, dar, preocupat de achitarea datoriei externe, condiționase prezența delegației și de primirea unui sprijin financiar din partea gazdelor. Sigur, suma respectivă era de-a dreptul ridicolă, fie și numai dacă ne gândim la costurile zborului până la Los Angeles și înapoi – dar ea atesta, pe de o parte, dorința fierbinte a organizatorilor de a vedea România la Olimpiadă, confirmând, pe de alta, decizia lui Ceaușescu de a strânge șurubul la cheltuielile din țară. Oricum, câștigurile de imagine au fost imense, atât pentru România, cât și pentru Nicolae Ceaușescu însuși, deși până în decembrie 89 nu mai erau decât 5 ani…

Mândria de a fi român. În Los Angeles.

În cariera mea de gazetar sportiv, prezența la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din 1984, a fost o șansă extraordinară. Să ajungi în anii aceia în faimosul L.A., să te plimbi prin Beverly Hills, să vizitezi Hollywood-ul, cu „Universal Studios” și să te pozezi în față la „Chinese Theatre”, să te urci pe „Queen Mary” și în „Spruce Goose” era ca un vis, la care mai adăugați și plăcerea câtorva ore prin celebrul Disneyland.

Eram buimac de-a dreptul, dar am fost pur și simplu copleșit atunci când, oriunde intram cu acreditarea atârnând la gât și se afla că vin din România, eram primit cu brațele deschise, aplaudat și mi se ofereau discounturi consistente! Aceasta era reacția tuturor americanilor față de românii care veniseră la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, iar exprimarea cea mai impresionantă avea să vină chiar pe stadionul „Coliseum”, la ceremonia de deschidere a Olimpiadei. În momentul în care delegația olimpică a României a pătruns pe pistă, toți cei circa 100.000 de spectatori aflați în tribunele de la „Los Angeles Memorial Coliseum” s-au ridicat în picioare, aplaudând frenetic. Și nu cred că vreodată, în lunga mea carieră de jurnalist pe marile arene sportive ale lumii, am putut trăi un moment mai înălțător și mai emoționant decât acela.

Ecaterina Szabo, urmașa Nadiei Comăneci

La Los Angeles a fost prezentă și Nadia, dar numai ca spectatoare, în tribună, ca invitată de onoare a organizatorilor. Marea noastră campioană se retrăsese din activitatea competițională, dar avea să fie alături de urmașele ei, care vor cuceri la Los Angeles unicul titlu care lipsește din fabulosul palmares al Nadiei – cel de campioană olimpică în concursul pe echipe.

A fost o bătălie aprigă între fetele noastre – pregătite de tinerii antrenori Octavian Bellu, Adrian Goreac și Maria Cosma – și americance, care erau antrenate de Martha și Bela Karolyi. Ei bine, noua stea a gimnasticii noastre, micuța Cati Szabo, avea să strălucească absolut impresionant, cucerind 4 medalii de aur și una de argint și devenind astfel lidera incontestabilă a echipei de aur, din care mai făceau parte Simona Păuca, Lavinia Agache, Laura Cutina, Cristina Grigoraș și Mihaela Stănuleț.

Rămânea, totuși, regretul că la individual compus Cati a noastră a trebuit să se mulțumească numai cu argintul, în fața gimnastei Mary-Lou Retton, care a fost dăruită la potou, cum se spune, cu două note de 10, grație cărora a cucerit titlul suprem cu un avans de numai 5 sutimi.

20 de povești de aur ale campionilor români

Delegația celor 127 de sportivi români prezenți la ediția a XXIII-a a Jocurilor Olimpice de vară a revenit de la Los Angeles cu 53 de medalii, dintre care 20 de aur, 16 de argint și 17 de bronz, bilanț care ne-a plasat, încă o dată, pe locul II în clasamentul final pe națiuni, după SUA, dar înaintea altor… 138 de țări ale lumii. A fost și a rămas până azi bilanțul-record al olimpismului românesc, cum nu mă îndoiesc că va rămâne pentru totdeauna, în condițiile în care sportul nostru a regresat continuu la Olimpiadele următoare, iar după 1989 s-a prăbușit de-a dreptul la Jocurile Olimpice de la Rio.

Simpla enumerare a tuturor medaliaților români de la Los Angeles ne-ar ocupa însă mult prea mult spațiu tipografic, drept care ne vom opri astăzi numai la medaliații cu aur, alăturați Ecaterinei Szabo și colegelor ei din echipa care a cucerit titlul olimpic. Și vom începe cu campionii dublu medaliați, nici ei puțini!

În frunte, inegalabilul Ivan Patzaichin care, împreună cu Toma Simionov, a cucerit medalia de aur la C 2-1000m, obținând și argintul la canoe dublu 500m. La gimnastică, Simona Păuca a alăturat aurului de la echipe o medalie de argint la bârnă și una de bronz la individual compus, în timp ce Lavinia Agache a mai obținut un bronz la sărituri. La atletism, Doina Melinte a devenit campioană olimpică în proba de 800m, dobândind și argintul la 1500m, în vreme ce inepuizabila Maricica Puică a câștigat titlul la 3000m, alături de care a obținut și medalia de bronz la 1500 – iar lângă ele se cuvin aplaudate Anișoara Cușmir-Stanciu, câștigătoarea medaliei de aur la săritura în lungime, unde argintul a revenit nu mai puțin valoroasei sale colege Vali Ionescu.

Schifistele românce au dominat categoric multe dintre finalele de la Lake Casitas, începând cu Valeria Răcilă, care a cucerit aurul la simplu, continuând cu echipajul de 4+1 rame (Olga Homeghi, Chira Apostol, Maria Fricioiu, Florica Lavric + Viorica Ioja), apoi cu cel de 4+1 vâsle (Titie Țăran, Anișoara Sorohan, Sofia Banovici, Ioana Badea + Ecaterina Oancia), în timp ce echipajele de dublu vâsle (Elisabeta Oleniuc-Marioara Popescu) și dublu rame (Elena Horvath-Rodica Arba) au devenit campioane în aceste probe, lor adăugându-li-se și echipajul masculin de 2 rame (Valer Toma-Petru Iosub).

Din flotila de caiac-canoe au strălucit și fetele de la K4 (Agafia Constantin, Nastasia Ionescu, Tecla Marinescu și Maria Ștefan), campioane olimpice în proba de 500m.

Halterofilii Nicu Vlad și Petre Becheru și luptătorii de greco-romane Ion Draica și Vasile Andrei au completat acest impresionant panou de onoare al campionilor olimpici români de la Los Angeles!

Rămân de neuitat amintirile gazetarului prezent la această ediție a Jocurilor Olimpice, unde am făcut cunoștință pentru prima data cu… tastatura unui calculator, dar și unde am avut privilegiul de a-i urmări în direct pe uriașii sportivi americani care au fost și au rămas atletul Carl Lewis și baschetbalistul Michael Jordan.

Acest articol a fost publicat în numărul 184 al revistei Historia (revista:184), disponibil în format digital pe platforma Paydemic.

_{Foto sus: Gimnastele române, câştigătoare ale medaliei de aur în concursul pe echipe – Lavinia Agache, Mihaela Stănuleţ, Cristina Grigoraş, Simona Păuca, Laura Cutina, Ecaterina Szabo (© Guliver/Getty Images)}