Kremlinul, votca și „cârnații atomici”

Secolul al XX-lea a fost dominat de o supradezvoltare a orașelor industriale și acestea aveau nevoie de un imens spațiu vital. Sporirea numărului de centre urbane milionare a dus la creșterea nevoii de materii prime și alimentare, frontierele fiind obstacole nesemnificative în calea poftelor maselor de oameni. Liderii politici aveau propriile fantezii intelectuale și, pentru a ajunge sau a se menține la putere, erau obligați să devină agresivi și să dezvolte forțele armate.

Mulțimile sunt impresionate de imaginea de forță, dar se pot întoarce împotriva autorităților dacă nu le sunt satisfăcute necesitățile primare, biologice. Este absolut normal să se declanșeze conflicte pentru acumularea de resurse și, în același timp, pentru a limita tensiunile din societate. Dispariția unui număr de bărbați poate să însemne o mare fericire socială pentru cei ce le ocupă locurile în structurile statului. Ocuparea unui Lebensraum asigură și un nou număr de locuitori supuși, cei ce pot ajunge carne de tun pentru noi campanii militare cât mai departe de centrul de putere ce pare dominat de o liniște absolută.

Moscova a fost ocupată în anul 1917 de către adepții fanatici ai mișcării comuniste și a devenit o cetate a războiului prin fabricile militare din regiune. Cum totul trebuie plătit, conducerea de la Kremlin a inițiat ofensive împotriva vecinilor, dar trupele slab antrenate n-au făcut față forțelor poloneze și a fost necesară o întrerupere a ostilităților pentru organizare și înzestrare modernă. Iosif Stalin a făcut totul pentru atingerea acestui obiectiv și industrializarea sovietică începută în anul 1927 n-a avut nici cea mai mică legătură cu fericirea oamenilor. Supraînarmarea putea să genereze foamete cum s-a întâmplat în 1932/1933 în Ucraina. A fost un semnal de alarmă, dar aceeași direcție a fost menținută.

Victoria din 1945 a semănat cu o adevărată înfrângere, Uniunea Sovietică ocupând prea puțin teritoriu și acela devastat de lupte și cu capacitățile industriale afectate de ostilități. Chiar dacă vastul lagăr sovietic era grav afectat în urma invaziei germane, Iosif Stalin a trasat directiva unei noi campanii de înarmare intensivă și o adevărată foame de energie s-a manifestat în centrele industriale ce lucrau pentru război. Au fost inițiate lucrări de amploare pentru bararea fluviilor și termocentrale cu coșuri fumegânde au apărut prin toată uniunea, dar tot era prea puțin. Numai focul nuclear putea să acopere necesarul de electricitate și uraniul a fost exploatat fără milă în România. Orice zăcământ cunoscut a devenit resursă pentru industria atomului și nu se ținea cont de protecția mediului. Simplu detaliu! Nu exista vreun bastion care să reziste asaltului bolșevicilor.

Centrale nucleare au fost ridicate în apropierea orașelor producătoare de armament și totul părea că merge mai mult decât perfect. Sistemele de siguranță eraMihail Gorbaciovu însă rudimentare și nu se ținea cont prea mult de riscuri atunci când era vorba să se producă substanțe ce duceau în final la plutoniul necesar bombelor atomice. Centrala de la Cernobîl era un astfel de rezervor de metal radioactiv până în data de 26 aprilie 1986. Distrugerea unei singure capacități de producție a îngrozit întreaga Europă și numai așa s-a putut afla ce coace Moscova în secret. Dacă norul radioactiv n-ar fi trecut frontierele, cetățenii lagărului comunist nici măcar n-ar fi știut de nenorocirea ce aducea cancer și moarte. Chiar dacă Mihail Gorbaciov a mai permis să se spună adevărul, minciuna era foarte iubită în cercurile de putere și s-a anunțat dezastrul abia după celebra sărbătoare de 1 Mai. Oare câți oameni au murit din cauza acestei decizii politice? Nu contează! Moscova n-a ținut niciodată la supuși și doar atingerea unui obiectiv este importantă. Orice drum al politicienilor de la Kremlin este pavat cu trupurile victimelor din propria tabără. Nu se discută despre ceilalți, cei ce nu sunt oameni. Aceea sunt doar bandiți.

Autoritățile sovietice aveau și o altă problemă: cantități imense de alimente contaminate radioactiv. Neutralizarea acestora era costisitoare și era păcat să fie aruncat bunul public, mai ales că era un mare deficit de alimente pe piață. Cel puțin 47.500 t de carne și două milioane de tone de lapte au fost obținute până în anul 1989 și s-a căutat o soluție pentru rezolvarea problemei. Aleksandr și Boris Putko au găsit în arhive documente mai mult decât șocante. Organele puterii sovietice au ajuns la concluzia că se poate amesteca în mezeluri carnea radioactivă în proporție de 10 procente și apoi salamurile să fie vândute în întreaga Uniune Sovietică. Cum exista o poftă deosebită de carne, populația a consumat tot ce s-a adus în magazine și cârnații atomici au mers perfect cu o votcă. Dacă s-a aplicat aceeași regulă în cazul produselor lactate, populația a primit doze deosebite de stronțiu și cesiu radioactiv, chiar mai periculoase decât iodul pentru care exista cât de cât tratamentul cu iodură de potasiu.

Medicii se miră astăzi de înmulțirea cazurilor de cancer, dar puțini știu că mișcarea comunistă a otrăvit radioactiv propria populație de dragul unor economii. Este interesant de amintit că Mihail Gorbaciov era specialist în agricultură și totuși n-a fost interesat să urmărească în mod serios calitatea produselor ce ajungeau în farfuriile cetățenilor sovietici. Sănătatea oamenilor a fost distrusă de politrucii fără milă și inimă de la Moscova. Nu este de mirare că mortalitatea a avut valori ridicate în Uniunea Sovietică, amestecul de mâncare proastă și alcool având efecte devastatoare asupra organismului uman. Conducerea politică de la Moscova n-a fost vreodată interesată în mod real să reducă alcoolismul, votca fiind un produs ieftin de produs și care aducea venituri importante la buget. Mai mult. Avea și rolul de a smulge din portofelele locuitorilor rublele pentru a se asigura o bună circulație monetară. Trebuie precizat că și statul socialist român a avut monopol asupra producerii și comercializării produselor din alcool, cele ce aduceau fonduri serioase în vistieria țării.

Uniunea Sovietică a cunoscut în perioada Gorbaciov o oarecare deschidere spre normalitate și autoritățile au început să mai spună adevărul și să fie mai tolerante cu cetățenii. Totuși, exista o limită în politicile de liberalizare și nu se putea renunța la minciună, fundamentul societății comuniste. Conducătorii n-au spus adevăratele valori ale contaminării radioactive și, mai mult, au ridicat valorile peste care radiațiile erau periculoase pentru corpul uman. Produsele alimentare au devenit brusc comestibile și astfel rafturile magazinelor nu mai erau goale. Destrămarea statului comunist a dus la încetarea anchetelor împotriva celor ce s-au făcut vinovați de astfel de practici și s-a mers tot înainte.

Nu este de mirare că arhivele fostei Uniuni Sovietice sunt în continuare controlate atent de poliția politică și accesul este permis numai pentru cercetătorii ce execută ordinele centrului de putere. Adevărul nu este iubit vreodată de conducătorii democratici și, mai ales, de cei autoritari sau totalitari. Minciuna are parte de un adevărat cult în astfel de state în care oamenii sunt sacrificați pentru satisfacerea poftelor unor oameni mici ajunși cumva la putere.

Bibliografie minimală

Anuarul statistic al Republicii Socialiste România 1982.

Anuarul statistic al Republicii Socialiste România 1985.

Putko, Aleksadr și Boris, Tăcerea atomică, Nemira, București, 1994.