Kosovo. Un stat impus pe harta lumii se străduiește să se afirme pe calea normalității

Cei care vorbesc astăzi despre multiculturalitate, diversitate, dialog și toleranță pot observa cu ușurință că în Kosovo aceste idei sunt de neconceput, atât pentru sârbi, cât și pentru albanezi. Aflat în luna septembrie în Serbia și Kosovo, împreună cu istoricul Gheorghe Onișoru, pentru a participa la o conferință cu titlul „Golgota Sârbească (1915-1916)”, am avut prilejul de a vizita micul stat de la nord la sud. Interesant e că sârbii folosesc şi ei un termen în oglindă, „Golgota albaneză”, pentru a descrie nefericitele evenimente din istoria lor...

Locul desfășurării conferinței a fost universitatea din Kosovska Mitrovica. Este universitatea sârbilor, susținută de statul sârb, din micul orășel din nordul Kosovo, construită pe un singur nivel, în 2001, pe ruinele unei secții de poliție distruse de bombardamentele NATO. Niciun albanez (denumirea de kosovar este nouă) nu este înmatriculat la mica universitate. Din motive lesne de înțeles, sârbii au trebuit să plece cu universitatea din capitala Priștina. 

Intrarea în Kosovo, alături de profesorii sârbii s-a făcut printr-un punct de control „prietenesc”, denumit vamă administrativă, nu graniță, denumire de neconceput de către sârbi. Orașul Kosovska Mitrovica are o populație de aproximativ 70.000 de locuitori şi este divizat în nord și sud – se observă şi astăzi punctele de acces dintre cele două zone. În sud, locuiesc albanezii. Mai nou, între cele două părți a apărut așa numitul Pod al Păcii, construit din bani europeni şi păzit, atunci când am trecut peste el, de un grup de ofițeri italieni din KFOR. Pe pod era amenajat un fel de cinema:pe o pânză era proiectat un film spaniol. Câteva scaune erau ocupate de indivizi curioși. 

La intrarea în zona albaneză ne întâmpină o terasă cu numele URA, desigur cu alt înțeles decât cel din română. Şi tot la capătul albanez la podului e statuia lui Isa Boletini, unul dintre cei mai cunoscuți luptători și naționaliști albanezi. Cei din nord spun că este unul care a omorât mulți sârbi în timpul vieții sale. În partea nordică a podului, sârbii au și ei un monument cu soldații uciși de către UCK.

Copiii albanezilor, numiţi Bill sau Madeleine

Chiar dacă în Kosovo se folosește Euro, în partea sârbă majoritatea utilizează dinarul sârbesc. În sudul Kosovska Mitrovica, locuit de albanezi, situaţia de schimbă:apar preţuri afișate în euro, mult praf în aer, dar şi pe pereții vitrinelor, decorate la fel ca în bazarul din Istanbul, muzică la maxim, multe moschei. Sunt multe satele şi orașele din Kosovo care au câteva moschei, hoteluri chiar. Potrivit informaţiilor primite de la colegii participanţi la conferinţă, moscheile cu două minarete sunt construite de arabi, cele cu unul, de turci. Pare să fie o întrecere între ei, care construieşte mai multe. 

Cei care au fost la conducerea Statelor Unite în timpul bombardamentelor NATO sunt eroi în Kosovo:găsim străzi precum Bill Clinton, Madeleine K. Albright, Wesley Clark etc. În Priștina, chiar și statui, nume de bulevarde. Surprinzător, copiii albanezilor au primit nume precum Bill sau Madeleine. 

În drumul către Prizren, din Mitrovica, observi cu uşurinţă case părăsite sau deteriorate, locuite odinioară de sârbi. Curios, am oprit la Kosovopoljie, sau Gazimestan, cum îi spun sârbii. Este locul unde, în 1389, sultanul Murad I a fost ucis în bătălia cu sârbii;sârbi care, culmea, au luptat la acea dată alături de albanezi, croați, bosnieci, şi cu susținerea lui Mircea cel Bătrân. 

CITIȚI ȘI INTERVIUL Ema Miljković, istoric sârb:„Nu aș spune să uităm, ci să iertăm. Cu toții”

Monumentul închinat memoriei bătăliei de la 1389 se înalță trufaș şi poate fi observat de la câțiva kilometri depărtare. Locul este cunoscut pentru celebra bătălie privind soarta Balcanilor, dar și datorită lui Slobodan Miloșevici, care a hotărât să celebreze 600 de ani de la importantele evenimente istorice soldate cu succese neașteptate. După spusele unor istorici sârbi, au participat 1.000.000 de oameni, veniți pentru a asculta discursul naționalist al președintelui sârb.

Sfinţi cu ochii sfărâmaţi

Cel mai sudic oraș, sau primul oraș din Kovoso, aflat la granița cu Albania, este Prizren. Un oraș deosebit prin arhitectura sa, prin modelul pașnic de conviețuire arătat vreme de secole. Traversat de râul Bistrița, oraşul oferă o arhitectură clasică, în care regăsim stilul otoman îmbinat cu cel balcanic. Mi s-a spus că astăzi au mai rămas doar 30 de sârbi în oraș.

Germani din trupele KFOR patrulând în 2005, în apropierea unei biserici ortodoxe devastate cu un an mai devreme în oraşul Prizren

Biserica „Sveti Djordje”, situată central, construită acum câteva sute de ani, a fost vandalizată în 2004, ca și celelalte locașuri de cult ortodoxe. Azi, din fericire, a fost reconstruită, dar se observă în continuare lipsa altarului. Aproape de ea se află moscheea Sinan Pașa, finalizată în 1615.

O altă biserică vizitată a fost „Our Lady of Ljeviš”, construită între 1306-1307 de către Stefan Uroš II Milutin. Avariată serios în 2004, aflată acum sub paza poliției, se poate vizita doar după o verificare atentă. În interior, toți sfinții pictați au ochii sfărâmați – probabil prin lovituri cu ciocanul.

Următoarea oprire a fost la Mănăstirea Sfinților Arhangheli, aflată într-o zonă deosebită, între munți, aproape de râul Bistrița, la ieșirea din orașul Prizren. Construită de Stefan Dušan, clădirea sfântă oferă o liniște care îndeamnă la meditație. În interiorul ansamblului monastiresc este adăpostit și trupul celui care l-a construit. Şi aici forţe ale poliţiei păzeau mănăstirea.

Kosovo, inima sârbilor

Una dintre cele mai frumoase și deosebite mănăstiri din Kosovo este cea numită „Visoki Deceani” – dar pentru a ajunge la ea se trece prin mai multe controale efectuate de soldații KFOR. Bariere metalice, bucăți de beton imense așezate în zig-zag, punct de control blindat din care se observă o mică gaură pentru a putea scoate arma, în caz de nevoie, te întâmpină la intrarea în mănăstire. Iar aceasta este situaţia atât la Deceani, cât şi la Peć, sediul Patriarhiei sârbe. Din motive de siguranță, patriarhul bisericii sârbe locuiește la Belgrad, dar titulatura sa este Patriarh de Peć și Mitropolit de Belgrad și Karlovci. Pentru sârbi este cu atât mai trist că strada care duce către Patriarhie poartă numele generalului Wesley Clark. Unele lucruri par să fie făcute cu un scop. 

În trecere printr-un mic orășel din Kosovo am văzut sute de bannere cu chipul unui congresman american, probabil unul necunocut și pentru americani, care era așteptat aproape ca un erou, pentru a se adresa poporului kosovar. 

Războiul scoate la suprafaţă tot ce e mai rău din oameni. Dar Patriarhia, mănăstirile, bisericile, bătăliile istorice, întemeietorii statului sârb, patrimoniul, istoria, toate acestea arată că toată zona Kosovo este punctul de plecare al statului sârb. Este, așa cum spun sârbii, inima lor. Astăzi ei pendulează între moștenirea istorică și statisticile privind populația albaneză mai numeroasă.

E trist că azi, la 16 ani de la sfârșitul războiului, lăcașurile de cult ortodoxe au ajuns să fie păzite de trupe militare. Tot azi putem consemna că nicio moschee din Kosovo nu este păzită nici cu un simplu post de poliție.

La întoarcerea spre București, la aeroport, colegului meu Gheorghe Onișoru, care avea ștampilă de Kosovo pe pașaport, dar și viză de Statele Unite, i s-a pus, normal, ștampila cu Serbia, dar și o ștampilă cu DELETE peste cea cu Kosovo.