Justiția în România secolului al XIX-lea

📁 Istorie Modernă Românească
Autor: Alexandru Purcăruș

Evoluția Ministerului Justiției urmărește, în linii mari, evoluția administrației autohtone, dar și pe cea a societății românești, în ansamblul său.

Marele om de cultură și politician Titu Maiorescu (ministru al Justiției între 7 iulie 1900 și 13 februarie 1901 și, din nou, în iulie 1912) sublinia foarte plastic acest aspect într-un discurs parlamentar din 14 februarie 1891: „Căci nu se poate ridica numai o parte a administrației într-un stat, ea izolată, la un nivel cultural mult mai mare, la care nu a ajuns întreg statul, din care acel resort face parte. Nu se poate ridica școala mult mai sus decât e justiția, armata, funcționarii, miniștrii, deputații, senatorii, noi toți în mijlocia noastră. Toate acestea sunt relative și stau într-o proporție sigură, oarecum fatală, unele cu altele”. 

Istoria Ministerului Justiției în România începe în epoca domnitorului Alexandru Ioan Cuza. După cum, pe drept cuvânt, se afirma în Enciclopedia României (1938), „organizația modernă a ministerelor datează de la unificarea administrativă a Principatelor realizată de Cuza la 1861”.

În fapt, la începutul lunii decembrie 1861, după considerabile eforturi diplomatice, Turcia și Puterile garante au fost convinse să recunoască Unirea Principatelor. În consecință, cele două guverne care funcționau în Țara Românească și în Moldova au demisionat, pentru a permite formarea unui Cabinet unic. Alexandru Ioan Cuza, întâiul și singurul domn pământean al României, a decis contopirea celor două formațiuni executive.

Noul Guvern s-a constituit la 22 ianuarie 1862, la București, oraș devenit capitala țării. Președinte al Consiliului de miniștri era Barbu Catargiu, care era și ministru de Interne, dar și ad-interim la Lucrări Publice. Apostol Arsache era ministru de Externe și ad-interim la Control, Alexandru C. Moruzi – ministru de Finanțe, generalul Ioan Gr. Ghica – ministru de Război, iar Grigore Balș ministrul Cultelor. Portofoliul Justiției îi revenea lui Constantin Brăiloiu. Acesta a fost, prin urmare, primul ministru de Justiție al României.

Logofătul sau ministrul Dreptății

Trebuie spus că titulatura de ministru apare pentru prima dată în Regulamentele Organice (considerate de unii specialiști drept prima noastră constituție). Adoptate în Țara Românească în anul 1831 și în Moldova în anul 1832, aceste acte stabileau organizarea instituțională pe baza principiului separării puterilor în stat: „despărțirea puterilor cârmuitoare și judecătorească fiind cunoscută că este neapărat de trebuință pentru bună rânduială în pricini de judecată și pentru paza dreptăților particularilor, aceste două ramuri vor fi de acum înainte cu totul deosebite”. Astfel, puterea legislativă era încredințată Adunării obștești, cea executivă domnului, iar cea judecătorească tribunalelor care erau independente față de adunare și domn. 

Domnitorul, Șef al Puterii executive, se bucura de prerogative considerabile și variate. În activitatea sa, el era ajutat de miniștri, pe care-i numea și revoca după bunul său plac. De notat că dregătorii statului erau aleși exclusiv dintre boieri. Acești colaboratori urmăreau strict politica Domnitorului, orice eventuală inițiativă personală fiind aprobată de acesta. În schimb, Domnitorul era răspunzător pentru actele miniștrilor săi. 

În Valahia erau 7 miniștri: ministrul Trebilor din Lăuntru, sau marele Vornic, ministrul Finanțelor sau Vistierul, marele Postelnic sau Secretarul de Stat, Logofătul sau ministrul Dreptății, Logofătul (sau ministrul) trebilor bisericești și Spătarul sau ministrul Oștirii. Toți aceștia, întruniți, sub președinția Domnului, alcătuiau Sfatul miniștrilor, care era convocat pentru examinarea chestiunilor importante (în prezent am vorbi despre ședință de Guvern). 

Logofătul Dreptății se afla, ca importanță, la același nivel cu Vistierul și cu marele Postelnic, aflându-se pe o treaptă inferioară față de marele Vornic sau ministrul de Interne (care era și prezidentul Sfatului administrativ – cabinetul restrâns, abilitat cu rezolvarea afacerilor urgente), dar deasupra logofătului Pricinilor bisericești.

Și salarizarea oglindea această stare de lucruri, logofătul Dreptății avea un salariu lunar de 2.500 de lei, în timp ce acela al Pricinilor bisericești doar 2.000 de lei. De remarcat faptul că marele logofăt sau ministrul Dreptății devenea, alături de Prezidentul Înaltului Divan și de ministrul Trebilor din Lăuntru, caimacam (locțiitor al domnului, însărcinat cu administrarea Moldovei sau Țării Românești până la instalarea pe tron a noului domn) – încă o dovadă a însemnătății sale.

Canțelaria Ministrului Dreptății

În Marea logofeție sau Ministerul Dreptăței exista Canțelaria Ministrului Dreptății. Aceasta era condusă de un director. Bineînțeles, și Directorul departamentului justiției era mai mare ca grad și salariu decât omologul său din Ministerul pricinilor bisericești (avea 1.500 de lei lunar). Iată cum erau formulate sarcinile sale: „va ocârmui sub poruncile ministrului, toate trebile ministerului, va avea subt poruncile sale pe căpeteniile secțiilor și [în] lipsa ministrului va împlini slujba acestuia din urmă”.

Pe lângă director, în Cancelarie mai existau nacealnicii de mese. Unuia dintre aceștia îi revenea datoria de a conferi putere fiecărui act, prin aplicarea pecetei domnești. Altul ținea corespondența cu  tribunalele, în problemele legate de administrarea justiției, dar și în cele legate de activitatea și drepturile procurorilor. În sfârșit, un al treilea ținea evidența ipotecilor și a foilor de zestre.

La rândul lor, funcționarii pomeniți beneficiau de „ajutoare” (câte unul pentru fiecare). Pe lângă aceștia, în cancelarie mai existau și alți funcționari de rang inferior, respectiv registratorul, cinovnicul (care se îngrijea de întreținerea sediului și de cheltuielile curente) și scriitorii. În total, în Cancelarie erau 15 funcționari, ale căror salarii însumate, la care se adăugau și cheltuielile de întreținere, se ridicau la suma anuală de 64.560 de lei. 

Activitatea Ministerului de Justiție (Departamentul Dreptății sau Logofeția Dreptății, cum apare în documente) se reducea la supravegherea și îndrumarea activității judecătorești, conducătorul departamentului, numit și Marele logofăt (ministrul de Justiție), fiind mijlocitor între instanțele judecătorești și domn.

El avea sarcina de a se informa despre desfășurarea proceselor la toate judecătoriile, participând uneori chiar și la ședințele lor. Ministrul trebuia să-l informeze pe domnitor despre încălcările de lege, despre conduita judecătorilor și făcea propunerile de numire sau suspendare a magistraților.

Totodată, Marele logofăt aducea la cunoștința domnitorului rapoartele președinților și procuratorilor judecătoriilor, în chestiuni judiciare și de organizare și, de asemenea, apelurile împotriva Înaltului Divan. El contrasemna decretele domnești în chestiuni judiciare și propunea reducerea pedepselor sau grațierea unor condamnați etc. 

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 267 al revistei „Historia” (revista:267), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 aprilie - 14 mai, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: CABINETUL DE STAMPE AL BIBLIOTECII ACADEMIEI ROMÂNE, WIKIPEDIA

Mai multe