Justiția în România interbelică: surprinzător de indulgentă

Anul 1929 a adus peste ocean declanșarea unei recesiuni economice, definită drept cea mai dură din istoria capitalismului. Teoretic, toată societatea a fost afectată de încetinirea ritmului afacerilor, dar în România exista un domeniu unde stresul era generat de cantitatea prea mare de muncă. Justiția era copleșită de dosare și plângeri de tot felul. Statisticile timpului sunt mai mult decât șocante. 

Instanțele au condamnat definitiv în anul 1926 290.623 de persoane. Judecătorii au găsit vinovați în 1930 nu mai puțin de 404.014 cetățeni și cifrele au tot urcat până la 605.982 în anul 1935. Numărul femeilor condamnate a crescut de asemenea, sporul fiind de la 34.669 la 42.724. Chiar dacă se îndeplinise visul național și economia făcea progrese în întreaga țară, ura socială se amplifica din orice, alcoolul și pofta de avere cu orice preț amplificând tensiunile interne. 

Blândețea de tip burghez era uimitoare

Perioada comunistă a fost dominată de cultivarea unei imagini apocaliptice a odiosului regim burghezo – moșieresc și astfel se justifica ura partidului unic împotriva fostelor autorități. Închisoarea de la Sighet a fost un adevărat Katyn al elitelor conducătoare din interbelicul românesc. Statisticile perioadei arată că judecătorii de la instanțele corecționale erau uimitor de indulgenți și pedepsele erau date mai mult pentru corectarea faptelor comise din neștiință. Astfel, au fost pedepsite cu amendă 274.780 de persoane din totalul de 290.623 de trimise în judecată. Numai 31 de acuzați au fost primit între 5 și 15 ani.

Existau și probleme grave

Crimele și delictele deosebite erau rezolvate de către Curțile cu Jurați, dar sentințele dure erau limitate la procente scăzute. Astfel, au fost condamnați în 1931 1.202 acuzați, dar numai 63 au fost condamnați la muncă silnică pe viață și 29 pe diferite perioade de timp. Anul 1932 a fost unul mai dificil prin natura cazurilor și condamnările la muncă silnică pe viață au ajuns la 102 cazuri, dar nu se trecea de 70 și de 40 la cele pe diferite termene. Pedeapsa privativă de libertate în închisori era limitată la cel mult 266 de cazuri, vârful fiind înregistrat în anul 1935.

Muncă de alfabetizare

Temnițele timpului erau văzute ca locuri unde se putea face educație și nu ca spații de înfricoșare și exterminare. Poporul român face mereu referire la situația de până în 1989, considerată drept de maximă înflorire a țării pe plan mondial. Memoria maselor este scurtă și nu excelează la capitolul logică. Teoria marelui Gustave Le Bon a fost confirmată și în cazul românilor. Perioada interbelică a fost uitată de către cei ce nu suportă să citească atent o carte de istorie. Dacă în comunista eră temnițele erau locuri în care statul extermina vârfurile intelectuale ale societății, cele burgheze erau folosite pentru îndreptarea cât de cât a celor ce făceau rău comunității prin oferirea unei educații sumare. Scrisul și cititul erau absolut necesare într-o epocă în care accesul la carte nu prea era permis de unii părinți săraci și foarte conservatori. Erau înregistrați în 1926 7.403 deținuți bărbați și 1.546 de femei. Dacă bărbații erau interesați să mai învețe câte ceva, femeile doreau să rămână ca la începuturi. Au învățat să citească 852 de bărbați (11,5%), dar la arestate numai 109 au putut să înțeleagă semnificația literelor (7,05%). Situația a fost și mai dezastruoasă în anul următor, atunci când numai 73 au asimilat o picătură de cunoștințe (3,73%). Bărbații au fost mult mai deschiși la minte în închisori și 1.536 au reușit să citească și să scrie (17,54%).

Generația zisei crize economice a fost și mai refractară la noul minimal, dar agresivitatea socială a fost amplificată și de această lipsă de educație primară. Lipsurile de orice fel duceau la creșterea fenomenului infracțional și numărul celor arestați a crescut. Gardienii au încercat să ducă munca de convingere despre importanța cititului și scrisului, dar parcă se loveau de un zid de comoditate, indiferență și răutate. Anul 1929 a fost unul șocant din acest punct de vedere, femeile fiind aproape complet lipsite de dorința ieșirii din lumea întunecată a analfabetismului. Numai 5 (cinci) din 1.772 au reușit să înțeleagă ceva din cele predate (0,28%), dar două au rămas la nivelul cititului. Fenomenul s-a repetat în 1933, 19 deținute din cele 2.052 de analfabete primind calificative de trecere (0,92%). 

Bărbații erau ceva mai dornici de carte, dar nu se omorau prea mult cu studiul. Același an 1929 rămânea în statistici prin 286 de alfabetizați din totalul de 7.660 de arestați analfabeți. Un alt pol al conservatorismului a fost înregistrat în 1934, atunci când numai 381 de persoane au reușit sa acumuleze ceva cunoștințe și 15.317 au rămas ca la origini (2,42%). Nici femeile n-au progresat semnificativ, numai 56 căpătând o spoială de știință de carte din totalul de 2.464 de arestate analfabete (2,27%).

Bibliografie minimală

Manuilă, Sabin (sub redacția), Anuarul statistic al României 1935 și 1936, București, f. a.
Giurescu, Dinu C. (sub redacția), Istoria Românilor, vol. X, Editura Enciclopedică, București, 2013.
Le Bon, Gustave, Incertitudinile prezentului, Institutul European, Iași, 1996.