Jurnalul generalului Sănătescu, o zguduitoare mărturie anticomunistă
Cărțile își au și ele destinul lor. Un destin mult mai complicat, mult mai emoționant, uneori, decît cel al oamenilor. Tipărit după 1989 (editura Humanitas, 1993), Jurnalul generalului Sănătescu fascinează prin istoria sa palpitantă.
Născut în 1885 la Craiova, Constantin Sănătescu e înainte de toate un militar de carieră. Fiu al generalului Gheorghe Sănătescu, el întruchipează perfect tipul ofițerului care a făcut cinstea și gloria Armatei Române înainte de rusificarea acesteia de către comuniști.
Absolvent al Școlii Militare de la București, Constantin Sănătescu parcurge toate treptele carierei de militar, ajungînd general. Nu i-a scăpat nici unul din războaiele României din acest secol. A participat la războiul balcanic, la primul război mondial, la cel de-al doilea război mondial.
Constantin Sănătescu are un rol hotărîtor în pregătirea actului de la 23 august 1944. A fost singurul martor al arestării mareșalului Antonescu. După 23 august, e numit prim-ministru al unui guvern sfîșiat de bătălia dintre comuniști și partidele istorice.
După 6 săptămîni de guvernare, primul guvern democratic se prăbușește. Constantin Sănătescu e însărcinat cu formarea noului guvern. Nici acesta nu durează prea mult.
Constantin Sănătescu demisionează din funcția de prim-ministru, conștient că zarurile fuseseră aruncate în favoarea comuniștilor. Devine apoi șeful Marelui Stat Major și inspector general de Armată.
În aceste posturi cunoaște din plin umilirea la care era supusă Armata Română de către cotropitorul rus, cotropitor pe care comuniștii îl prezentau drept prieten și aliat.
Moare în noiembrie 1947.
Că el și-a propus doar să noteze tot ce vede și ce simte. Însă tocmai acest lucru dă extraordinara credibilitate a Jurnalului. Dacă generalul ar fi avut ambiții de scriitor, multe din observațiile sale ar fi putut fi suspectate ca influențate de imaginația artistică.
Consemnînd sec, fără nici o ambiție de creator, realitatea din jur, generalul devine unul dintre cei mai solizi martori ai trecerii României sub stăpînire rusească. Cînd autorul sare fără să-și dea seama granițele cazonului, notele sale sunt deplin convingătoare. Iată de exemplu, aceste observații asupra Moscovei comuniste:
„Splendoarea Moscovei, cunoscută de mine pe timpul regimului țarist, nu am mai găsit-o. Am găsit sărăcie, lipsuri, cozi nesfîrșite în fața magazinelor de alimente. Prăvălii sărăcăcioase cu marfă de proastă calitate și foarte scumpe”.
Tabloul Moscovei comuniste e o oază în oceanul de seriozitate cazonă care e Jurnalul. Dar tocmai acest lucru face descrierea convingătoare. Fiind vorba de un om serios, nu-l poți suspecta pe autor de o ieșire anticomunistă. Asta a văzut, asta a notat!
Același lucru îl putem spune și despre observațiile privindu-i pe comuniștii români în ascensiunea lor – sprijinită de ruși – pentru instaurarea dictaturii. Pentru cine va vrea să cunoască felul în care au ajuns comuniștii la putere, Jurnalul generalului Sănătescu e de o inestimabilă valoare.
Firește, generalul nu-și propune să observe mașinăria prin care comuniștii își realizează pas cu pas obiectivele. El nu face altceva decît să noteze tot ceea ce vede și i se întîmplă. Prin aceasta însă el realizează una dintre cele mai tulburătoare radiografii ale politicii comuniste din anii 1944-1947.
Astfel, Jurnalul e o piesă de o inestimabilă valoare pentru cei interesați a afla cum s-a instaurat dictatura proletariatului în România. Una din explicațiile acestui proces trebuie căutată în faptul că acțiunea comuniștilor e nu numai sprijinită, dar și coordonată de Moscova. La 9 octombrie 1944, Constantin Sănătescu, pe atunci prim-ministru, nota în Jurnalul său:
„Comuniștii lucrează după planul bine cunoscut după care s-a lucrat în Rusia și probabil că este un regizor trimis de la Moscova care conduce toată compania de propagandă, fiindcă din comuniștii noștri nu este nici unul atît de capabil încît să conducă această operă, în plus nici unul nu are vreo experiență. Cînd văd manifestațiile de stradă imediat fac comparație cu ce-am văzut la Moscova în anul 1940 și găsesc o mare asemănare, pînă și în placardele pe care le duc manifestanții. Am ajuns la convingerea că totul este condus de ruși, spre deosebire de Maniu care încă mai crede că rușii nu se amestecă în treburile interne”.
Un exemplu dat de generalul Sănătescu e mai mult decît semnificativ. Pentru 15 octombrie 1944, țărăniștii anunță o mare manifestație în București, menită a contracara nesfîrșitele manifestații comuniste. Primul ministru Constantin Sănătescu e chemat la sediul delegației ruse în Comisia aliată de control și i se cere să interzică întrunirea. Generalul notează în Jurnalul său:
„Aici au lucrat comuniștii care, temîndu-se că această întrunire va avea un succes răsunător, au insinuat că este o întrunire profascistă și Moscova a crezut sau s-a făcut a crede”.
Patriot pînă la ultima fibră a ființei sale, generalul Sănătescu nu poate asista pasiv la comportamentul aberant al cotropitorului rus. Ca prim-ministru și, mai apoi ca șef al Marelui Stat Major, el cunoaște direct acest comportament. Ajunși la București fără a trage un foc de armă, grație actului de la 23 august 1944, rușii se pretind eliberatori:
„Curățirea completă de germani a făcut-o numai armata noastră, deși comunicatele rusești arată că ei au trebuit să cucerească pe rînd localitate cu localitate – or, asta este cu totul fals: au înaintat pe teritoriul românesc fără a trage un foc de armă”.
Considerîndu-se învingători, rușii se dedau la jafuri. La 31 august 1944, generalul notează în Jurnalul său:
„Sosesc trupe din ce în ce mai multe în jurul Capitalei. Avem mari nemulțumiri întrucît bande de soldați ruși jefuiesc și mai ales confiscă toate automobilele, fără vreun control”.
România era prima țară capitalistă întîlnită în cale de armatele rusești. În aceste condiții, e lesne de înțeles dezlănțuirea soldaților și ofițerilor pe care comuniștii îi prezentau drept prieteni. Veniți din stepele calmîce, militarii ruși văd în România raiul pe care visaseră să-l devasteze. Jurnalul consemnează riguros pretențiile absurde ale ofițerilor ruși:
„Toți au venit cu pretenții așa că trebuie să le punem la dispoziție localuri și apartamente spațioase și luxoase, apoi automobile din cele mai luxoase. Cei mai pretențioși sunt rușii, ceea ce nu prea cadrează cu comunismul și felul lor de a trăi în Rusia.”
Jafurilor trupei li se adaugă jafurile la nivel de stat:
„Am dificultăți și cu aplicarea armistițiului. Rușii nici nu se gîndesc a-l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut fără nici o socoteală. Ne-au lărgit calea ferată pe Valea Siretului pînă la Ploiești pentru a veni direct cu trenurile lor pînă aici și a lua tot petrolul fără socoteală”.
Dacă atitudinea rușilor mai are o explicație – în definitv ei sunt cotropitorii – atitudinea comuniștilor îl surprinde total pe autorul Jurnalului. Ca român autentic, el nu poate înțelege cum de sunt în stare comuniștii să colaboreze cu cotropitorul. Observațiile sale în ce privește colaboraționismul comunist sunt nemiloase. Iată o astfel de observație care spune totul despre comuniști:
„Comuniștii care nu însemnau nimic pînă la venirea rușilor acum, cu protecția lor și mai ales cu fondurile ce le-au pus la dispoziție, au devenit foarte combativi și, dirijați de ruși, au uitat că sunt români și pun interesul partidului mai presus de acela al țării.”
Foto sus: Generalul Constantin Sănătescu, prim-ministru al României între 23 august 1944 – 2 decembrie 1944 (© Ministerul Apărării Naționale)