Istoria Pink Floyd. Pe Everestul muzicii rock. Al cincilea membru al trupei: întâmplarea (II)
Continuăm campania de bun venit a concertului „The Wall” al lui Roger Waters cu a doua parte a incursiunii în istoria grupului Pink Floyd. Suntem în anii 1969-1970, după ce Pink Floyd şi-a scos al patrulea album, “Ummagumma”.
Anul 1970 îi găseşte pe cei de la Pink Floyd implicaţi într-un proiect grandios. Pornind de la o idee de-a lui David Gilmour, ei lucrează luni în şir la o piesă extrem de elaborată, în care, pe lângă instrumentele lor tradiţionale, vor să aducă şi o orchestră simfonică şi un cor.
Mamă cu inimă atomică
Cei de la The Who făcuseră în anul precedent o operă rock, ”Tommy”, iar Pink Floyd a ridicat ştacheta până la ambiţia unei simfonii rock. A fost un chin. Luni în şir au tot cizelat piesa, au cântat-o şi în câteva turnee, dar înregistrarea acesteia în studio s-a dovedit peste puterile lor. Le-a fost imposibil să pună în acord sculele lor de rockeri cu orchestra simfonică şi cu corul, într-un mecanism care să funcţioneze perfect. Au apelat la unul dintre cei mai buni aranjori orchestrali ai vremii, Ron Geesin, care le-a făcut treaba, şi a ieşit o bijuterie de 24 de minute, exact cât o faţţă de disc.
Această suită, intitulată ”Atom Heart Mother”, este poate cea mai sofisticată piesă din istoria muzicii rock, dar chinurile pe care le-au îndurat pentru a o produce îi fac pe cei de la Pink Floyd să nu-şi dorească s-o mai cânte vreodată. Atunci însă, au compus patru piese pentru faţa a doua a albmului, frumoase, dar nu la fel de spectaculoase ca cea de pe faţa întâi, şi au lansat astfel al cincilea album Pink Floyd, ”Atom Heart Mother”.
Numele l-au dat întâmplător, aşa cum s-a născut şi numele de Pink Floyd. Au căutat prin ziare şi au găsit o ştire despre o femeie însărcinată căreia i se montase cu succes un stimulator cardiac atomic, de ultimă generaţie. Şi aşa a rămas:Mama cu Inimă Atomică. Iar coperta albumului s-a născut tot dintr-o întâmplare. Designerul Storm mergea cu maşina prin provincie şi, la un moment dat, a văzut câteva vaci pe câmp. A făcut câteva poze, iar una dintre ele le-a propus-o celor de la Floyd ca şi copertă a albumului. Pentru cei de la EMI, şocul vacii a fost dublat de faptul că pe copertă nu scria nici numele formaţiei, nici numele albumului – dar a rămas cum au vrut cei de la Floyd.
O aroganţă á la Pink Floyd
Adevărul e că au fost aroganţi. Au vrut un album cu cea mai banală copertă din lume, pe care să nu fie scris nici numele grupului, nici titlul – un album pentru care să vorbească doar muzica din interior. Storm şi-a făcut treaba şi necunoscătorii îi spun şi acum, îndeobşte, ”albumul cu vaca”. Cei patru aroganţi au riscat, dar le-a ieşit:în pofida prezentării total anoste, „Atom Heart Mother” a fost primul album Pink Floyd care a ajuns numărul 1 în topurile din Marea Britanie.
Sunetul Pink Floyd se naşte dintr-un „ping”
Anul următor, în 1971, Pink Floyd repetă cumva reţeta:scot un album, intitulat „Meddle”, cu cinci piese pe o faţă şi o singură piesă pe cealaltă faţă. Numai că, din motive comerciale, au aşezat cele cinci bucăţi pe prima faţă a discului şi piesa de rezistenţă pe cea de-a doua.
Ecouri
Piesa de rezistenţă se numeşte ”Echoes” (”Ecouri”) şi s-a născut, aşa cum multe se nasc atunci când vine vorba de Pink Floyd, din întâmplare. Responabil este clăparul Richard Wright, care a apăsat, la un moment dat, o anume clapă a orgii sale, a trecut sunetul, într-un anume fel, printr-un sintetizator şi a rezultat un „ping”, un sunet care semăna cu zgomotul produs de sonarul unui submarin – acel instrument care trimite sunete sub apă şi recepţionează ecoul acestora. Le-a plăcut tuturor sunetul atât de mult, încât au început să brodeze în jurul său, i-au adăugat apoi versuri, până a rezultat o splendidă piesă de 23 de minute. Mulţi cunoscători spun că abia cu piesa ”Echoes” Pink Floyd a reuşit să se rupă de ”moştenirea” Syd Barrett. Dar ”Echoes” n-a însemnat doar atât. Această piesă a deschis, de fapt, uşa catedralei care avea să se numească de atunci înainte ”sunetul Pink Floyd”.
Faţa întunecată a lunii
Ai zice că în 1972 cei de la Pink Floyd n-au făcut mare lucru. La comanda aceluiaşi regizor care făcuse ”More”, au realizat muzica unui alt film, ”La Valleé”, şi strângători cum îi ştim, n-au ezitat să adune totul într-un nou album, al şaptelea, intitulat ”Obscured by Clouds”. Sau, în acelaşi an, au dat o fugă până în sudul Italiei şi au filmat un superb concert fără spectatori, la poalele Vezuviului şi în pustiul amfiteatru roman de la Pompei.
Dar în realitate, şi în paralel cu „Obscured...”, cu „Pompeii” şi cu diverse alte turnee în toată lumea, ei munceau migălos pentru un proiect mult mai ambiţios:un album-concept, în care toate piesele să se subordoneze unei anumite teme. Tema au găsit-o în bucătăria lui Nick Mason:stresul lumii moderne, lăcomia, banii, irosirea, însingurarea şi, într-un final, nebunia. Syd Barrett trebuie să fi fost din nou printre ei. În cartea sa „Inside Out”, Nick sesizează paradoxul că au ales o asemenea temă angoasantă atunci când toţi patru treceau prin cea mai liniştită perioadă a vieţii lor. Aveau relaţii stabile, începuseră să apară copiii şi nici fnanciar nu stăteau tocmai rău.
Aveau câteva piese schiţate, dar insuficient cizelate şi încă nu aveau versuri. După ce au făcut lista de tematici, Roger Waters s-a apucat să scrie versurile. Sarcinile de textier le-a preluat cu ambiţie imediat după plecarea lui Syd Barrett, întrucât ceilalţi trei nu arătaseră cine ştie ce talente în această direcţie.
Rafinate muzical în concerte şi aşezate solid pe versurile splendide ale lui Waters, piesele au intrat apoi în chinuitorul efort de mixare în studio. Muzicii şi versurilor li s-au adăugat o serie întreagă de sunete înregistrate, menite a susţine întregul material:paşi alergând, zornăit de bani şi case de marcat, ceasuri şi orologii, precum şi o serie întreagă de propoziţii spuse de oameni obişnuiţi, aleşi la întâmplare dintre angajaţii de la studiourile Abbey Road. Pentru asta, Waters a avut ideea să scrie pe nişte cartoane întrebări legate de tema albumului şi îi punea pe acei oameni să răspundă sincer la acele întrebări.
În cartea* sa „Inside Out”, Nick Mason îşi aminteşte că au răspuns invitaţiei inclusiv Paul McCartney şi soţia sa Linda, care înregistrau într-un studio alăturat, dar notorietatea lor i-a făcut să răspundă schematic, convenţional, aşa că vocile lor au căzut la montaj. Cel mai spumos asemenea personaj s-a dovedit a fi portarul de la Abbey Road, care cu un haios accent irlandez spune „Nu există o faţă întunecată a lunii, de fapt nu e decât întuneric”. Pe aceste cuvinte ale sale se încheie un album uriaş:„The Dark Side of the Moon”.
Ce mult aş vrea să fii aici...
Succesul formidabil pe care l-a cunoscut „The Dark Side of the Moon”, lansat în martie 1973, i-a uimit în primul rând pe cei patru de la Pink Floyd. Explicaţii ar fi multe, poate cea mai la îndemână este aceea că era primul album în care toţi cei patru au lucrat ca o veritabilă echipă, iar disensiunile dintre ei au fost aproape inexistente. Realizarea albumului şi concertele care au urmat au făcut din Pink Floyd o veritabilă trupă mondială, dar tot acest efort i-a şi istovit.
Nu mai rămăseseră, ca odinioară, resturi de idei cu care să închege un nou album. Au încercat o idee foarte avangardistă, să facă nişte cântece folosind exclusiv obiecte nemuzicale, dar au abandonat-o când şi-au dat seama că nu fac decât să piardă vremea. Concertele cu „The Dark...” mergeau înainte, banii veneau şi ei destui, dar ideile noi întârziau să apară. Au „zăcut” aşa aproape doi ani.
În 1974, întâmplarea a lovit din nou în destinul Pink Floyd. Se prosteau şi pierdeau vremea prin studio, căutând tot soiul de sunete, când David Gilmour loveşte cumva coardele de patru ori, rezultând o succesiune de note care sunau cumva. Le repetă de câteva ori, sunetele intră în capul lui Waters şi imaginaţia acestuia începe să lucreze. De la aceste patru note s-a construit piesa „Shine On You Crazy Diamond”, cu cele nouă părţi ale sale, şi apoi întreg albumul „Wish You Were Here”. Gândit tot ca un concept unitar, albumul vorbeşte despre maşinăria care devenise industria muzicală, care înghiţea talente pe bandă rulantă şi se lepăda de ele atunci când nu-i mai erau de folos. Dar nu aşa păţise şi Syd? Omagiul pe care Pink Floyd îl dedică, apăsat şi explict, lui Syd Barrett este „Wish You Were Here”. Ce mult aş vrea să fii aici...
...şi a fost
Tocmai atunci s-a întâmplat. Pe 5 iunie 1975, în timp ce lucrau în studio chiar la „Wish You Were Here”,
cei patru văd în camera de mixaj, stând pe un scaun, un tip cu un trenci ponosit, gras, ras în cap şi cu sprâncenele de asemenea rase. Au crezut iniţial că e venit cu vreunul dintre tehnicieni. Cum nimeni nu părea să-l ştie, Roger Waters întrerupe lucrul şi vrea să-l expedieze pe intrus. Cineva, nu se ştie cine, îl recunoaşte şi zice:„E Syd”. Au rămas cu toţii înmărmuriţi, într-atât se schimbase fostul lor coleg Syd Barrett (foto dreapta). Au încercat să lege o conversaţie cu el, i-au pus să asculte piesa la care cântau, dar Syd era total incoerent.
Nick Mason povesteşte:„David l-a întrebat ce mai face, iar Syd a răspuns aşa:«Bine. Am primit un televizor color şi un frigider. Am nişte cotlete de porc în frigider, dar bucăţile continuă să plece, aşa că trebuie să cumpăr într-una»”.
Animale
Pe la mijlocul anilor ’70, Pink Floyd intră într-o oarecare rutină. Un album cam la doi ani, gândit tot ca un concept unitar.
În 1977 aveau două piese pe care le tot cântau prin concerte, dar care nu se integrau în conceptele pe care le elaboraseră până atunci. Le-au mai dezvoltat şi le-au schimbat numele, alegând soluţii mai simple, dar mai sugestive:„Dogs” („Câini”), compusă de Waters şi Gilmour, şi „Sheeps” („Oi”), compusă de Waters.
Roger Waters a mai compus una, „Pigs – Three Different Ones” („Porci – trei tipuri diferite”), şi au asamblat un album tematic intitulat „Animals”, vag inspirat de romanul „Ferma Animalelor” al lui George Orwell. Dar în vreme ce Orwell critica stalinismul cu metafora sa animalieră, cei de la Pink Floyd criticau diferitele pături sociale din societatea capitalistă. Câinii erau oamenii de afaceri şi profesioniştii lacomi şi agresivi, porcii erau oamenii politici lipsiţi de scrupule şi moraliştii făţarnici, iar oile erau oamenii de rând, care înghit fără să comenteze ceea ce le dictează ceilalţi.
„Animals” marchează primele discrepanţe majore în grup. Pe lângă cele trei piese lungi, Waters mai compune una, „Pigs on the Wings”, pe care o sparge în două şi aşază bucăţile, ca nişte coperţi, la începutul şi la finalul albumului. Banii din dreptrurile de autor se împărţeau după numărul de piese compuse, nu după lungimea sau calitatea lor. Deşi contribuţia lui Gilmour la „Dogs”, piesă care ocupă aproape integral prima faţă a discului, este remarcabilă, contabilitatea lumii muzicale urma să-i facă o nedreptate financiară. Dezamăgiţi, Wright şi Mason preferă să nu contribuie la creaţie, mulţumindu-se doar să interpreteze.
Zidul
În iulie 1977, în timp ce erau în turneu în Canada cu „Animals”, întâmplarea intră din nou în rolul de cel de-al cincilea membru Pink Floyd. La concertul din Montreal, un grup de fani turbaţi se apropie periculos de scenă şi unul începe să-i ceară lui Waters să cânte o piesă anume. Roger se enervează şi-l scuipă, moment în care i se naşte ideea următorului album-concept:„The Wall” („Zidul”). Scrie singur aproape tot albumul, muzică şi versuri, iar în paralel lucrează la un alt concept, „The Pros and Cons Hitchhiking”. Le propune celorlalţi să aleagă şi aceştia pun fără ezitare degetul pe „Zidul”. Celălalt avea să devină un album solo Roger Waters.
În timpul înregistrărilor la „The Wall”, marcat de divergenţele de la „Animals” şi sătul de „dictatura” şi de obsesiile lui Waters (Al Doilea Război Mondial şi nebunia lui Syd), clăparul Rick Wright părăseşte formaţia şi rămâne în proiect doar ca muzician angajat. Iar „Zidul” vorbea exact despre cele două obsesii ale lui Waters. Personajul principal, Pink, este şi copilul Roger Waters, marcat de moartea tatălui său în război, dar şi tânărul muzician Syd Barrett, care o ia razna în lumea dementă a muzicii. De-a lungul nefericitei sale vieţi, Pink îşi construieşte un zid care să-l separe de restul lumii, pentru ca în final să fie condamnat la dărâmarea zidului şi la expunerea în faţa semenilor săi.
Tăietura finală
Pentru mulţi dintre fani, odată cu „The Wall” se încheie fascinanta epopee Pink Floyd. Pentru alţii, mai e loc de un album:„The Final Cut”, scos în 1983. Aici, obsesia lui Waters numită război se desfăşoară plenar, ca şi opţiunile sale politice. Margaret Tatcher este atacată explicit, laolaltă cu sovieticul Brejnev, israelianul Menahem Begin sau dictatorul argentinian Leopoldo Galtieri, iar coşmarul nucelar este descris în exact ultima piesă a albumului. În absenţa totală a lui Rick Wright, Nick Mason şi David Gilmour au lucrat fără tragere de inimă la acest album. Versurile şi muzica au fost acaparate total de Waters, iar Gilmour a contribuit cu vocea la o singură piesă.
Despărţirea şi înţelegerea de la tribunal
În 1985, Roger Waters anunţă oficial că părăseşte Pink Floyd. N-a anunţat că se destramă şi grupul, deşi credea că aşa se va şi întâmpla. Aşa cum alţii, 18 ani mai devreme, spuneau că nu există Pink Floyd fără Syd Barrett, aşa credea şi el că nu există Pink Floyd fără Roger Waters.
Ceilalţi nu au fost de acord. Gilmour îi convoacă pe Mason şi pe Wright şi decid tustrei să meargă înainte sub numele de Pink Floyd. Începe o dureroasă luptă în Justiţie între Waters şi ceilalţi pentru dreptul de a folosi marca Pink Floyd şi de a cânta piesele vechi. După câţiva ani, se ajunge la o înţelegere. Gilmour, Wright şi Mason pot fi, în continuare Pink Floyd, nume sub care mai scot două albume:„A Momentary Leapse of Reason”, în 1987, şi „The Division Bell” în 1994. În schimb, Roger Waters primeşte drepturile exclusive pentru tot conceptul „The Wall”.
Rezultatul acestei înţelegeri poate fi văzut miercuri, 28 august, în Piaţa Constituţiei. Roger Waters aduce „The Wall” la Bucureşti.
* Nick Mason – „Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd”. Editura Publica, colecţia Victoria Books, traducere Louis Ulrich.
Mai citeşte: Istoria Pink Floyd. Desant prin subteranele Londrei (I)