Istoria-literatură a Svetlanei Aleksievici: Al Doilea Război Mondial, povestit de femeile și copiii din URSS

Nu imaginația i-a adus Svetlanei Aleksievici Nobelul pentru literatură, ci inspirația de a da voce realității. Autoarea din Belarus nu construiește în cărțile sale o lume imaginară, ci redă în cuvinte viața însăși, așa cum o povestesc prin glasurile proprii oamenii pe care ea îi intervievează. Aceasta este literatura Svetlanei Aleksievici – viața adevărată, care uneori se dovedește a fi mai cumplită, mai necruțătoare decât și-ar putea imagina orice scriitor. „Dumneavoastră sunteți scriitoare. Născociți singură ceva! Ceva frumos. Fără păduchi și noroaie, fără greață… Fără mirosul de votcă și de sânge… Ceva mai puțin îngrozitor ca viața…” – sunt cuvintele unei femei care nu găsește puterea de a vorbi despre ce a trăit în vreme de război.

Asta oferă Svetlana Aleksievici:nu ficțiune, ci povești de viață. Viața oamenilor de la Cernobîl, în Dezastrul de la Cernobîl;viața celor care-au luptat în Afganistan în anii ‘80, în Soldații de zinc(în curând, sperăm, și în limba română);viața femeilor din URSS în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în Războiul nu are chip de femeie, și viața copiilor din timpul aceluiași război, în Ultimii martori. Solo pentru un glas de copil.

Ultimele două volume, publicate recent de Editura Litera, oferă cititorului o altă față a celui de-Al Doilea Război Mondial. Ele pun cititorul în fața unui conflict pe care parcă nu-l recunoaștem:războiul spus de cei ale căror povești zac în umbra istoriei „Marelui Război pentru Apărarea Patriei” – femeile și copiii. Nu este războiul marilor bătălii, nici al deciziilor militare luate la Kremlin, ci al oamenilor care i-au fost victime. Căci autoarea nu înregistrează pur și simplu istoria seacă a evenimentelor și a faptelor, ci scrie o istorie a sentimentelor:„Scriu nu despre război, ci despre omul aflat în război. Scriu nu istoria războiului, ci istoria sentimentelor. Sunt un istoric al sufletului. Pe de o parte, cercetez omul concret, trăitor al unor vremuri anume și participant la evenimente specifice, pe de alta, trebuie să deslușesc în el omul dintotdeauna. Tremurul veșniciei. Ceea ce există de-a pururi.”

Amintiri cenzurate:„Povestește cum te-am învățat!”

Multe dintre femeile dinRăzboiul nu are chip de femeieau plecat de bună voie pe front. S-au zbătut mai întâi pentru șansa de a lupta împotriva inamicului, apoi au ajuns tanchiste, lunetiste sau comandanți de regiment;altele au fost instructori sanitari sau membre în mișcările de partizani. Războiul, așa cum l-au simțit ele, arată altfel decât al bărbaților:„Războiul «femeilor» are culorile și mirosurile lui, petele lui de lumină și de întuneric și propriul său spațiul senzorial. Cuvintele sale. În el nu există eroi și izbânzi de necrezut, ci numai oameni pur și simplu, care se îndeletnicesc cu o treabă omenesc-neomenească. Și în el nu suferă doar ei (oamenii!), ci și pământul, și păsările, și copacii. Toți cei care trăiesc alături de noi pe pământ. Și suferă fără cuvinte, ceea ce e mai înfricoșător”. Tocmai de aceea, povestea lor a rămas nespusă – uneori chiar intenționat, aflăm, după ce soțul unei foste combatante îi spune acesteia:„Povestește cum te-am învățat! Fără lacrimi și fără fleacuri femeiești, de genul voiam să fiu frumoasă și am plâns când mi-au tăiat cosița.” Acesta este însă motivul pentru care cartea Svetlanei Aleksievici are mai mult ecou decât un volum oarecare despre război:ea dă voce persoanelor care au păstrat în memorie nu (numai) faptele, ci și sentimentele. În fond, omul mai uită evenimentele, dar păstrează mereu emoțiile.

La fel și în Ultimii martori. Vorbim despre veteranii de război și ce au trăit ei, dar uităm că în război au trăit și copii. La 4, 5 sau 10 ani, și ei au văzut războiul și l-au privit cu alți ochi. Pentru copii, Stalingradul nu a însemnat, pesemne, nimic, dar au păstrat amintirea refugiului forțat, a neamțului care era mai degrabă chipeș, nu înfricoșător – sau, în cazul celor mai puțini norocoși, imaginea părinților morți. Ajunși la vârsta maturității, ei își deschid sufletul în fața Svetlanei Aleksievici și povestesc ce își amintesc – triste amintiri din copilăriile petrecute pe front, în orfelinate sau în lagăre. 

Mărturii despre viață și moarte

„La început am tăcut, nu purtam nici măcar decorațiile. Bărbații le purtau, femeile, nu. Ei erau învingătorii, eroii, logodnicii, războiul fusese al lor:pe noi, lumea ne privea cu alți ochi. Cu alți ochi... Vă spun sincer, nouă ne-a fost furată victoria... Ne-au înlocuit-o pe furiș cu fericirea obișnuită a femeilor. N-au împărțit victoria cu noi.” 

***

 „La școală, în banca din fața mea, stătea o fetiță, Ania. Tatăl și mama ei muriseră, iar ea trăia cu bunica. Se refugiaseră lângă Smolensk. A primit de la școală palton, pâslari și niște galoși strălucitori. Învățătoarea i le-a adus și le-a pus pe bancă. Iar noi amuțiserăm, pentru că nici unul dintre noi nu avea asemenea pâslari sau palton. O invidiam. Unul dintre băieți a înghiontit-o și i-a spus:«Ce noroc pe tine!» Ea a pus capul pe bancă și a început să plângă și a plâns întruna patru ore. Tata s-a întors de pe front, și toată lumea a venit să-l vadă. Să ne vadă și pe noi, pentru că se întorsese tatăl nostru. Și prima a venit fetița aceasta...” (Nina Iaroșevici, 9 ani)

***

 „Am ajuns într-un sătuc, pe ulițe alergau copiii – flămânzi, nefericiți. Se temeau de noi, se ascundeau... Și eu, care jurasem să-i urăsc pe toți, am adunat de la băieții noștri tot ce le rămăsese din rație, orice bucățică de zahăr, și le-am împărțit tot ce strânsesem copiilor acelora. Firește, nu uitasem nimic, nu puteam uita, dar nu puteam privi liniștită în ochii unor copii flămânzi.”

***

„Toamna... am prins toamna... Prin ce minune? Nu știu... Dimineața ne scoteau la muncă pe câmp. Adunam morcovi, tăiam varză, îmi plăcea munca asta. De mult nu mai ieșisem pe câmp, nu mai văzusem nimic verde. În lagăr nu se văd nici cerul, nici pământul de fum. Hornul e înalt, negru. Zi și noapte iese fum din el... Pe câmp am văzut o floricică galbenă, și uitasem că mai cresc și flori. Am mângâiat floricica... Și alte femei au mângâiat-o. Știam că aici era adusă cenușa din crematoriul nostru, și fiecare avea pe cineva mort.” (Zoia Majarova, 12 ani)

***

„Mi-am cusut dintr-un material roșu o bluză, și a doua zi pe mâini mi-au apărut niște pete roșii. Bășici. Organismul meu nu suporta nici stambă roșie, nici flori roșii – trandafiri sau garoafe. Nimic roșu, nimic de culoarea sângelui... Nici acum n-ai să găsești nimic roșu în casa mea. Nu există. Sângele omenesc este foarte colorat, nici în natură, nici în tablourile pictorilor n-am văzut vreodată o culoare atât de vie. Sucul de rodii seamănă întru câtva, dar nu perfect. De rodie coaptă...”

***

„La patru ani nu mă gândeam niciodată la război... Mi-l imaginam așa:o pădure mare, neagră, unde se desfășoară un război. Ceva îngrozitor. De ce în pădure? Pentru că, în povești, lucrurile cele mai înfricoșătoare se întâmplă mereu în pădure.” (Polia Pașkevici, 4 ani)

***

„Știți cu ce gând am trăit, toți, pe front? Spuneam:«Ehei, băieți, numai să apucăm noi ziua Victoriei! După război, toți au să fie fericiți, iar viața – nemaipomenită! După câte au suferit, oamenii n-au cum să nu se iubească unul pe altul... Să nu le fie milă unul de altul. O să fie complet schimbați.» Nu ne îndoiam de asta. Nici o clipă. Iubita mea dragă... Oamenii se urăsc în continuare până în ziua de azi. Se omoară iarăși. Asta mi-e cel mai greu de înțeles... Și cine? Noi... Tot noi...”

***

„În ultima zi înainte de a se retrage, nemții ne-au dat foc la casă. Mama stătea în picioare, se uita la foc și nu-i curgea nici o lacrimă. Iar noi trei alergam și strigam:«Căsuță, să nu arzi! Căsuță, să nu arzi!» N-am apucat să scoatem nimic din ea, eu mi-am luat numai abecedarul. Tot războiul l-am păzit, avusesem grijă de el. Dormeam cu el, mereu îl țineam sub pernă. Tare mai voiam să învăț.” (Nina Racițkaia, 7 ani)

***

 „Era o liniște de nedescris, nemții, cine știe de ce, încetaseră să tragă. Nu se auzea decât strigătul mamei. Ori poate că, de fapt, trăgeau? Nu-mi aduc aminte... Îmi aduc aminte doar de glasul mamei. Toți ai mei au pierit în război. Năpasta trecuse, dar eu nu mai aveam pe cine aștepta.”

***

„Memoria are culoare... Țin minte că înainte de război totul era în mișcare;totul se mișca și-și schimba culorile. Cel mai adesea erau culori vii. În război, la casa de copii, parcă totul a stat în loc. Și culorile sunt cenușii.” (Galia Spannovskaia, 7 ani)