Istoria ca subiect festiv: Propaganda prin aniversări şi comemorări
Evenimentele sau personajele aniversate sau comemorate poartă mereu o încărcatură simbolică, ca şi când nevrednicii urmaşi sau supravieţuitori ai acestora trebuie musai să înveţe anumite lecţii şi să tragă cuvenitele învăţăminte. În cadru festiv. Şi dacă tot se adună lume multă (ca la circ sau ca la parastas), atunci de ce să nu fie folosită cheltuiala organizatorilor pentru atragerea a oarece foloase propagandistice? În felul acesta, toată lumea pleacă acasă mulţumită şi cu conştiinţa împăcată.
La aniversări, fie acestea oficiale, noi, românii, „servim” ţuici sau şampanie, „consumăm” sarmale sau somon fumée, bisăm (fără număr) fanfare sau tarafuri. Când vine vorba de comemorări, atunci faptele sunt cam aceleaşi, dar nu se ciocneşte, iar mesenii poartă (la început) cravată şi sacou negru (ca la parastase). Altfel spus, deosebirea între aniversare şi comemorare constă în caracterul festiv, de sărbătoare, al primeia, spre deosebire de celebrarea solemnă a celei de-a doua, elogiile fiind însă indispensabile pentru ambele ceremonii. Poate de aceea românii, dar poate nu doar ei, au fost şi sunt deopotrivă bucuroşi şi de aniversări, şi de ceremonii. Cu toate acestea, în zonele mai nordic-puritan-protestante ale lumii se întâmplă în mod frecvent aniversări şi comemorări mult mai sobre, discrete, dar la fel de emoţionante.
În general însă, aniversările şi comemorările publice organizate de autorităţile locale sau naţionale ale statului modern se transformă inevitabil în acţiuni de preacinstită propagandă;ele întrunesc premeditarea oneroasă, minciuna pompoasă şi împăcată cu pudica omisiune, metafora linguşitoare, logodită cu subînţelesul ameninţător – toate capabile să producă lăcrămări moralizatoare şi curăţitoare de orice reflux de conştiinţă, spre satisfacţia plenară a publicului însetat (mai ales la noi) de adevăruri bahice şi culinare servite pe loc, după discursuri.
Biserica a respins iniţial celebrarea zilei de naştere
Deşi proveneau din credinţele şi superstiţiile timpurilor antice, obiceiurile de a face urări şi cadouri simbolice unei persoane cu ocazia împlinirii unui număr de ani de la naştere, din considerente religioase sau legate de magie (protejarea de zeii cei răi, invocarea sprijinului zeilor cei buni), biserica creştină a respins până în secolul al IV-lea celebrarea zilei de naştere, considerată drept un obicei păgân. Astfel de aniversări, însoţite de festivităţi şi sacrificii, erau rezervate împăraţilor romani, în timp ce în rândul soldaţilor romani acestea erau legate de cultul indo-persan al lui Mithra. Apoi, în decursul Evului Mediu, Biserica catolică a încurajat aniversarea zilelor onomastice, a numelui de botez, deoarece acesta corespundea unui sfânt patron, în acest fel fiind popularizată dogma şi modelele creştine.
Reforma pastorului Martin Luther (1517) a respins acest obicei catolic şi, pe fundalul creşterii popularităţii horoscoapelor, a încurajat aniversarea/sărbătorirea zilelor de naştere, care a fost adoptată definitiv de către burghezia secolului al XIX-lea, fiind generalizată în secolul XX. Iniţierea şi organizarea de către autorităţi a unor ceremonii şi festivităţi publice pentru aniversarea sau comemorarea unor evenimente sau personalităţi trecute şi unanim recunoscute au fost posibile doar după ce, la sfârşitul secolului al XIX-lea, mijloacele de comunicare în masă au devenit accesibile maselor largi având deja un nivel minim de educaţie.
Doar după Primul Război Mondial, simultan cu dezvoltarea şi extinderea instituţiei Cultului Eroilor, a început să se răspândească şi obiceiul aniversării publice oficiale a evenimentelor şi personalităţilor semnificative pentru naţiunea respectivă. Aceste aniversări şi comemorări de bătălii, eroi, conducători, victorii, festivităţi şi ceremonii cu caracter popular şi centrate în jurul unor gesturi simbolice, precum dezvelirea unui monument comemorativ sau ţinerea de discursuri şi parade, au avut rolul de a stimula fervoarea patriotică, naţionalistă, spiritul de sacrificiu al maselor, dar şi pe acela de a exacerba sentimente de ură, răzbunare, revanşă, în cazul regimurilor totalitare (fascist şi nazist).
Propagandă până la saturare în spatele Cortinei de Fier
După cel de-Al Doilea Război Mondial, aniversările şi comemorările oficiale s-au înmulţit şi s-au radicalizat ideologic. Îndeosebi în interiorul Cortinei de Fier fiecare ceremonie aniversară sau comemorativă avea o puternică încărcătură ideologică, purtătoare a unui anumit mesaj politic corespunzător conjuncturilor momentului. În acest caz, întreg spectacolul propagandistic (structura prezidiului, pavoazarea, discursurile şi susţinătorii acestora, defilarea, uralele şi lozincile, depunerea de coroane, fanfara, ţinuta participanţilor, conţinutul şi amplitudinea relatărilor presei) era derulat conform unui ritual capabil să reflecte raporturile de putere în stat.
Paradele sovietice din Piaţa Roşie de la Moscova pentru aniversarea zilei 9 Mai, ziua Victoriei asupra fascismului în Marele Război Patriotic pentru Apărarea Patrieiau devenit emblematice, ele constituind în acelaşi timp şi convingătoare demonstraţii de forţă afişate de URSS pentru intimidarea rivalului imperialist american şi a capitaliştilor occidentali. Aniversarea bicentenarului Revoluţiei franceze de la 1789, la 14 iulie 1989, cu întreg cortegiul ei de parade, festivităţi, cărţi şi filme dedicate, a fost intens mediatizată nu numai în Franţa, ci în toată Lumea liberă;dar, din motive ideologice, a fost fie ignorată, fie abia menţionată de regimurile comuniste din interiorul Cortinei de Fier.
Puterea militară a Rusiei, afişată, în stil grandios, la aniversările zilei de 9 Mai
Atunci când oficialităţile statului sunt puternic motivate de interese politice în proiectarea unor aniversări sau comemorări la nivel internaţional, acestea sunt aduse imediat în atenţia oamenilor de pretutindeni prin intervenţia marilor canale de ştiri, atrase de figurile marilor lideri politici participanţi şi de semnificaţiile politice ale evenimentului. Astfel, în 2010, a fost cu adevărat un eveniment mediatic participarea pentru prima dată a unei delegaţii din Statele Unite în Japonia, alături de reprezentanţii altor 70 de naţiuni, la cea de-a 65-a comemorare a bombardamentului atomic de la Hiroşima, din 6 august 1945. Tot un eveniment mediatic internaţional a fost considerată şi comemorarea de către Polonia, la 15 aprilie 2008, a 65 de ani de la revolta, în 1943, a evreilor din ghetoul din Warşovia, înăbuşită printr-un masacru de către nazişti.
Nu se ştie câţi veterani ai debarcării aliate din Normandia, din 6 iunie 1944, D-Day, vor mai fi în viaţă în 2014, atunci când sunt anunţate mari festivităţi la cea de-a 70-a aniversare. Cert este că în 2009, la cea de-a 65-a aniversare a debarcării, liderii american, britanici, canadian şi francez s-au afişat împreună, exprimând în faţa celor peste 100 de veterani, dar mai ales a mass-media internaţionale, o solidaritate euro-atlantică (autentică sau nu) similară cu cea din 1944. O importanţă similară a fost acordată de Kremlin aniversării la Moscova, în data de 9 Mai (V-E Day, Victory in Europe Day), tot din cinci în cinci ani, a capitulării Germaniei naziste în faţa URSS în Marele Război Patriotic pentru Apărarea Patriei:şefi de stat şi de guvern sunt invitaţi să participe în Piaţa Roşie la evenimentul nelipsit de o paradă militară, menită să demonstreze, la fel ca pe vremea lui Stalin, puterea Rusiei. Nu lipsesc nici acele detalii simbolice (prezenţe/absenţe, poziţii/ierarhii, gesturi/cuvinte, uniforme/arme), cu rolul de a transmite în lume tot atâtea semnale politice. În mod similar, ceremoniile de mare amploare desfăşurate la Berlin în jurul Porţii Brandenburg pentru aniversarea, pe 9 noiembrie 2009, a 20 de ani de la Căderea Zidului Berlinului în 1989 nu au fost ratate de niciunul dintre liderii marilor puteri implicate, începând cu Germania şi continuând cu Federaţia Rusă şi Statele Unite.
De la costistitoarele aniversări din timpul monarhiei la numeroasele oportunităţi propagandistice speculate abil de comunişti
Până după cel de-Al Doilea Război Mondial, aniversările din România au avut un caracter predominant monarhic, precum fastuoasa şi costisitoarea aniversare a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, în 1906 (atunci s-au construit Palatul Artelor – pe locul actualului Mausoleu comunist – şi a fost amenajat Parcul Carol din Capitală), sau cea din 1927, când s-au serbat 50 de ani de la „Războiul Neatârnării” din 1877 – asociat domnitorului Carol I – şi 10 ani de la „Războiul Întregirii Neamului Românesc” din 1917 – asociat Regelui Ferdinand. Regatul României Mari şi-a putut permite mai multe aniversări costisitoare, precum cea din 1903, la 25 de ani de la realipirea Dobrogei, în 1878, ca urmare a Tratatului de la Berlin, ocazie cu care la Tulcea a fost dezvelit şi un impresionant monument comemorativ.
După preluarea totală a puterii de către comunişti, s-a trecut la o ideologizare deplină a aniversărilor, transformate în tot atâtea oportunităţi propagandistice, dedicate de cele mai multe ori subordonării politice faţă de URSS, iar alteori potenţării propriului regim:sărbătorirea accederii la putere a guvernului pro-comunist a lui Petru Groza la 6 martie 1945, aniversarea reformei agrare din martie 1945, aniversarea proclamării republicii din 30 decembrie 1947, aniversarea naţionalizării din 11 iunie 1948, aniversarea încheierii colectivizării în aprilie 1962 etc.
Tot în categoria aniversărilor festive ale primelor două decenii comuniste intrau şi Revoluţia bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, evenimentele de la 23 August – calificate şi explicate în mod diferit, funcţie de meandrele politice ale momentului. Acestea au reprezentat pe rând:„Măreaţa sărbătoare a eliberării patriei noastre de către glorioasa armată sovietică”, cât timp a trăit Stalin, până în 1953;la un an după moartea dictatorului sovietic, în 1954, 23 August a devenit un eveniment ambiguu:„A X-a aniversare a eliberării de sub jugul fascist”, deoarece nu era încă limpede cum vor evolua lucrurile la Kremlin;după 1965 s-a scandat simplu „Trăiască 23 August!”, pentru ca în anii de vârf ai megalomaniei ceauşiste 23 August să devină „începutul revoluţiei antifasciste şi antiimperialiste de eliberare naţională şi socială”.
„Epoca de Aur”:sumedenie de aniversări, menită să-l legitimeze pe Ceauşescu şi regimul său
Corespunzător politicii naţionalist-comuniste promovate din ce în ce mai insistent de Nicolae Ceauşescu, care a dorit să asigure şi o legitimitate istorică puterii cultului personalităţii sale, aniversările şi comemorările din „Epoca de aur” (1965-1989), stabilite de Secţia de propagandă şi presă a Comitetului Central al PCR, au avut o frecvenţă şi amploare mult mai mare, rolul lor fiind de a potenţa liniile politicii interne şi externe ceauşiste. Astfel, aniversarea, în 1977, a Centenarului Independenţei de stat a servit susţinerii propagandistice a pretenţiilor politicii de independenţă a lui Ceauşescu faţă de Moscova. Aberanta aniversare, în 1980, a „2050 de ani de la crearea statului dac centralizat şi independent sub conducerea lui Burebista” a fost folosită nu numai pentru susţinerea teoriilor protocroniste şi naţionalist-comuniste, dar şi pentru crearea unei ascendenţe istorice a lui Ceauşescu la puterea dictatorială (centralizată). Aceste două aniversări au fost intens şi costisitor exploatate propagandistic la scară naţională, nu numai prin obişnuitele simpozioane şi articole de presă, dar şi prin filme tematice („Pentru Patrie” de Sergiu Nicolaescu şi Titus Popovici, în 1978, şi respectiv „Burebista” de Gheorghe Vitanidis şi Mihnea Gheorghiu, în 1980) sau prin găzduirea la Bucureşti a Congresului mondial de istorie, unde istoricii români aveau sarcina de a impune teoriile ceauşiste.
Foarte convenabile ideologic pentru propaganda naţionalist-comunistă şi înverşunat anti-imperialistă a lui Nicolae Ceauşescu au fost şi aniversarea a 300 de ani de la naşterea savantului de amplitudine europeană Dimitrie Cantemir, în 1673 (aflat într-o relaţie apropiată cu ţarul Petru cel Mare), precum şi aniversarea, în 1984, a bicentenarului răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan (revolta maselor populare împotriva grofilor unguri, a perfidiei habsburgice, a nedreptăţilor sociale). Pentru ca toată lumea să înţeleagă precis cum anume trebuie să fie interpretate acele evenimente potrivit dogmelor ceauşiste, a fost turnat pentru fiecare aniversare câte un film de lung metraj, prin care a fost definit un nou gen – „cinema-ul comemorativ”:„Cantemir” (1975, regia Gheorghe Vitanidis, scenariu Mihnea Gheorghiu) şi „Horea” (1984, regia Mircea Mureşan, scenariu Titus Popovici).
Festinul popular postdecembrist şi „băile de mulţime”
Suprasaturaţia aniversărilor de propagandă ale Epocii de aur a dus, cum era şi firesc, la un recul al acestora în perioada imediat următoare. Totuşi, ele au fost reluate pentru că intraseră în obicei, dar şi pentru că noii politicieni postdecembrişti aveau şi ei nevoie de cât mai multe ocazii pentru a se afişa în public, spre a fi fotografiaţi sau filmaţi de presă, pentru a face „băi de mulţime” şi a rosti discursuri patriotarde, demagogice şi populiste. Deşi s-a păstrat caracterul naţionalist al aniversărilor s-a simţit tendinţa firească a recuperării acelor evenimente şi personalităţi ocultate sau cenzurate de vechiul regim.
Pe de altă parte, toate aceste momente festive nu au mai fost ordonate şi organizate de la centru (Preşedinţie, Guvern), ci au fost rezultatul unor iniţiative locale sau instituţionale;aşa că alături de componenta politică sau solemnă a acţiunii, aceste evenimente au inclus serbări, divertisment, asigurate de autorităţile locale şi sponsorii interesaţi. Filateliştii, cartofilii, revistele de specialitate (îndeosebi cele istorice, dar şi cele de profil) au fost şi rămân cei mai conştiincioşi promotori, benevolenţi şi altruişti, ai aniversărilor de tot felul:aceştia sunt cei care în absenţa unor interese sau beneficii politice sau materiale îşi aduc aminte de personalităţi sau întâmplări importante din trecut, iar fără ei, mulţi şi multe ar păşi în uitare.
Document inedit:planul (cincinal) de aniversări şi comemorări în ultimii ani ai „Epocii de Aur”
Planul principalelor aniversări şi comemorări pe anii 1986-1990, emis la 12 iulie 1985 de Secţia de Propagandă şi Presă a CC al PCR (unde, în domeniul istoriei, atotputernici erau aşa numiţii „Fraţi Petreuş”, respectiv activiştii propagandişti Ion Ardeleanu şi Mircea Muşat), reflectă prin selecţia evenimentelor, denumirea şi amplitudinea acordată fiecăruia în parte, meandrele şi angoasele politicii ceauşiste aflate în faza sa ultimă.
Ce se sărbătorea:luptele geţilor, urcarea pe tron a lui Mircea cel Bătrân, răscoala de la Bobâlna, proclamarea republicii, unirea Moldovei şi a Munteniei
Evenimentele considerate de importanţă deosebită, dar sensibile la interpretări, urmau să fie aniversate doar „pe baza unei hotărâri speciale a conducerii partidului”:în iunie-iulie 1986 – „2500 de ani de la luptele de apărare a teritoriului patriei noastre ale geţilor” (514 î.e.n.);pe 23 septembrie 1986 – 600 de ani de la urcarea pe tron a lui Mircea cel Bătrân (din 1386);în aprilie 1987 – 550 de ani de la declanşarea marii răscoale a ţăranilor de la Bobâlna din 1437;pe 30 decembrie 1987 – 40 de ani de la proclamarea Republicii în 1947;pe 1 decembrie 1988 – 70 de ani de la „înfăptuirea statului naţional unitar român” din 1918;pe 24 ianuarie 1989 – 130 de ani de la Unirea Moldovei şi Munteniei din 1859;pe 1 mai 1989 – 50 de ani de la „marea demonstraţie antifascistă de la 1 Mai 1939”;pe 23 august 1989 – 45 de ani de la „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi anti-imperialistă din 1944”. În 1990, centrul de greutate al aniversărilor urma să fie rezervat aniversării, la 9 Mai, a 45 de ani de la victoria asupra fascismului, şi, în iulie, a 25 de ani de la Congresul al IX-lea al PCR din 1965.
Moartea lui Dobrotiţă, înfiinţarea unui cor de plugari, conducerea lui Calopedru – pe lista de aniversări (hilare) ale regimului
Foarte importante pentru susţinerea principalilor teme ale propagandei ceauşiste – independenţa până la autarhie, dar, în primul rând, faţă de perestroika gorbaciovistă, unitatea poporului în jurul partidului şi conducătorului iubit, lupta împotriva imperialismului agresor, adică a lumii libere, şi starea revoluţionară permanentă ca justificare pentru o viaţă în regim de sclavie socialistă – au fost considerate şi acele aniversări pentru care Secţia de Propagandă a CC al PCR hotăra difuzarea de programe adecvate la televiziune şi radio, publicarea de articole dedicate în presă, organizarea de sesiuni şi simpozioane ştiinţifice, editarea de monografii consacrate subiectului:în noiembrie-decembrie 1986 – 550 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti a lui Vlad Dracul în 1436;pe 11-12 decembrie 1986 – 125 de ani de la Prezentarea Proclamaţiei către naţiune a lui Cuza privind recunoaşterea unirii Principatelor române la 1861;pe 8/21 februarie 1986 – 80 de ani de la izbucnirea răscoalei ţărăneşti din 1907;în august 1987 – 70 de ani de la bătăliile din 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz;pe 12 martie 1988 – 150 de ani de la apariţia „primului ziar politic al românilor din Transilvania, „Gazeta de Transilvania”, în 1838;pe 28 octombrie 1988 – 300 de ani de la urcarea pe tron, în 1688, a lui Constantin Brâncoveanu.
Tot la capitolul evenimente de aniversat erau prevăzute unele greu de înţeles şi justificat în afara contextului „Epocii de aur”, ele putând stârni astăzi doar hilaritate:600 de ani de la moartea lui Dobrotiţă, conducător al Dobrogei în 1386 (care trebuia prezentat de revistele „Magazin Istoric” şi „Lupta Întregului Popor” drept o personalitatea de talie europeană);100 de ani de la înfiinţarea, în decembrie 1887, a Corului meseriaşilor şi plugarilor din comuna Dobra, jud. Hunedoara;50 de ani de când a avut loc, pe 13 august 1939, „manifestaţia antifascistă organizată în Parcul Veselieila care tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Petrescu au cerut regim politic în închisori şi eliberarea deţinuţilor comunişti”;800 de ani de la „afirmarea independenţei şi suveranităţii statului Ţara Românească sub conducerea voievodului Calopedru” la 1189.
De ce îi sărbătorea regimul pe Poor Lili, Michael Albert, Koblos Elek, Szabo Arpad...?
Pentru contracararea acuzaţiilor internaţionale de nerespectare a drepturilor omului şi a minorităţilor naţionale, dar şi pentru a da o palmă propagandistică Budapestei, ce emitea pretenţii istorice la adresa Transilvaniei, propagandiştii ceauşisti au inclus în planul de aniversări o sumedenie de nume, astăzi (ca şi atunci) perfect obscure, cărora li s-au atribuit merite culturale deosebite sau de militanţi socialişti/comunişti, pentru simplul motiv că aparţineau etniei maghiare sau săseşti. A se vedea, de pildă, următoarea înşiruire de nume:actriţa Poor Lili (născută în 1886), scriitorul Michael Albert (1836-1893), militantul comunist Koblos Elek (1887-1937), luptătorul socialist Gabriel Michael (născut 1862), publicistul comunist Szabo Arpad (născut în 1913), poetul comunist Brassai Viktor (născut în 1913).
Dar cum regimul comunist se afla într-o acută criză de imagine internaţională, ahtiat fiind după cel mai mic semn de apreciere şi recunoaştere din partea străinătăţii, Secţia de presă şi propagandă a stabilit sarcini pentru Comisia Naţională să facă totul pentru includerea următoarelor aniversări pe lista UNESCO:pictorul Nicolae Tonitza – 100 de ani de la naşterea sa pe 13 aprilie 1886;savantul Henri Coandă – 100 de ani de la naşterea sa pe 7 iunie 1887;spătarul Nicolae Milescu – 350 de ani de la naşterea sa în 1636;sculptorul Ion Jalea – 100 de ani de la naşterea sa pe 19 mai 1887;matematicianul Simion Stoilov – 100 de ani de la naşterea sa pe 2/14 septembrie 1887;savantul Bogdan Patriceicu Hasdeu – 150 de la naşterea sa pe 26 februarie 1838;pictorul Nicolae Grigorescu – 150 de ani de la naşterea sa pe 15 mai 1838;scriitorul Victor Eftimiu – 100 de ani de la naşterea pe 24 ianuarie 1889;scriitorul Ion Creangă – 150 de ani de la naşterea sape 10 iunie 1839;scriitoarea Martha Bibescu – 100 de ani de la naşterea sa pe 28 ianuarie 1889;poetul Mihai Eminescu – 100 de ani de la moartea sa pe 15 iunie 1889;criticul literar Titu Maiorescu – 150 de ani de la naşterea sa pe 15 februarie 1990. Evident, aniversarea de 70 de ani a lui Nicolae Ceauşescu, pe 26 ianuarie 1988, nu s-a putut face decât pe baza unei hotărâri speciale a conducerii PCR.
Marii sărbătoriţi ai perioadei:Petru Maior, Dimitrie Cantemir, Vasile Alecsandri
Totuşi, ţinând seama de amploarea şi varietatea măsurilor aniversare decise de Secţia de propagandă şi presă, marii sărbătoriţi ai perioadei 1986-1990 au fost:istoricul, filologul şi scriitorul iluminist Petru Maior – 225 de ani de la naşterea sa, petrecută în 1761, cărturarul umanist Dimitrie Cantemir – 325 de ani de la naşterea sa, în 1663, scriitorul şi omul politic Vasile Alecsandri – 100 de ani de la moartea sa, în 1890. Cea mai mare parte a acestor aniversări – respectiv acelea despre care nu s-au făcut emisiuni la radio şi televiziune – au rămas necunoscute publicului larg, dar includerea acestora pe lista propagandei partidului a reprezentat la vremea respectivă un pertinent semnal politic pentru cei din domeniu privind orientările conducerii la nivel înalt.