Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”

Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele. A devenit apoi consilier cultural și de cooperare la Ambasada Franței și directoare a Institutului Francez din București.

În posesia domeniilor familiei sale, Ghergani și Florești, a intrat de-abia în 2009-2010 și de atunci se luptă pentru restaurarea lor, „ca să nu rămână doar ruine din două familii care au reprezentat o parte importantă a istoriei acestei țări”. Ultimii 20 de ani au fost funești pentru patrimoniul României, iar nepăsarea pe care Irina a observat-o în 1990 pare că se accentuează și se transformă într-o acceptare, din nou, ca și în vremea comunistă. Oare ce ar zice stră-străbunicii?

V-ați întors prima dată la București la începutul lui ianuarie 1990, ca reporter al agenției Reuters. Care sunt imaginile care v-au rămas în minte, ce v-a surprins cel mai tare? 

Ce m-a frapat cel mai tare – în afară de situația țării, pe care o cunoșteam – a fost lipsa desăvârșită a esteticului. Pur și simplu nimeni nu mai remarca urâțenia. Totul fusese redus de comunism la strictul necesar, strictul util. Nu mai era loc, nici timp, nici stare de spirit, nici fantezie pentru frumos. Era superfluu. Omul fusese redus la starea cea mai rudimentară a unei ființe: aceea de a-și căuta de mâncare pentru a supraviețui.

Întorcându-ne la prima mea impresie, am fost cuprinsă de o imensă nostalgie a reîntoarcerii, imaginându-mi cu entuziasm tot ce se putea face de atunci încolo, dar acest șoc al urâțeniei, datorat în cea mai mare parte resemnării și nepăsării, m-a îngrijorat. M-au îngrijorat și spusele domnului Mihai Șora, care tocmai fusese numit ministru al învățământului în primul guvern condus de Petre Roman.

La întrebările mele pline de speranță în legătură cu viitorul României pe calea democrației – un proiect fantastic și aproape amețitor în ochii mei de tânăr reporter, care aspira la reîntoarcerea în țară pentru a contribui la acest măreț obiectiv, el mi-a răspuns, cu o clarviziune pe care nu o înțelegeam la acea vreme: „Vor trebui cel puțin două generații ca să putem păși, eventual, pe calea democrației și ca să ne desprindem de mentalitățile de acum”. …L-am privit cu incredulitate și chiar cu supărare. De ce? Cum? Când calea ne era deschisă, cum spunea Eminescu.

Retrospectiv, ne dăm seama că și aceste previziuni pesimiste – dar cuminți – erau eufemistice față de ceea ce avea să se întâmple. Și dl Șora este încă în viață, contemplând adevărul oracolului său, din păcate…

SCURTĂ GENEALOGIE

Irina Cantacuzino, fiica lui Gheorghe Grigore Cantacuzino zis și „Nababul” (prim-ministru al României de două ori și unul dintre cei mai bogați oameni ai țării) a avut o primă căsătorie cu Radu Kretzulescu, din care s-a născut prințesa Ecaterina Kretzulescu (devenită Caradja), despre a cărei viață fabuloasă am povestit într-un număr al revistei „Historia”. După divorț, a urmat o a doua căsătorie cu Nicolae Ghica, unul dintre copiii lui Ion Ghica (economist, matematician, scriitor, diplomat, de cinci ori prim-ministru). Nicolae (1862-1943) a fost moștenitorul legal al conacului și al moșiei lui Ion Ghica de la Ghergani, județul Dâmbovița. Cât despre domeniul de la Florești (cu palatul supranumit „Micul Trianon”), el a fost construit de Gheorghe Grigore Cantacuzino. Irina și Nicolae au avut patru copii, printre care Alexandra (Ala) Ghica-Cantacuzino (1903-2004), care s-a căsătorit cu Robert Bossy, aghiotantul militar al regelui Mihai. Ala și Robert au fost bunicii, din partea tatălui, ai Irinei Bossy-Ghica, interlocutoarea noastră de astăzi.

Cum sunau primele povești pe care le-ați auzit despre străbunici și stră-străbunici, despre locurile și felul în care au trăit – balurile, evenimentele culturale, viața de familie?

Florești și Ghergani erau privite mai ales ca un rai familial, unde domneau ordinea patriarhală și respectul pentru părinți și bunici, care inspirau o siguranță și o senzație de fericire tihnită. Balurile erau mai ales la Palatul Cantacuzino din București, unde bunica mea s-a născut și a trăit până când s-a măritat, la 19 ani. La Florești, ca și la Ghergani, atmosfera era mult mai calmă, familia trăind destul de retrasă în paradisul ei strămoșesc. Se citea și se făcea muzică în familie. Pe vremea lui Ion Ghica, conacul din Ghergani era un punct de întâlnire a celor mai înalte personalități politice și culturale din România și din Europa. După aceea, fiul său, Nicolae Ghica, străbunicul meu, a refuzat până în anul morții (în 1943) să instaleze lumină electrică și telefon pe domeniu, vrând să ducă o viață retrasă, aproape ascetică, după moartea timpurie a soției sale, Irina (născută Cantacuzino), al cărei prenume îl port.

În perioada interbelică, Enescu venea să cânte duminica la Ghergani, acompaniat de stră-străbunica mea, Alexandrina Ghica, văduva lui Ion Ghica, o mare muziciană care studiase pianul la Viena cu Franz Liszt. De altfel, Enescu a cântat și la Palatul Cantacuzino din București, acompaniat la pian de cealaltă stră-străbunic[ a mea, Ecaterina (născută Băleanu), soția lui George Grigore Cantacuzino. Sala de muzică a acelui palat, devenit Muzeul Național „George Enescu”, se păstrează și astăzi, iar pe unul dintre pereți este portretul Ecaterinei, stând în picioare.

M-a emoționat până la lacrimi când l-am văzut prima oară. Venisem la muzeu în calitatea mea de consilier cultural al Ambasadei Franței și directoare a Institutului Francez din București. Dând cu ochii de acel tablou de familie, mi-am amintit în primul rând de bunica mea, care tocmai murise, și de la care moștenisem un portret al acestei stră-străbunici care o crescuse după moartea mamei ei, dispărută, cum spuneam, la numai 36 de ani și care este înmormântată la Ghergani. Îi păzesc cu sfințenie mormântul, vandalizat în perioada „de tranziție”…

Înțelegeți, deci, atașamentul meu visceral pentru aceste două lăcașuri care însumează rădăcinile familiilor din care mă trag: de generații, aproape toți s-au născut la Florești și mulți dintre ei sunt îngropați la Ghergani. Doar comunismul i-a împrăștiat pe tot globul, mai târziu… 

Când ați revăzut clădirile de la Ghergani și Florești, cum arătau ele, prin comparație cu ce știați din poze?

Am văzut – nu revăzut, pentru că, așa cum spuneți, nu le știam decât din fotografii – două ruine. Un simbol a ceea ce devenise România după 50 de ani de comunism și încă 7-8 ani de „tranziție”, perioadă care i-a făcut mult mai mult rău României decât ideologia comunistă. De ce? Deoarece în timpul comunismului Statul era entitatea principală; omniprezentă și liberticidă, bineînțeles, dar care încarna interesul general – sau cel puțin o pretindea. Or, astăzi, Statul nu mai are niciuna dintre funcțiile care-l definesc, și anume, potrivit filozofului britanic Thomas Hobbes, de a-și apăra cetățenii și de a menține un echilibru echitabil intre interesul individual și interesul general (binele comun). În România, statul a devenit suma unor interese individuale care se servesc de o pseudo-existență a acestuia pentru a-i capta resursele și atributele, fără a se mai preocupa absolut deloc de cetățenii care compun societatea.

Nu mai sunt investiții, nu se mai plătesc pensii, nu se mai întreține patrimoniul cultural și istoric – dimpotrivă, se distruge – și nu se realizează nicio infrastructură. Trebuie să existe un contract moral între societatea civilă și stat, pentru ca acesteia să i se garanteze o viață decentă sau chiar prosperă, libertatea, justiția, securitatea și proprietatea. Și atunci, oamenii devin cetățeni ai unui stat pe care îl respectă și care îi respectă. Or, în România de azi, Statul nu-și mai îndeplinește aceste funcții, nu-și respectă cetățenii, iar aceștia se simt manipulați, disprețuiți și delăsați. Cum ar putea supraviețui o societate în aceste condiții și care îi poate fi viitorul? Singurul model asemănător în apropierea noastră îl putem găsi în Rusia – păstrând proporțiile.

Paragina în care am găsit conacul lui Ion Ghica de la Ghergani, cu capela și mormintele familiei profanate și desfigurate, ruina palatului Cantacuzino de la Florești și starea dezastruoasă a celorlalte clădiri, transformate într-un spital demn de un film de Kusturica, ilustrează exact acest lucru: nepăsarea de azi față de un trecut prestigios și uitarea în care cei care conduc această țară ar vrea să-i scufunde trecutul. Aceste ruine sunt prezența vie a unei absențe, cum am mai spus-o.

Absența frumuseții, eleganței și a interesului pentru imaginea și prestigiul României, care astăzi nu mai contează. În pozele de familie – foarte puține, pentru că și ele au fost confiscate – vedeam clădiri bine întreținute, cu grădini estetice care fuseseră transmise din generație în generație cu simțul responsabilității și al datoriei. După ce au fost confiscate familiilor care le edificaseră în spiritul durabilității și al respectului pentru trecut, ele au devenit ruine, neglijate de cei care vor să șteargă istoria, deci identitatea unui popor întreg. Or, un popor fără trecut nu poate avea un viitor. 

E interesant de observat, de exemplu, cum istoria continuă să fie manipulată astăzi de autorități: am constatat cu stupoare, de curând, mergând la Muzeul Militar, că perioada comunistă a fost ștearsă cu desăvârșire din cronologia istorică a României și se trece de la sălile consacrate celui de Al Doilea Război Mondial direct la președinția lui Ion Iliescu. Ca să nu se mai știe cum s-a ajuns aici și cine sunt responsabilii, ca să nu se mai poată face act de memorie și, deci, de recunoaștere a greșelilor. Greșeli care, prin urmare, nu vor fi îndreptate niciodată.

Trebuie să existe o responsabilitate în fața istoriei pentru anihilarea identității unui popor. 

V-ați întâlnit cu bătrâni din satele în care familia avea moșii, care își aminteau de ce se întâmpla acolo înainte de venirea comuniștilor?

Da, am fost în satul Pietroșani, din județul Prahova, unde bunica mea avea o moșie pe care a adăpostit aviatori căzuți cu avioanele în timpul războiului. Mai trăiau foștii administratori ai moșiei. Nu mă cunoșteau, bineînțeles, dar când au aflat cine sunt au izbucnit în plâns. Bunica mea le fusese ca o mamă, și o regretau și acum, după atâția ani de suferințe. 

Din cauză că au fost găsiți pe moșie, au fost închiși și apoi deportați în Bărăgan ani la rând. Li s-a confiscat modesta casă pe care le-o dăduse bunica mea și toată gospodăria. Când s-au întors, au fost obligați să meargă la cooperativa de stat ca să supraviețuiască. Într-un sertar păstraseră o hârtiuță cu tot inventarul viu pe care-l avuseseră în grijă în momentul naționalizării. Îl ascunseseră o viață întreagă, simțindu-se oarecum responsabili de dispariția bunurilor noastre… A fost unul dintre momentele cele mai emoționante pe care le-am trăit.

Cum a fost procesul retrocedării? Ați căutat prin arhive, ați descoperit povești noi?

Am făcut procese doar pentru retrocedarea pădurilor – care nu mi s-au retrocedat decât parțial, deși am mers până la CEDO, unde mi s-a răspuns de către un grefier român că „România are toate instituțiile democratice necesare și că, deci, nu mai este cazul să ne adresăm la Strasbourg”. Eram în 2016, membri în Uniunea Europeană de aproape 10 ani și mi se refuzase retrocedarea pe motive inventate și fără nicio legătură cu realitatea. Dar plângerea mea bazată pe lipsa unui proces echitabil – principiu fundamental din Declarația Universală a Drepturilor Omului – mi-a fost respinsă la CEDO, care are acum și judecători români…

Domeniile de la Ghergani și Florești le-am obținut prin procedură administrativă, care la Ghergani a durat mai bine de 10 ani, deși eram singura moștenitoare și aveam toate actele în regulă. Iar când, în fine, s-a luat hotărârea de a mi se restitui ruina despre care am vorbit, am primit doar o treime din suprafața inițială a domeniului, pe care abia mai stăteau în picioare conacul, capela și un mormânt mutilat. Căutasem, într-adevăr, prin arhive și găsisem, la Târgoviște, inventarul complet cu tot ceea ce se găsise în conac și pe moșie la momentul exproprierii, în 1949.

M-a cuprins o mare tristețe, pentru că printre acele numeroase obiecte ce se găseau în fiecare cameră erau multe de care auzisem în copilărie. Dar m-am întrebat: oare de ce s-au depus atâtea eforturi pentru a inventaria până la cel mai mic obiect, când totul – dar absolut totul, până la tapetul de pe pereți – a dispărut și, mai ales, când acest inventar nu este opozabil autorităților, deoarece nu există „continuitatea Statului”, un principiu din dreptul administrativ care este respectat cu sfințenie în țările democratice.

[...]

Restul interviului poate fi citit în numărul 254 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 martie - 14 aprilie, și în format digital pe platforma paydemic.