Intrusul din dormitorul Reginei Elisabeta a II-a. Crizele unei domnii cât o epocă

Pe parcursul îndelungatei domnii, Elisabeta a II-a a trecut prin numeroase clipe de cumpănă. Un incident însă aparte are loc în zorii de 9 iulie 1982. Lângă camera regală, un polițist în civil, care veghease toată noaptea la securitatea reginei, și-a încheiat deja garda.

Cu toate măsurile de securitate, un necunoscut se strecoară în acea dimineață până la patul reginei, pe care se așază cu nonșalanță. Inițial, regina e convinsă că i se adusese ceaiul, dar ora, 7.15, era prea timpurie. A înțeles rapid că era, de fapt, vorba de un străin.

Michel Fagan, un schizofrenic de 35 de ani, hotărât să discute cu regina problemele lui familiale... Suverana își păstrează cumpătul, ascultă și apasă butonul de alarmă. Dar nimeni nu aude soneria.

Polițistul a plecat la ora 6, pe când personalul privat abia sosește. Valetul plimbă câinii din rasa Corgi. Regina sună pentru a fi trimiși polițiști și, din nou, niciun răspuns. Calmă, Elisabeta continuă să țină sub control situația. Necunoscutul îi cere o țigară; regina pretextează că merge să caute una și nimerește peste o menajeră cu un aspirator care trăiește șocul vieții ei la Palatul Buckingham: un bărbat iese în picioarele goale din camera reginei, odată cu ea!

În cele din urmă, regina ajunge în siguranță; singura tristețe a ciudatei întâlniri este faptul că s-a găsit sânge pe patul reginei: Fagan încercase să își taie venele în fața suveranei. „Conform mărturiei uneia dintre cameriste, «Majestatea sa a rămas la fel de rece ca gheața», un compliment la adresa stăpânirii de sine a suveranei.

Criza Canalului Suez, o „victorie militară și o înfrângere diplomatică”

Prima criză majoră de după încoronare a izbucnit în Suez, în 1956. La 26 iulie, președintele Egiptului, Nasser, anunță naționalizarea Canalului Suez după plecarea ultimului soldat britanic din zonă. Marea Britanie asigura protecția militară a canalului încă din 1936. În insulă spiritele sunt încinse, iar Eden, alături de omologul său francez, Guy Mollet, hotărăște o intervenție militară, cu sprijin israelian.

Deși operațiunea din 29 octombrie e un succes, Nasser scufundă drept represalii navele în canal, făcându-l impracticabil. Sovieticii amenință, Statele Unite condamnă conflictul și, la 7 noiembrie, trupele franco-britanice se opresc. Canalul nu va fi redeschis decât în 1958. „Victoria militară și înfrângerea diplomatică” au dus la căderea guvernului Eden.

După criza politică, o criză conjugală

Timp de patru luni, din octombrie 1956 până în februarie 1957, prințul Philip se află la bordul iahtului regal Britannia, cu misiunea oficială de a asista la jocurile olimpice din Australia. În realitate, „fuga” ținea de statutul soțului reginei. Oficial, el este „consilier particular”, dar nu are titlul de prinț-consort. Existase un precedent celebru: în ianuarie 1854, prințul Albert, soțul reginei Victoria, se plânsese că nu avea nicio poziție oficială. Elisabeta a II-a a reținut lecția.

La 22 februarie 1957, patru zile după întoarcerea din călătorie, îi acordă lui Philip titlul de prinț-consort. Împăcarea e evidentă cu ocazia vizitei de stat a reginei la Paris, din 8 până la 11 aprilie 1957, un triumf diplomatic.

Cei care mai aveau dubii au fost convinși de anunțul că, după zece ani de căsătorie, regina va fi din nou mamă. Mai mult, cu 11 zile înainte de nașterea prințului Andrew, la 8 februarie 1960, Elisabeta a II-a îi acordă soțului ceea ce îi refuzase în 1952: urmașii, cu excepția celor care beneficiau de identitatea, titlul sau de privilegiile de Altețe Regale și de demnitatea de prinț sau prințesă vor purta numele de Mountbatten-Windsor. Această dorință, exprimată acum și public, de a asocia numele soțului la numele său și al urmașilor, e o revoluție dinastică, dar este și o declarație de dragoste.

Spionajul sovietic și regina

Un nou scandal care zguduie casa regală se declanșează în iunie 1963, când John D. Profumo, ministru al apărării în cabinetul Macmillan, este constrâns să demisioneze. El întreținea o relație cu o escortă, Christine Keller, care raporta unui atașat al ambasadei URSS la Londra confidențele de budoar. Scandalul Profumo e complex și atinge anturajul reginei.

Dosarul este legat de afaceri cu mult anterioare, compromițându-i pe britanicii care, în spatele unor acoperiri mai mult decât onorabile, erau agenți sovietici. E vorba de Guy Burges și de Donald Mac Lean, care se refugiază la Moscova în 1952, și de faimosul Kim Philby, care ajunge în capitala sovietică în februarie 1963, cu patru luni înainte de declanșarea scandalului Profumo.

Toți acești agenți sovietici aveau un punct comun: primiseră ajutor de la Anthony Blunt, înnobilat de suverană, custode al colecțiilor regale de pictură și reputat istoric de artă. Deși este un cunoscut homosexual (ca și alți agenți sovietici), nimeni nu îndrăznește să îl suspecteze de altceva. Dacă primele bănuieli privind activitatea sa de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice au apărut în 1964, vinovăția lui va fi făcută publică abia în 1979, de Margaret Thatcher.

Moartea lui Churchill, survenită la 24 ianuarie 1965, la 90 de ani, a marcat și ea sfârșitul unei epoci. Profund întristată, regina avea să afirme, extrem de sugestiv: „Era amuzant”.

Familia reginei are parte de multe tulburări, inclusiv divorțul surorii Margaret, dar totul trece în plan secund la 7 iunie 1977, când regina sărbătorește 25 de ani de domnie. S-a dovedit o femeie care stăpânește perfect atribuțiile constituționale, atât îndatoririle, cât și privilegiile. Își exercită funcția în permanență, dar foarte discret, intervenind public doar arareori.

Fragmentul face parte din articolul „ O domnie, o epocă: Elisabeta a II-a”, publicat în numărul 249 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 octombrie - 14 noiembrie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: Getty Images