Intrarea României în Primul Război Mondial, un adevărat seism pentru conducătorii Puterilor Centrale
Anul 1914 a fost marcat de o puternică ură între Viena și Belgrad după atentatul de la Sarajevo și conducerea imperiului austro-ungar a considerat că este timpul să înfrângă un stat ce provoca neplăceri în Balcani în numele unui puternic naționalism slav. Calculele erau clare și micul stat urma să fie repede zdrobit.
Surpriză! Inamicul se bucura de sprijinul Rusiei și s-a ajuns la un conflict de amploare, dar s-a sperat că se va termina până la Crăciun. Dimpotrivă. Resursele industriale și forța de mobilizare a aparatului administrativ au dus la formarea armatelor de milioane de luptători și cantitățile de armament și muniții au sporit de la o zi la alta.
A venit și anul 1916 tot cu surprize. Comandamentul german a declanșat Bătălia de la Verdun și a concentrat o formidabilă artilerie pentru a distruge moralul trupelor franceze, dar acestea au rezistat. Mai mult. Au pornit la contraatac împreună cu britanicii în Bătălia pe Somme. Ambele tabere s-au blocat în lupte de tranșee și nici Ofensiva Brusilov n-a adus încetarea ostilităților. Uriașa cetate a Puterilor Centrale rezista în fața asediatorilor și chiar erau executate ieșiri periculoase. Ambele tabere erau epuizate și se simțea nevoia de un nou asalt pentru a rupe echilibrul de forțe în mod definitiv.
Noul front deschis în anul 1916
Cum diviziile proprii erau în curs de formare sau de refacere, conducătorii Antantei au pus ochii pe armata română pentru că era organizată, proaspătă și liderii de la București aveau interese naționale împotriva Austro-Ungariei. Negocierile au dat rezultate și în noaptea de 14 spre 15 august 1916 unitățile românești au forțat granița și au pătruns în Transilvania. A fost un adevărat seism pentru conducătorii Puterilor Centrale pentru că se deschidea un front lung de peste 1.200 km și acesta trebuia acoperit cu ceva militari de calitate pe lângă cei ce asiguraseră acoperirea în timp de pace. Grav era că în zonă urmau să fie deplasate arme grele pentru a avea asigurată supremația în tehnică de luptă.
Au fost scoase de pe linia frontului sau din arsenale tunuri și obuziere grele și dirijate în Transilvania sau în Dobrogea. Se subînțelege că au fost însoțite de lungi trenuri cu muniții, inclusiv din cele chimice, comandamentul german fiind hotărât să atace cu toată forța. Au fost scoase din poziții mortiere de calibrul 210 mm și renumitele mortiere austriece de calibrul 305 mm, aceste guri de foc folosind obuzele grele împotriva companiilor românești și nu pentru a realiza concentrarea de forțe asupra tranșeelor rusești sau italiene. Orice proiectil consumat pe frontul românesc ducea în mod automat la mărirea decalajului dintre Antanta și Puterile Centrale, acestea producând mai puține muniții la toate categoriile de armament.
Au fost detașate în Ardeal divizii germane ce veneau de pe toate fronturile și din rezervă. Austro-Ungaria a procedat la fel și batalioanele locale au început să aibă rândurile îngroșate și să primească armament automat și artileristic din belșug. Viena a fost obligată să caute adânc prin centrele de recrutare soldați de încredere și cei mai disciplinați erau cei ce soseau din Bosnia. În plus, au fost deplasate brigăzile de elită ale vânătorilor de munte din nordul Italiei și densitatea de trupe a scăzut, ceea ce însemna că nu se mai organizează ofensive ale centralilor în regiune. Bulgaria a concentrat o întreagă armată la granița de nord și a primit întăriri otomane.
Aceste forțe au fost obligate să ducă lupte grele și au avut rândurile rărite. Au reușit să străpungă apărarea românească rarefiată, dar n-au mai fost acolo unde s-ar fi putut obține vreo decizie militară. Capul de pod de la Salonic a fost salvat și căderea din 1918 a început din nordul Greciei. Armata a III-a bulgară a absorbit oameni și muniții ce ar fi fost utile pentru o concentrare împotriva dispozitivului aliat încă fragil. Diviziile otomane trimise în Dobrogea și apoi în Muntenia ar fi fost utile în Balcani sau pentru întărirea fronturilor din Palestina și Mesopotamia. Aliații au putut executa lovituri devastatoare împotriva regimentelor turcești ce erau măcinate și de boli pentru care sistemul medical nu fusese pregătit.
Intrarea României în conflictul mondial a dat peste cap situația strategică din Europa și Germania a pierdut orice șansă la victorie. Aliații au putut să contraatace la Verdun și au provocat o retragere a germanilor aproape în pozițiile din februarie. Bătălia de pe Somme mâncase rezervele Reich-ului precum un cancer în timp ce fabricile aliate produceau din ce în ce mai multe tancuri, avioane și proiectile cu substanțe toxice de luptă. Birocrații din Berlin aveau încredere în superioritatea industrială a firmelor renumite pentru inventarea de armament performant și tot au tocat oameni pentru a obține o victorie care să le asigure supremația europeană și mondială. Seismul din august 1916 a fost prea puternic pentru a mai face ceva până la concentrarea resurselor enorme ale gigantului numit SUA.
Războiul ale legi ciudate și trupele române nici măcar nu erau obligate să lupte în mod înverșunat. Simpla atragere a inamicului în Estul Îndepărtat genera probleme logistice deosebite și ostașii erau epuizați prin noroiul infernal al drumurilor românești ce erau adevărate șanțuri lipicioase. Armata a IX-a germană era în ianuarie 1917 incapabilă să mai lupte și trebuia să treacă printr-un proces de refacere. În plus, stocurile de muniții urmau să fie completate prin aducere tocmai din Ruhr. Pauza decisă de generali a fost o catastrofă pentru că trupele ruse și române au putut să închege un sistem defensiv și astfel Puterile Centrale se găseau din punct de vedere strategic într-o situație catastrofală în raport cu august 1916. Au avut mare noroc cu starea de spirit a trupelor ruse, militarii preferând să facă orice în loc să întărească tranșeele și alte fortificații de campanie.
Rezistența cetății asediate a fost posibilă numai prin faptul că au existat capacități pentru organizarea de manevre pe liniile interioare către sectoarele de front amenințate, comandanții aliați fiind lipsiți de inteligență și refuzând să cedeze din mândria personală pentru a acționa coordonat împotriva unui inamic ce avea mereu insuficiență de resurse umane și materiale în toate pozițiile.
Armata română a făcut chiar prea multe în raport cu potențialul militar avut, dar, din păcate, sunt istorici astăzi care procedează la fel precum generalii din 1916. Au o mândrie națională prost înțeleasă și nu vor să recunoască importanța acțiunii strategice din august 1916. Este greu să accepți că batalioanele unei mici puteri au ajutat în mod decisiv la obținerea victoriei din noiembrie 1918.
În plus, nu se poate scrie că liderii foarte importanți ai vremii au făcut totul pentru a întârzia obținerea victoriei prin deciziile catastrofale luate timp de patru ani. Abia după numirea generalului Ferdinand Foch în calitate de comandant suprem pentru coordonarea efortului militar s-a reușit accelerarea operațiunilor de luptă și moralul inamicului s-a prăbușit în fața superiorității zdrobitoare a Antantei. Infanteria sprijinită de tancuri nu mai putea fi oprită de tirul mitralierelor, coșmarul militarilor din prima linie de asalt.
Mult trâmbițata victorie germană din toamna anului 1916 a fost un dezastru la nivel strategic și ar fi fost mult mai interesant să cadă Parisul decât Bucureștiul. Este greu însă să recunoști importanța unei acțiuni a unei mici puteri în timp ce principalii beligeranți se certau din motive de mândrie presupus patriotică și acționa fiecare după cum îi tăia capul pe generali.
Foto sus: Armata Română la intrarea în Primul Război Mondial (sursa: Gogu Negulesco, „Rumania's sacrifice”, New York Century Co, 1918)