Iniţiative ale diplomaţiei româneşti pentru politica externă imediat după 1989

Anul 1989 a însemnat pentru România apogeul izolării sale politice din secolul al XX-lea. Ţara intrase într-un colaps al relaţiilor cu alte state democratice, rămăsese singură. Poporului român îi displăcea politica externă dusă de Nicolae Ceauşescu. Prăbuşirea dictaturii comuniste a scos ţara  din starea de izolare în care se afla.  Capitala României a fost o vreme în atenţia marilor actori occidentali şi chiar a mass-mediei internaţionale privind evoluţia evenimentelor. Schimbarea regimului comunist în cel democratic a impus României o adaptare rapidă la noile realităţi. Până la calmarea situaţiei, România a urmat punctele din Comunicatul Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989.

Reprezentanţele României peste graniţă s-au subordonat noii puteri de la Bucureşti. În perioada 22 decembrie-1 ianuarie 1990, reprezentanţele au desfăşurat o activitate continuă de informare pentru a ţine la curent factorii de decizie politică în ţările în care erau acreditate. Pe 28 decembrie 1989, Sergiu Celac este denumit noul ministru al Misterului Afacerilor Externe. După ce a fost investit în funcţia de ministru, Sergiu Celac, a încercat că combine entuziasmul tineresc şi dorinţa de schimbare a celor cu o bogată activitate în diplomaţie. Reluarea diplomaţiei din Bucureşti la marile orientări politice pe plan internaţional şi din cauza politicii interne pe care Frontul Salvării Naţionale a condus-o, a dus la continuarea relaţiilor de politică externă ce au fost pierdute cu statele vecine .

Deşi nu exista o hotărâre specială privind graniţele, acestea au fost deschise încă din 22 decembrie. Este cunoscut faptul că în momente nesigure şi grave, statul îşi inchide graniţele, numai că în România a fost invers. Astfel s-a trecut de la o extremă la alta, eveniment neîntâlnit în relaţiile internaţionale până atunci[1].

La prima şedinţă a Consiliului Frontului Salvării Naţionale s-a cerut desfiinţarea vizelor de intrare şi ieşire atât pentru cetăţenii români, cât şi pentru cei străini, dar acest lucru nu s-a aprobat deoarece vizele reprezintă „cartea de identitate” a unei persoane într-o ţară străină.

A început un proces dificil, de redefinire a politicii externe şi de reaşezare a relaţiilor bilaterale pe noi acorduri. Transformările imediate postcomuniste au dus la una din legile prioritate ale primului parlament liber şi anume:încheierea şi ratificarea tratatelor[2]. În acelaşi timp au fost stabilite şi persoanele oficiale de a reprezenta România pe plan extern. Aceste prevederi au fost consolidate şi completate prin Legea fundamentală a României. În articolele 10, 11 şi 20 se precizează cadrul legislativ, principiile şi obligaţiile pe care statul român se angajează să le îndeplinească în planul relaţiilor internaţionale. Timp de două decenii şi jumătate, diplomaţia românească a avut la bază principiile formulate de Declaraţia Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român cu privire la problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale din 1964[3].

După stabilirea acestor obiective pe plan geopolitic şi geostrategic, România şi-a stabilit şi obiectivele principale pe care a încercat să le realizeze în perioada imediatăRevoluţiei române. Acestea au aspirat către valorile democraţiei liberale, ale economiei de piaţă, dezvoltarea relaţiilor bilaterale şi multilaterale care să servească interesele noii societăţi româneşti, a securităţii statului, garantarea inviolabilităţii frontierelor şi a integrităţii teritoriale în conformitate cu principiile fundamentale ce guvernează relaţiile dintre state[4]. În perioada de tranziţie, România pentru a realiza aceste obiective, a urmat trei direcţii în relaţiile internaţionale. O primă direcţie este cea referitoare la dezvoltarea relaţiilor bilaterale începând cu statele vecine, România a încercat să îşi construiască capacitatea de a promova interesele şi securitatea naţională. Cooperarea subregională este o altă direcţie urmărită de ţara noastră. România a apreciat că este în interesul ei să îşi multiplice relaţiile în zona balcanică. Tot în această orientare, a constituit-o şi cooperarea în zona Mării Negre.  Ultima direcţie pe care a abordat-o România a fost conturarea eforturilor pentru integrarea în structurile europene şi euroatlantice, precum şi acţiunilor diplomatice pentru întărirea organismelor internaţionale cu aptitudini universale.

Simpatia obţinută de România pe plan extern în decembrie 1989 a fost erodată şi consumată repede din cauza unor factori care nu au ţinut de evoluţia internaţională, ci de schimbările petrecute pe plan intern în perioada tranziţiei.

O influenţă deosebită asupra imaginii României în politica externă l-a reprezentat disputa violentă pentru putere în perioada următoare căderii regimului comunist condus de Nicolae Ceauşescu. Noua putere ce a preluat conducerea în decembrie 1989 a spus că ţara va trece la o economie de piaţă şi democraţie şi că România se afla într-o perioadă de tranziţie.

Un lucru important pe care nu l-a prezentat România în acel moment a fost orientarea pentru o credibilitate mai mare. Era nevoie de acest punct deoarece pe scena relatiilor internationale, URSS încă exista ca stat, iar România a precizat că va continua relaţiile de politică externă cu statele din Tratatul de la Varşovia[5].  Ceea ce a mai cauzat o imagine şi o credibilitate negativă pe planul relaţiilor internaţionale a fost faptul că în perioada de început a tranziţiei, în politica internă a României au existat probleme între putere şi opoziţie pentru conducere.

Politicieni români în noul regim au rămas cu obiceiurile şi gândirea perioadei comuniste. Opoziţia a acuzat de nenumărate ori Frontul Salvării Naţionale mai ales în mass-media occidentală că duce o politică neocomunistă şi de simpatie faţă de Moscova. În dezbaterile publice, priorităţile României erau în contextul geopolitic al transformărilor la nivel regional, respectiv global ce erau privite cu viziuni:pro/contra Moscova şi pro/contra Occident.

Statele occidentale au considerat că România a adoptat o politică externă neclară. Unele aprecieri negative asupra politicii pe care o duce puterea au fost făcute şi în scop electoral. În opinia unor isotirici români, România a avut semne către Occident în primele luni după 1989. Astfel, România a cerut să intre în NATO ca observatori din cauza tratatul de prietenie şi colaborare pe care urma să îl semneze România prin persoana lui Ion Iliescu cu URSS, prin Gorbaciov. Occidentul a înţeles acest tratat ca un semnal negativ în ceea ce dorea România[6].

Credibilitatea Ministerului Afacerilor Externe trebuia soluţionată cu ajutorul Guvernului provizoriu condus de Petre Roman. Era şi normal să existe tendinţe de oscilaţie a politicii externe în 1990 deoarece România încerca să implementeze cerinţe pe care nu le cunoscut până atunci. Astfel, putem spune că unele personalităţi ce au fost la conducerea Ministerului Afacerilor Externe nu au ştiut să impună pe arena internaţională eforturile de integrare. România s-a apropiat de ţările care erau în curs de dezvoltare, până la îmbinarea poziţiilor sale de principiu cu poziţiile acestora. Acest lucru nu a mulţumit statele socialiste care promovau în continuare poziţii unice şi doreau o atitudine de bine definită[7].

[1]Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Editura Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 2009., pag. 358-359.

[2]„Monitorul Oficial”, nr. 5/ 12 ianuarie 1991.

[3]***  1964-Declaraţia cu privire la poziţia P.R.M. în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, pe site-ul oficial al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii:http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/documente_programatice/Declaratia%20PMR%20din%20aprilie%201964%20OPTIM.pdf.

[4]Constantin Hlihor, România. Căderea Comunismului şi Naşterea Democraţiei 1989-2000, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006., pag. 337-339.

[5]Vezi Corneliu Filip, Tratatul de la Varşovia. Organizaţie politico-militară sub egida Moscovei, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2006, pag. 17-39.

[6]Constantin Hlihor, op.cit., pag. 341-342

[7]Marcel Dinu(ambasador), Unele consideraţii referitoare la extinderea relaţiilor României cu statele din Africa, Asia, america Latină şi Orientul Mijlociu în a doua jumătate a secolului XX, pe site-ul oficial al Institutului român de Studii Euro-Asiatice:http://www.irsea.ro/Rela--355-ii-externe-secolul-XX/.