Înainte de a fi o mare victorie, Stalingrad a fost un mare eșec pentru ruși

După cele două călătorii la Stalingrad (una în 2015 şi alta în 2017), pentru a vedea la faţa locului – şi, prin asta, pentru a-mi însuşi o lecţie la tabla geografiei – scena pe care s-a jucat spectacolul mondial de şase luni, am citit mult despre bătălia care a marcat secolul XX, considerată şi una dintre cele mai sălbatice din istorie.

În cazul celor mai multe dintre cărţi şi studii, m-am întâlnit cu ceea ce aş numi sindromul rescrierii trecutului din perspectiva prezentului care ştie ce s-a întîmplat în trecut. Altfel spus, fără să-şi dea seama, mulţi istorici abordează evenimentele din 1942 care au premers bătăliei de la Stalingrad din perspectiva celor care cunosc sfîrşitul:

Înfrîngerea umilitoare a nemţilor, spargerea flancurilor ţinute de români, rezistenţa supraomenească a apărătorilor din Armata 62, condusă de Vasili Ciuikov, suferinţele fizice şi morale ale nemţilor din „pungă”, capitularea lui Paulus, trecerea iniţiativei strategice în mîinile rușilor.

De aici, cîteva note definitorii ale abordării Stalingradului, între care, la loc de frunte, se numără concentrarea pe operaţiunile nemţilor, dar mai ales pe greşelile lui Hitler din 1942, şi împingerea în plan secund a dezastrului de la ruşi sub bombele Stuka, a disperării lui Stalin, a umilinţei retragerii.

Operaţiunile Wehrmacht din primăvara şi vara lui 1942 sînt văzute din perspectiva finalului din 2 februarie 1943. Drept urmare, în descrierea operaţiunilor, în radiografia faptelor şi vorbelor lui Hitler, se caută în mod automat greşelile care, potrivit istoricilor, au făcut inevitabil Stalingradul. De la subestimarea adversarului pînă la lipsa de flexibilitate a lui Paulus. În cazul lui Stalin, avînd în vedere c-a învins la Stalingrad, greșelile, aberaţiile, deși recunoscute ici-colo, nu par a fi pe măsura celor comise de Hitler, care a pierdut.

Înţelegerea trecutului presupune însă să ne situăm în momentul cercetat și să judecăm personajele și evenimentele aşa cum au fost ele la vremea lor, cu viitorul neştiut în faţă, ca și cum habar n-am avea care a fost sfîrşitul istoric.

După ce am văzut la Stalingrad pînă unde au ajuns nemţii (la o sută de metri de Volga!), mi-am dat seama că Hitler n-a fost nebun cînd a refuzat stoparea asaltului şi refacerea Armatei a 6-a. Cine se putea gîndi că acea sută de metri nu putea fi străbătută pînă la Volga de cea mai puternică armată a Wehrmachtului, Armata a 6-a, condusă de Paulus?

Hitler e acuzat c-a lăsat descoperite flancurile prin atribuirea lor românilor, lipsiţi de echipamentul corespunzător. Cum îi putea trece prin cap însă că Armata a 62-a va rezista la marginea Volgăi exact atîta timp de cît avea nevoie Stalin ca să pregătească „Uranus”?

Dacă evităm însă rescrierea trecutului din perspectiva prezentului atoateştiutor, şi ne vom muta, cu viziune cu tot, în realităţile din 1942, vom descoperi, înainte de Stalingrad, o Armată Roşie umilită, o Uniune Sovietică în derută, un Stalin pe marginea prăpastiei. Au bord du gouffre, cum spune Jean Lopez chiar din titlul cărţii sale.

_{Foto sus: Soldați sovietici printre ruinele uzinei Octombrie Roșu din Stalingrad (© Wikimedia Commons)}