„În tandem cu Hrușciov”: Dej și revoluția maghiară din 1956

Autor: Alexandru Purcăruș

Revoluția ungară, deși înăbușită sub șenilele tancurilor Armatei Roșii, este considerată de către populația, dar și de către istoriografia țării vecine, drept un episod glorios, întrucât a arătat că sentimentul libertății este mai puternic decât teama de moarte și că regimul comunist nu este unul făcut să dureze până la sfârșitul timpului.

La moartea lui Stalin, în martie 1953, Ungaria era un stat-marionetă, „de democrație populară”, care gravita supus în jurul Uniunii Sovietice. „Cel mai bun elev” al „tătucului” de la Kremlin, Mátyás Rákosi, conducea țara cu o mână de fier, fiind în același timp Prim-Secretar al Partidului, Președinte al Consiliului de Miniștri, dar și directorul atotputernicei poliții secrete maghiare.

„Noul Curs” și limitele destalinizării în Ungaria

În iunie 1953, proaspăta conducere colectivă sovietică a convocat la Moscova o delegație a Partidului Celor Ce Muncesc din Ungaria. În timpul ședinței care a urmat, lui Rákosi i-a fost adresat un veritabil rechizitoriu. Pe scurt, i s-a reproșat abuzul de putere, dar și ignorarea problemelor cetățenilor. Stupefiați, membrii echipei maghiare au primit indicații clare:să renunțe la teroare, să îmbunătățească nivelul de trai și să dezvolte sectorul bunurilor de consum.

Rákosi a fost sfătuit să abandoneze funcția de șef al Guvernului, în favoarea lui Imre Nagy. Noul protejat avea 57 de ani, dintre care peste 20 îi petrecuse în patria proletariatului. În Ungaria ocupase pentru o vreme funcția de ministru al Agriculturii, dar și pe cea de ministru de Interne ajungând, într-un final, Președinte al Parlamentului de la Budapesta. În 1949, căzuse însă în dizgrație, după ce își manifestase dezacordul față de politica lui Rákosi privind colectivizarea. Era, în plus, unul dintre puținii ne-evrei din vârful puterii roșii de la Budapesta.

Trebuie spus că Nagy era un comunist sincer și loial. Mărturie stă discursul rostit la București, la 23 august 1952:
„Ajutorul permanent, multilateral și mereu în creștere al Uniunii Sovietice constituie pentru poporul român, ca și pentru poporul nostru, un ajutor de neprețuit în înfăptuirea marilor realizări în toate domeniile economiei naționale, cât și în domeniul științelor, artelor și culturii, el formând baza socialismului în țările noastre. Poporul muncitor din România și Ungaria, de la eliberare, luptă mână în mână, în același lagăr alături de Uniunea Sovietică, pentru pacea și fericirea popoarelor, împotriva dușmanilor înverșunați ai păcii, imperialiștii ațâțători la război. Luptăm împreună împotriva dușmanului comun, câinele de pază al imperialismului american, banda fascistă a lui Tito, care pândește la hotarele noastre. Forțele noastre se întăresc prin faptul că facem parte din marele front al păcii, alături de sutele de milioane de oameni iubitori de pace, care, conduși de geniul omenirii, tovarășul Stalin, se strâng tot mai mult în jurul bastionului invincibil al păcii din lumea întreagă, măreața Uniune Sovietică” („Scînteia”, nr. 2435/ 25 august 1952).

Devenit premier, Nagy a demarat „Noul Curs”, acordând amnistie deținuților politici (de această măsură bucurându-se peste 24.935 de oameni), crescând salariile și reducând unele taxe care-i afectau pe fermieri. A încercat să revitalizeze economia, câștigând încrederea și admirația concetățenilor săi. Dar în ianuarie 1955, Rákosi – „regele evreu” al Ungariei – și-a luat revanșa.

Tovarășii maghiari au fost din nou chemați la Moscova, Nagy fiind de data asta admonestat, pentru că îndrăznise să critice public partidul. Semnalul era clar. După ce au revenit în Ungaria, Rákosi l-a acuzat pe Nagy că „a încercat de fapt să restaureze capitalismul”. În aprilie, cel din urmă a fost exclus din Biroul Politic și chiar din partid și destituit din funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al R.P.U., în locul său fiind desemnat András Hegedűs. Acesta a pus capăt brutal „liberalismului” anterior, dar și reformelor.

Un an mai târziu, „raportul secret” pe care Nikita Sergheevici Hrușciov, în calitate de Prim-Secretar al PCUS, l-a pronunțat de la tribuna Congresului al XX-lea, a bulversat și mai mult societatea maghiară. Documentul, care denunța crimele lui Stalin, a fost discutat în adunările membrilor de partid, fiind practic cunoscut de toată lumea.

Rákosi a evitat totuși să își facă autocritica sau să renunțe la propriul cult al personalității. În schimb, a început să fie atacat de „intelectualii critici” sau de „revizioniștii” grupați în Cercul Petőfi, oficial atașat Uniunii Tinerilor Comuniști. Aceștia au prins curaj și au început să defăimeze stalinismul și, pe cale de consecință, rakoșismul. Liderul era tot mai detestat de oameni, care-l regretau deschis pe Nagy.

Până și în mass-media, îndeosebi în săptămânalul „Irodalmi Újság”, au apărut aprecieri nefondate la adresa activității partidului și, mai ales, a diriguitorilor săi. Alarmată de debutul dezordinilor în Polonia, Moscova a decis să se lepede de Rákosi, pentru a evita tulburări similare și în Ungaria. Acesta a demisionat în iulie 1956, dar în locul său sovieticii l-au „uns” pe Ernő Gerő, un fost „moscovit” stalinist, evreu, la fel de antipatizat. Probabil, cel mai nimerit portret i l-a făcut Hrușciov însuși, la 4 noiembrie 1956, ziua în care blindatele sovietice striveau experimentul ungar:

„Nu știu de la ce cuvânt maghiar vine Gerő, dar dacă i-ai face o descriere în limba noastră, în rusă, atunci se poate spune că ar fi cuvântul gore (tristețe, nenorocire, n.a.). Gerő, ca și Rákosi, a fost un muncitor onest. Nu știu ce fel de orator este Gerő, dar ca șef este foarte rău. Dumnezeu să ne ferească de asemenea conducători!”

Națiunea maghiară era debusolată și ajunsese în pragul disperării. După o scurtă perioadă de relaxare, se vedea din nou încătușată și fără orizont. Din Polonia veneau însă vești care păstrau vie speranța. Mai întâi, la Poznan, izbucniseră ciocniri serioase între forțele de ordine și populație.

Apoi, la vârful partidului existase o luptă crâncenă pentru putere. În fața unei situații cu potențial exploziv, comuniștii polonezi găsiseră totuși un compromis, alegând o echipă a cărei vedetă urma să fie Władisław Gomułka, adept al „căii poloneze”. Figură charismatică, el era respectat, mai ales că fusese chiar încarcerat pentru părerile sale. În aceste condiții, la 19 octombrie 1956, Hrușciov însuși a ajuns la Varșovia în fruntea unui veritabil „comando” de partid și de stat, după ce în seara dinainte tancurile Armatei Roșii, staționate în Polonia, au început să se îndrepte spre capitală.

Gomułka a reușit să-i convingă pe sovietici că schimbarea nu este un semn de sfidare a Moscovei și, mai ales, că nu prefigurează o eventuală retragere a Poloniei din Tratatul de la Varșovia (abia înființat în 1955), căpătând astfel girul agitaților săi conlocutori.

Acest mic triumf polonez i-a inspirat pe studenții maghiari, care au decis ca pe 23 octombrie să organizeze o manifestație în semn de „solidaritate cu frații polonezi”.

De la revoluție la primul război între două state socialiste

Inițial, oficialii au autorizat întrunirea și au permis chiar postului de radio să anunțe evenimentul. Gerő, abia revenit dintr-o vizită în Iugoslavia, a anulat aprobarea. Era prea târziu. Oamenii se revărsaseră deja pe marile bulevarde, îndreptându-se spre centru. După orele 15, mulțimea a ocupat piața în care se afla statuia generalului Bem, eroul polonez care luptase alături de maghiari în Revoluția din 1848.

Domnea o atmosferă de sărbătoare, tinerii purtau drapele tricolore și portrete ale lui Imre Nagy sau Lenin. Treptat, studenților li s-au alăturat muncitorii care ieșeau din schimb. Spre seară, peste 200.000 de oameni erau pe străzi. Au fost recitate versuri de Petőfi, au fost ținute discursuri în favoarea acțiunii poloneze și au fost citite proclamații. Printre altele, se dorea „o politică națională independentă, bazată pe principiile socialismului”. Dar existau revendicări mai radicale, precum „alegeri generale, imparțiale și secrete, cu participarea mai multor partide, pentru constituirea noii Adunări Naționale”.

Era scandat numele lui Nagy, lumea clamându-i revenirea. Acesta și-a făcut apariția în Piața Parlamentului, trimis de Gerő să liniștească spiritele. Cuvântarea cuminte și faptul că s-a adresat mulțimii cu apelativul „tovarăși” au stârnit nemulțumirea generală. S-au auzit huiduieli. La rândul său, Gerő a ținut un discurs radiofonic, total neinspirat, în care i-a asociat pe demonstranți cu „dușmanii poporului” sau cu năimiții „imperialiștilor”.

O parte a mulțimii a hotărât să-l întâmpine la Casa Radio, pentru a-i cere socoteală. Un grup mai mic (3.000 de persoane) a plecat spre parcul orașului, care era dominat de o imensă statuie a lui Stalin din care, în fața furiei oarbe a poporului, aveau să rămână numai cizmele. În centru, trupele de securitate au deschis focul. Au apărut primele victime, sângele vărsat făcându-i pe protestatari tot mai îndârjiți. Nu mai era loc de întors, iar ceea ce începuse ca un miting s-a transformat în revoluție.

În birourile puterii s-a instalat panica. În cadrul unei ședințe restrânse, la care a fost invitat să participe și Nagy, s-a hotărât să se facă apel la trupele sovietice. N-au existat opinii contra. Precipitat, Gerő a format numărul Ambasadei Sovietice și a cerut ca trupele Armatei Roșii să treacă la formație de luptă în Budapesta. Ambasadorul Iuri Andropov a contactat Moscova pentru instrucțiuni, iar Kremlinul și-a dat acordul.

Într-un interval de timp extrem de scurt, aproximativ 31.500 de soldați, 1.130 de tancuri și 380 de transportoare blindate sovietice au fost desfășurate în capitală și în celelalte orașe mari, dar și la granița austriaco-maghiară. Gestul de forță a avut un efect contrar celui scontat. Ungurii nu s-au lăsat intimidați, iar ura lor mocnită față de ruși a ieșit la suprafață, necenzurată. Unii dintre ei primiseră deja arme de la militarii care trecuseră de partea cauzei populare și nu s-au sfiit să le folosească.

Gerő s-a temut că nu era suficient și l-a împins pe Nagy (care abia fusese reprimit în partid la 14 octombrie) în fruntea Executivului, în locul lui András Hegedűs. În dimineața zilei următoare, Radio Budapesta a anunțat știrea, adăugând însă că Guvernul a cerut ajutor sovietic. Astfel, tactica „bățului și a morcovului” devenea din start fără sorți de izbândă.

În acest fel, populația era lăsată să creadă că vina aducerii Armatei Roșii îi aparține lui Nagy, care și-a pierdut astfel o bună parte a simpatiei și credibilității de care se bucurase anterior, dar și capacitatea de a controla efectiv situația, în măsura în care autoritatea sa, dar și a imensului aparat birocratic și de partid se risipea de la oră la oră. Se poate spune că el s-a trezit prizonierul revoluției, având ce-i drept de ales între a veni în întâmpinarea năzuințelor conaționalilor sau a face jocurile Moscovei.

Deși Nagy a acordat o amnistie pentru cei care ar fi depus armele, în următoarele zile, sporadic, în Budapesta s-au dat lupte de stradă între revoluționari și militarii sovietici și forțele maghiare de represiune. Membrii hulitei Securități au început să fie vânați la propriu de unii revoluționari mai exaltați și linșați.

Abia la 25 octombrie Ernő Gerő și-a dat demisia din fruntea partidului, cedându-i locul lui János Kádár. Precum în Budapesta, în țară haosul se generalizase. Greva generală închisese fabricile, dar și magazinele. Muncitorii începeau să se organizeze pe cont propriu, formând spontan consilii, iar membrii vechilor partide făceau sforțări să se reorganizeze.

Au început să fie tipărite ziare nesupuse vreunei verificări ideologice. Revendicarea ca rușii să părăsească teritoriul național era îmbrățișată de majoritatea maghiarilor. Până și Moscova era derutată. Deși „descălecase” militar, acțiunea a fost mai degrabă una demonstrativă, sovieticii evitând deocamdată să se implice decisiv.

În aceste condiții, presat tot mai mult de pretențiile din ce în ce mai intransigente ale populației răzvrătite, Nagy a decis, la 27 octombrie, să formeze un nou Cabinet, în care au fost cooptați fostul președinte al Republicii, Zoltán Tildy, Béla Kovács, ex-Secretar general al Micilor Proprietari, Jozsef Bognár (Partidul Național Țărănesc) și Ferenc Erdéi (Partidul Național Țărănesc).

Se părea că acțiunea sa dă roade. O zi mai târziu, a fost stabilită oficial încetarea focului, în paralel anunțându-se că trupele sovietice vor fi retrase din Budapesta. La 30 octombrie, Nagy a făcut un pas mai departe, anunțând revenirea la multipartitism și acceptând să împartă puterea cu partidele care fuseseră desființate încă din 1945. Revoluția maghiară triumfase.

În aceeași zi, Mikoian și Suslov, emisarii sovietici în Ungaria, trimiteau un raport alarmist Kremlinului:

„Situația politică din țară și din Budapesta nu se îmbunătățește;se înrăutățește. Aceasta este exprimată prin următoarele:în organele conducătoare ale partidului există sentimentul neputinței. Organizațiile partidului sunt în proces de colaps. Elementele huliganice au devenit mai insolente, ocupând centre ale comitetelor de partid, ucigând comuniști. Organizarea detașamentelor de voluntari ai partidului merge greu. Fabricile sunt închise. Oamenii stau în case. Căile ferate nu funcționează. Studenții huligani și alte elemente din rezistență și-au schimbat tacticile și manifestă o activitate sporită. În prezent aproape că nu mai trag, dar, în schimb, ocupă instituții. De exemplu, noaptea trecută, redacția ziarului partidului a fost ocupată”.

Pentru Moscova, se depășise deja un prag intolerabil. În dimineața zilei de 31 octombrie, în ședința Prezidiului C.C. al P.C.U.S., Hrușciov a propus încă de la început colegilor săi ca în Ungaria criza să fie încheiată pe cale militară. El știa că americanii, după propriile afirmații publice, nu se vor hazarda să se amestece în sfera sovietică de influență, în ciuda retoricii belicoase. După cum știa și că anglo-francezii se aruncaseră în aventura paralelă a Canalului de Suez. Iar chinezii îl împingeau practic de la spate să nu mai amâne deznodământul.

La 1 noiembrie 1956, Imre Nagy a proclamat decizia țării sale de a părăsi Tratatul de la Varșovia și de a deveni neutră. Dispunea de informații îngrijorătoare că trupe sovietice începeau să intre în Ungaria și nădăjduia, poate, că noul statut al țării sale ar fi constituit un impediment în fața unei eventuale agresiuni a Kremlinului. Nu bănuia că, în aceeași zi, era „vândut” de chiar apropiații săi.

János Kádár dispăruse misterios din Budapesta și, ajuns la Moscova, negocia cu sovieticii formarea unui nou Guvern. Ulterior, el a anunțat înființarea Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, menit să i se substituie Partidului Celor Ce Muncesc din Ungaria, compromis în ochii publicului.

La 4 noiembrie, când mijea de ziuă, Kádár s-a adresat ungurilor de la un un post de radio neidentificat, anunțând formarea unui „guvern revoluționar muncitoresc-țărănesc”, care a solicitat Armatei Roșii „să ajute națiunea noastră să zdrobească forțele sinistre ale reacțiunii”.

Aproape imediat, au început să răsune salvele de artilerie ale trupelor sovietice. La orele 5 dimineața, premierul legitim a ținut la radio ultimul său discurs:

„Vorbește Imre Nagy, președintele Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Ungare. Astăzi în zori, forțele sovietice au început să atace capitala noastră cu intenția vădită de a răsturna guvernul legal și democratic al Ungariei. Trupele noastre luptă. Guvernul este la post. Aduc aceasta la cunoștința poporului țării noastre și a lumii întregi”. În următoarele zile, cei 60.000 de soldați sovietici, susținuți de 2.000 de tancuri și de aviație, au pus capăt revoluției maghiare. În timpul luptelor, aproximativ 3.000 de unguri au fost uciși, majoritatea la Budapesta. Alte 15.000 de persoane au fost rănite. „Primul război între două state socialiste”, după expresia lui Bélá Király, a fost, de fapt, un… Blitzkrieg.

Ecourile revoluției maghiare în România și reacția autorităților

Explozia maghiară l-a surprins pe Dej într-o vizită oficială în Iugoslavia. Rapoartele care descriau starea neliniștitoare l-au determinat să-și întrerupă precipitat călătoria. La 24 octombrie, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. s-a întrunit pentru a desluși evenimentele. Măsurile luate indică îngrijorarea liderilor de la București.

S-a stabilit ca paza la granița cu Ungaria să fie întărită, iar unitățile militare să fie alertate și să fie desemnați de serviciu ofițeri. Armamentul urma să fie revizuit, iar parcul auto și aviația de transport aduse în condiție optimă. Soldaților care erau în curs de a fi lăsați la vatră nu li se mai permitea să iasă din cazărmi.

De asemenea, s-au dat dispoziții ca paza la posturile de radiodifuziune să fie întărită. Emil Bodnăraș trebuia să vegheze respectarea măsurilor, dar fără a fi alarmată populația. Toată corespondența cu Ungaria trebuia cenzurată. Cu același prilej, s-a decis ca aprovizionarea cu alimente a populației să fie îmbunătățită, pentru a ocoli orice izbucniri de nemulțumire. În același sens, în ședința din 26 octombrie a fost evocată posibilitatea creșterii salariilor.

Probabil, în această perioadă, comuniștii români se temeau, în primul rând, ca nu cumva spiritul revoluționar să ajungă să contamineze minoritatea maghiară, de aproape două milioane de oameni. Dar aprehensiunea lui Dej și a acoliților săi era sporită de necunoașterea sensului și a direcției desfășurărilor din Ungaria.

Era oare posibil ca revizionismul maghiar să capete noi accente? De multe ori, depeșele ambasadorului Ion Popescu-Puțuri erau lapidare sau nu conțineau informații utile și sigure, ci mai degrabă păreri. Iată ce comunica acesta într-o telegramă transmisă la 27 octombrie 1956:

„Face impresia (subl. a.) că organizatorii rebeliunii intenționează să [creeze] impresia că populația nu se liniștește până nu se retrag trupele sovietice și consideră că au realizat până acum numai etape în calea spre iredentism. Actuala conducere de partid și de stat lasă impresia în opinia publică că toate schimbările politice care se succed în aceste zile se fac sub presiunea tirului de artilerie și mitraliere. În atmosferă plutește pericolul unor manifestări șovine antiromânești”.

Poate ar fi util ca, în completarea citatului de mai sus, să reproducem o întâmplare povestită de Popescu-Puțuri poetului Mihai Beniuc, redată de acesta din urmă:

„La plecare vorbisem cu Puțure (sic!) la ambasadă care încă odată mi-a spus că el crede că lucrurile se dezvoltă în etape și că dacă față de români nu există agresivitate totuși aceasta se va putea întâmpla pentru motivul că deja demonstranții începuse (sic!) să râdă în fața ambasadei. Nu am avut niciun incident până acum, zicea Puțure, decât un vatman mort de beat a venit la noi la ambasadă și a spus ca să-i dăm Ardealul înapoi, dar eu i-am spus ca să meargă să doarmă până a doua zi și apoi să discutăm această problemă, totuși ne putem aștepta la lucruri neplăcute”.

De fapt, mai periculoasă pentru regim se vădea opoziția studențimii autohtone. După ce la București se înfiripase un protest firav, urmat de unul mai viguros la Cluj (la care participaseră aproape 300 de tineri), la Timișoara autoritățile s-au confruntat cu o desfidere semnificativă. La 30 octombrie, aproape 3.000 de studenți s-au întrunit în cantina Institutului Politehnic, pentru a-și exprima sentimentele și opiniile.

Ei formulaseră și o listă de revendicări între care menționăm retragerea trupelor sovietice din țară și stabilirea de relații economice cu toate statele, inclusiv cu cele capitaliste. În aceeași zi, în Capitală, se desfășura o nouă ședință a Biroului Politic, care a hotărât arestarea studenților recalcitranți de la Timișoara (2.000 dintre aceștia au fost reținuți).

A fost înființat un Comandament General, condus de Emil Bodnăraș și compus din Nicolae Ceaușescu (secretar al C.C. al P.M.R.), Alexandru Drăghici (ministrul Afacerilor Interne) și Leontin Sălăjan (ministrul Forțelor Armate). Acest organism căpăta „dreptul de a lua orice măsuri – acolo unde se ivește necesitatea, în vederea păstrării ordinii – inclusiv dreptul de a ordona deschiderea focului, dacă este necesar” (subl.a.).

Dar până și în armată, în acele zile, au fost înregistrate nu mai puțin de 644 de cazuri de protest. Între acestea s-a evidențiat cel al locotenentului Teodor Mărgineanu, care a inițiat pornirea unității sale de tancuri din Prundul Bârgăului spre Gherla, pentru eliberarea deținuților.

În ciuda acestor incidente, partidul și instituțiile sale represive au stăpânit situația, iar societatea nu era încă pregătită pentru o formă de contestare de proporții.

Dej ar fi vrut ca trupele române să ocupe a treia oară Budapesta

Hrușciov s-a consultat cu Dej în privința reacției față de evenimentele din Ungaria. În noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1956, secondat de Malenkov, el a discutat cu Gheorghe Georghiu-Dej, Emil Bodnăraș și Nicolae Ceaușescu care răspundea de Forțele Armate și de Securitate.

În timpul dialogului, liderul sovietic a aflat cu ușurare că românii îi împărtășeau punctele de vedere. În memoriile sale, el spune că, la București, comuniștii au susținut că în Ungaria trebuie intervenit hotărât și fără întârziere. Dej a supralicitat chiar, oferindu-se să participe manu militari. Hrușciov a mulțumit, abil, dar nu a acceptat propunerea, replicându-le românilor că au „experiență”, deoarece în 1919 lichidaseră Republica Ungară a Sfaturilor, iar acum ar fi dorit să ocupe din nou Budapesta.

Potrivit unor alte surse, dimpotrivă, Hrușciov ar fi fost cel care a solicitat intervenția românească, dar Dej și Bodnăraș s-ar fi ferit, invocând împrejurarea că în armata română sunt prea mulți etnici maghiari, fapt de natură să pună sub semnul întrebării eficacitatea unei misiuni în țara vecină.

Memoriile lui Hrușciov sunt lapidare în prezentarea întrevederii. Din fericire, s-a păstrat stenograma întâlnirii sale cu activiștii de partid din Moscova, o ședință care s-a desfășurat la 4 noiembrie 1956, prin urmare la scurt timp după dialogul cu Dej. Este adevărat că nici acest document nu lămurește pe deplin în ce a constat asistența românească – însă Hrușciov a afirmat că Bucureștii au oferit două divizii care să participe la înăbușirea „contrarevoluției” maghiare.

Dar stenograma evocată este relevantă întrucât dă seama despre tonul discuțiilor și despre starea de spirit a conducătorilor români. De pildă, Hrușciov a povestit că Dej s-a lăudat că deține controlul total în România, neexistând riscul unei contaminări cu virusul contestatar.

E adevărat că, la Cluj, studenții avuseseră o tentativă de a organiza o manifestație, însă organele de ordine au fost vigilente. Aproximativ 300 de tineri au fost arestați, ceilalți au fost bătuți. În plus, părinții au fost convocați de autorități, pentru a li se pune în vedere să-și strunească odraslele.

Mai mult, studenții au fost amenințați că vor fi trimiși la munca de jos, dacă nu sunt capabili să prețuiască eforturile partidului de a le asigura învățământ gratuit, cămine și burse. În acest punct al dialogului, Hrușciov i-a atras atenția tovarășului român să nu întindă prea tare coarda, pentru a nu avea surprize.

Dej s-a făcut că nu înțelege și a schimbat rapid subiectul. El a bravat, spunând că în Transilvania sunt aproximativ trei români la un ungur. Hrușciov le-a redat astfel activiștilor sovietici vorbele lui Dej:„Fiecare va da un singur pumn și atunci îi vom doborî pe toți acești bandiți fasciști”. Prin urmare, „Vulpea” din Carpați dorea să demonstreze în fața sovieticilor că deține controlul, că nu se teme de eventuale tulburări ale studenților sau de acțiunile maghiarilor din România.

Poate că Dej nu a avut satisfacția de a ocupa Budapesta, dar aportul său în înăbușirea revoluției maghiare n-a fost unul neglijabil. Trupele sovietice staționate în România au fost printre primele trimise în operațiunea cu numele de cod VIHRI-„Viforul”. În acest sens, drumurile și căile ferate românești le-au fost puse la dispoziție.

Spioni de naționalitate maghiară au primit ordinul de a intra în Ungaria, pentru a aduna informații. Refacerea poliției secrete ungare s-a făcut cu sprijin românesc. Silviu Brucan declară că sovieticii au fost interesați de reorganizarea partidului comunist din Ungaria, cu ajutorul a „2000 de activiști ai P.M.R. de origine ungară” din Transilvania.

Potrivit lui Brucan, când Dej i-a telefonat lui Hrușciov pentru a-l informa că i-a recrutat pe voluntarii maghiari, reacția acestuia a fost entuziastă:„Gheorghi Afanasievici, vî nastaiașci Bolșevik!”. În schimb, Alexandru Bârlădeanu tăgăduiește această mărturie, considerând-o exagerată.

Poziția românească a fost, de fapt, similară cu cea a celorlalte state din lagărul socialist. Și bulgarii, într-o atitudine de exces de zel, și-au pus militarii la cheremul Moscovei. La rândul lor, comuniștii cehoslovaci (pe care Hrușciov i-a consultat tot la București) și-au anunțat disponibilitatea de a da sovieticilor o mână de ajutor:

„Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac este de acord cu punerea în practică a tuturor măsurilor necesare pentru menținerea democrației populare în Ungaria și, în caz de necesitate, nu numai că suntem de acord cu ele, dar vom participa activ pentru îndeplinirea lor”.

Potrivit lui Jan Sejna (general cehoslovac care a defectat în Occident după 1968), în Ungaria ar fi ajuns, la cererea Kremlinului, ofițeri de informații și membri de partid vorbitori de limba maghiară, pentru a ajuta la întărirea Securității și a comuniștilor. Dar nu s-au limitat la atât:au închis frontiera cu Ungaria, acțiune pentru care au fost mobilizați aproape 14.000 de militari, exclusiv de naționalitate cehă sau slovacă.

Tito însuși și-a exprimat acordul pentru o rezolvare brutală a crizei maghiare, iar China s-a arătat dispusă să trimită trupe. Reticenți au fost numai polonezii. Întrucât, în aceeași lună octombrie, scăpaseră în ultimul moment de o confruntare armată cu sovieticii, au declarat că vor da arme și muniție muncitorilor unguri, pentru ca aceștia să-i înfrunte singuri pe contrarevoluționari.

Prin urmare, obediența lui Dej nu era una singulară. Pentru a se informa exact despre ce se întâmpla la Budapesta, el i-a trimis pe Aurel Mălnășan (adjunctul ministrului de Externe al R.P.R.) și pe Valter Roman (care era vorbitor de limba maghiară, director la Editura Politică). Roman îl cunoștea chiar bine pe Nagy din perioada moscovită, când se poate afirma că fuseseră chiar amici. Au fost două delegații succesive:prima între 30 octombrie – 2 noiembrie, urmată de o alta în perioada 3 noiembrie – 7 noiembrie.

Din păcate pentru el, Imre Nagy avea încredere în tovarășii români. La 2 noiembrie, ambasadorul român la Budapesta, Ion Popescu-Puțuri, transmitea că „dânsul face apel la tov. Gheorghiu a-l ajuta în acest moment greu, că nu știe ce să facă”.

Nagy a avut discuții similare și cu împuterniciții de la București. În 1964, Dej i se adresa lui Valter Roman:„Ce spunea Imre Nagy cu care ai vorbit? Plângea, plângea și întreba pe Valter, ce să fac, învață-mă ce să fac!” De asemenea, pe 4 noiembrie, Mălnășan le transmitea superiorilor că fusese primit, cândva în cursul nopții, de către Nagy. Cu acest prilej, Mălnășan a sugerat că liderii români sunt dispuși să aibă o întâlnire cu acesta, pentru a-l sprijini.

Era o minciună menită să-i liniștească pe maghiari. De fapt, numai câteva ore mai târziu, Armata Roșie intra în Budapesta. În fața tancurilor sovietice, lui Nagy nu i-a mai rămas decât să caute refugiu, însoțit de un mic grup de susținători, la ambasada Iugoslaviei.

La 9 noiembrie, Roman relata pe larg impresiile sale din Ungaria:„În acele zile tragice eram la Budapesta. Având acolo prieteni a căror soartă mă preocupa, am pornit în căutarea lor. Am izbutit să dau de urma unora dintre ei și am ajuns într-o casă. Acolo se retrăseseră, cu gândul de a organiza lupta și acțiunile comuniștilor, un număr de tovarăși:unii foarte vechi în mișcare, alții mai tineri.

Cei mai mulți erau activiști ai Comitetului Central, ori ai altor organe de partid sau de stat. În drum spre casa pe care o căutam, am întâlnit pe străzi bande de contrarevoluționari înarmați. De când trupele sovietice se retrăseseră, asemenea bande circulau pretutindeni, începuseră să dea târcoale și casei în care intrasem.

Am izbutit însă să stau de vorbă cu prietenii mei, care, ca și ceilalți tovarăși aflați în casă, veniseră acolo împreună cu familiile. Aveau toți copii, printre care unii de 2-3 ani, și se pregăteau să-i trimită pe la rude în provincie pentru a-i feri de bestialitatea dezlănțuită a bandelor contrarevoluționare. N-au mai apucat însă să-i salveze;unii dintre copiii aceștia au murit de o moarte îngrozitoare:împușcați, înjunghiați, striviți de fiarele care i-au surprins”.

Mai interesant chiar decât acest tablou apocaliptic, era însă punctul de vedere exprimat de Valter Roman în legătură cu sensul și caracterul evenimentelor din Ungaria, pe care îl redăm în continuare. „Rebeliunea contrarevoluționară pusă la cale împotriva Ungariei a urmărit, în fapt, două obiective:primul – restaurarea capitalismului în această țară, al doilea – transformarea Ungariei într-un cap de pod îndreptat împotriva țării noastre(subl. a.).

Contrarevoluționarii au și început de altfel să agite în acele zile lozinci naționaliste, revanșarde”. Interlocutorii săi erau scriitorii, dar Roman a făcut o expunere asemănătoare și în fața lui Dej, la 2 noiembrie. În aceasta, el s-a referit la întâlnirea avută cu János Kádár, care i-a spus:„dați autonomie Ardealului”. De bună seamă, aceasta era și percepția lui Dej referitoare la ce se petrecea peste graniță.

Potrivit unor informații care își așteaptă confirmarea, imediat după cea de-a doua intervenție sovietică, Gheorghiu-Dej ar fi vizitat în secret Budapesta, însoțit de poetul Mihai Beniuc și de Valter Roman. Această deplasare rămâne mai degrabă o ipoteză. Este adevărat că și Beniuc se afla în vacanță în Ungaria, cam în aceeași perioadă. În acest context, el a primit instrucțiuni să raporteze cu de-amănuntul tot ce aprecia demn de interes sau relevant.

Când a revenit în țară, la începutul lunii noiembrie, Dej l-a primit și l-a ascultat cu atenție. Cam ce a putut să-i împărtășească poetul cunoaștem dintr-o depoziție similară, susținută în fața confraților scriitori, la 9 noiembrie 1956:

„După ce contrarevoluția a cucerit poziții, s-a ajuns la atacuri împotriva ostașilor sovietici, la distrugerea bunurilor culturale, la tentative de nimicire a cuceririlor socialiste, la prosternarea în fața prelatului Mindszenthy, la primirea în țară a marelui moșier Eszterházy. Vasăzică tot ceea ce altădată a constituit însuși jugul poporului maghiar a început din nou să fie ridicat în slavă. S-a ajuns apoi la înființarea partidelor burgheze și poate că, dacă lucrurile mergeau mai departe, se ajungea la formulele mai vechi:Ardealul înapoi(subl. a.), Slovacia înapoi și așa mai departe. Aș putea spune că mișcarea contrarevoluționară din Ungaria a pornit ca un cățel care zici că se joacă și a isprăvit ca un lup sângeros, care a început să sfâșie de fapt poporul maghiar”.

„Afacerea” Imre Nagy

Nu-i de mirare că Dej era îngrijorat. Cert este că el s-a aflat la Budapesta, într-o vizită oficială, într 21 și 22 noiembrie 1956. Între timp, Kremlinul instalase aici un guvern nou, fidel, condus de Kádár. În 1961, Dej a narat cum au decurs convorbirile cu tovarășii maghiari, fălindu-se că le-a tras acestora un perdaf.

„Deci, știind ce-ai pățit în 1919-1920, când erau retezați câte 3-4 oameni vii cu așchia după zdrobirea revoluției din Ungaria și cunoscând ce este reacția n-ai reușit s-o zdrobești, s-o slăbești, de aceasta avea o ură și o frică animalică față de comuniști. Să dansezi în față și să-i faci să râdă, să mergi în întâmpinarea sentimentelor ei numai pentru a câștiga bună voința, în loc s-o înfrunți, în loc să folosești împrejurările bune de atunci și s-o retezi cu câteva capete, s-o slăbești în așa măsură, s-o fi slăbit în așa măsură încât în 1956 să nu mai fi avut curajul să ridice arma împotriva puterii populare. Eu le-am spus în timpul evenimentelor din Ungaria, la prima ședință plenară a C.C., Partidului frate din Ungaria ce am fi făcut noi dacă am fi fost în locul lor. Adevărat, câțiva dintre ei și-au dat demisia pe loc, ce se amestecă Dej în treburile noastre? Dar eu nu m-am amestecat, n-am spus ce să facă, doar am spus atâta ce-am fi făcut noi dacă am fi fost în situația lor. Nici pe departe n-au priceput atunci”.

Comunicatul comun privitor la convorbirile bilaterale a fost, după cum era de așteptat, lipsit de aluzii înțepătoare. Publicat în „România Liberă”, la 25 noiembrie 1956, el enunța că „succesul forțelor contrarevoluționare ar fi transformat Ungaria într-un focar de război, care ar fi amenințat pacea popoarelor vecine și a Europei”. Mai jos se sublinia convingerea celor două guverne că „forțele ațâțătoare șovine ar fi încercat să învrăjbească din nou popoarele ungar și român”.

Dej s-a dovedit mărinimos cu regimul Kádár, căruia i-a oferit, după cum afirma în 1959, „o jumătate de vagon de aur” fără dobândă sau, potrivit comunicatului oficial, „un credit de 60 de milioane ruble pentru achiziționarea celor mai necesare mărfuri”.

De fapt, încă de la 8 noiembrie, conducătorii de la București anunțaseră că au intenția de a dona 5.000 de tone de produse petroliere, 5.000 de tone de lemn pentru foc, 10.000 de tone de sare, dar și medicamente și materiale de construcții (mii de tone de ciment, var, geamuri, cuie etc.). Interesant este însă că, pentru a acoperi costurile, Dej le-a solicitat sovieticilor (prin intermediul lui Chivu Stoica, care s-a deplasat la Moscova) un împrumut substanțial.

Prezența lui Dej în capitala Ungariei viza un obiectiv mult mai important, și anume aducerea lui Imre Nagy în România. Decizia fusese luată de Moscova, după consultări cu comuniștii români. Nagy fusese ademenit de sovietici să abandoneze ambasada Iugoslaviei, fiind asigurat că nu are motive să se teamă și că poate reveni în siguranță la confortul propriei locuințe.

Pe drum, a fost însă răpit de K.G.B. și închis sub pază militară. Lui Valter Roman i-a fost atribuită ingrata sarcină de a-l convinge pe fostul său prieten să recunoască public noul Cabinet maghiar și să primească găzduirea românească. Dar, la 22 noiembrie, Nagy nu a acceptat propunerea „generoasă”. După cum a declarat mai târziu:„I-am spus foarte apăsat și hotărât lui Roman Valter că de bunăvoie, din propria mea voință, eu nu părăsesc teritoriul Ungariei și nu sunt dispus să dau vreo declarație în acest sens”.

Voința lui Nagy nu avea, din păcate, nicio valoare. În aceeași zi de 22 noiembrie, guvernul R.P.U. a transmis celui de la București o scrisoare cu rugămintea ca fostului premier să-i fie acordat „azil vremelnic” în România. În mod paradoxal, era invocat pericolul iminent ca Nagy să devină victima răzbunării populației, în condițiile în care refuzase să condamne ororile și „crimele fasciștilor” din timpul „contrarevoluției”. Guvernului de la București i se adresa doleanța de a-l proteja pe Nagy, dreptul de azil urmând „să se desfășoare potrivit uzanțelor internaționale”.

Răspunsul a venit cu promptitudine. Aurel Mălnășan a transmis câteva ore mai târziu că autoritățile de la București erau „gata să primească de îndată pe teritoriul Republicii Populare Române pe cetățeanul Imre Nagy și persoanele din grupul său”. Așa se face că Nagy a fost silit să se bucure de tradiționala ospitalitate românească.

Întregul episod a fost relatat printr-o telefonogramă trimisă Moscovei de Gh. Malenkov, M. Suslov și A. Aristov:„Nagy și grupul său au părăsit Ambasada Iugoslavă și în prezent se află sub pază severă. Când a plecat, Nagy și colegii săi s-au îmbrățișat și s-au sărutat cu membrii ambasadei. La un moment dat, după îmbarcarea grupului într-un autocar, Nagy a vrut să revină în clădirea ambasadei, dar a fost oprit de niște unguri și de colaboratorii noștri.

Tovarășul Valter Roman, ajuns la Budapesta împreună cu tovarășul Dej, ieri, 22 noiembrie, a discutat cu Nagy, pe care-l cunoaște din vremea activitățiii desfășurate în Comintern. A devenit clar că Nagy era categoric împotriva plecării din țară sau să dea vreo declarație utilă actualului guvern, invocând faptul că este lipsit de libertate.

După cum se vede, iugoslavii l-au pregătit temeinic pe Imre Nagy. Tovarășul Kádár și tovarășii români sunt ferm hotărâți și cred că grupul Nagy trebuie să plece neîntârziat. În baza întelegerii dintre tovarășii unguri și cei români, Nagy și grupul lui vor porni spre România azi, unde, conform celor spuse de tovarășul Dej, li se va asigura găzduirea (sub pază potrivită)”.

Deportat la Snagov, Nagy a fost vizitat de către Emil Bodnăraș și Valter Roman, care au făcut tot posibilul să-i smulgă o declarație prin care să-și recunoască erorile și complicitatea la crime. Nu a cedat. Un imens aparat de monitorizare îi contabiliza fiecare vorbă, îi urmărea fiecare gest.

Rapoartele ajungeau la Roman și la Dej. Liderul comunist de la București le studia, cu creionul în mână, uneori făcându-și chiar însemnări pe marginea lor. Într-un moment de acceptare disperată a propriului destin, Nagy a exclamat:„Să mă aresteze și să mă spânzure!” Pe margine, Dej a notat vindicativ:„Presimți ce te așteaptă”. De unde atâta încrâncenare în fața suferințelor unui înfrânt?

La 16 decembrie 1956, Dej a vizitat Regiunea Autonomă Maghiară, pentru a cântări, personal, impactul crizei din țara vecină într-o zonă sensibilă. Cu acest prilej, el a ținut o cuvântare în care și-a exprimat părerea despre Nagy, făcând trimitere la un citat din Lenin, care scria în 1920 despre înfrângerea revoluției socialiste din Ungaria. Preluându-i vorbele, Dej nu punea la îndoială adeziunea sinceră a lui Nagy la cauza comunistă, dar acuza lașitatea și șovăiala acestuia, echivalente cu trădarea.

Procesul lui Imre Nagy în fața tribunalului popular de la Budapesta a început la 9 iunie 1958. Sentința a fost dată rapid, la 15 iunie. A doua zi, Nagy a fost executat. În 1975, Roman își consemnează amintirile și pare bântuit de remușcări discrete:

„În zilele grele din 1956 m-am întâlnit nu o dată cu Nagy Imre:la 30 octombrie în Parlament, el fiind atunci prim-ministru, la 22 noiembrie când fusese prizonier la sovietici și, ulterior, de mai multe ori în România. Făcuse nu puține greșeli. Am însă credința că a fost, într-un fel, un vizionar. Dorința lui era ca Ungaria să devină o țară socialistă independentă, ca soarta Ungariei să se hotărască la Budapesta. În această orientare aveam aceeași părere. Îi reproșam însă procedeul la care a recurs și care a dus la mari complicații inutile în desfășurarea evenimentelor. Mi-a părut foarte rău de felul cum s-a sfârșit…”

Cel care a deprins pe deplin învățămintele lecției maghiare a fost Dej. El a înțeles că imixtiunea grosolană a Moscovei în afacerile interne îi poate amenința nu doar domnia, ci și stabilitatea regimului. Convergența de interese cu Hrușciov l-a determinat să joace în 1956 rolul locotenentului servil. În perspectivă, Dej s-a folosit de încrederea câștigată în ochii Kremlinului, pentru a elimina prezența trupelor sovietice din țară și pentru a vira spre propria versiune de naționalism.

Bibliografie selectivă:

Crimele contrarevoluției din Ungaria. Relatările unor martori oculari, București, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1956.

Corneliu Mihai Lungu, Mihai Retegan (ed.), 1956. Explozia. Percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996.

Doina Jela, Vladimir Tismăneanu, (coordonatori), Ungaria 1956:revolta minților și sfârșitul mitului comunist, București, Curtea Veche, 2006.

Alexandru Purcăruș, În vâltoarea Războiului Rece. Revoluția maghiară din 1956, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2009.

Aleksandr Stîkalin, Pervannaia Revoliuțiia:Vengherskii krizis 1956 goda i politika Moskvî, Moskva, Novîi Hronograf, 2003.

Johanna Granville, „Blame the Messenger? Bucharest and Its Bungling Diplomats in 1956”, în Canadian Slavonic Papers, vol. 52, nr. 3/ 2010, pp. 299-330.