Imperiul Britanic și influența sa în Africa sub-sahariană

Când discutam despre evenimentele ce au avut loc în Africa în timpul monopolului mondial britanic, este necesar să facem o serie de delimitări teritoriale. Regiunea sub-sahariană a continentului african este cea mai întinsă porțiune teritorială și totodată cea mai fărâmițată. Astăzi în această zonă își au locul peste 30 de state printre care Mauritania, Nigeria, Sudan, Etiopia, Somalia, Uganda, Kenya, Senegal, Ghana, Angola, Madagascar și Mozambique. Zona Africii sub-sahariene este delimitată la nord de desertul omonim iar la sud de Africa de Sud.

Sfârșitul secolului XIX găsește Marea Britanie într-o poziție extrem de favorabilă, care permite realizarea unei bune părți din ambițiile teritoriale ale acesteia. În ciuda monopolului britanic teritorial, același lucru se poate spune într-o măsură relativ egala și despre alte puteri ale perioadei precum Franța, Italia sau chiar Belgia. Perioada 1880 - 1900 găsește Imperiul Britanic cu o vastă întindere de teritoriu african în stăpânire, mai exact un număr de 13.000.000 km2. Această perioadă a întrecerii între state și în dominația exercitată asupra continentului african a rămas în istorie sub denumirea de „Scramble for Africa” sau încăierarea pentru Africa.

Cu toate acestea, de la implicarea slabă a Marii Britanii în afacerile africane, la a stăpâni aproximativ doua treimi din continent este o schimbare majoră. Dacă anii 1880 nu păreau să aducă schimbări majore din perspectiva implicării în treburile africane de către britanici, în deosebi sub conducerea prim-ministrului Gladstone, a cărui politica declarată era aceea a non-intervenției, odată cu ocuparea Egiptului în 1882 s-a dat în mod nedorit și surprinzător startul goanei după bogățiile teritoriale africane.

Imperiul Britanic după cum însuși Lordul Palmerston concluziona în 1860, nu dorea stăpânirea Egiptului ci ca „el sa fie atașat Imperiului Turc, care este o garanție că nu va aparține vreunei alte puteri europene.” În acest context putem discuta de implicarea Franței a cărui politica avea sa fie inversul celei declarate a Imperiului Britanic. Exemplul în acest sens îl constituie proiectul îndrăzneț al canalului de Suez finalizat în anul 1869 care a avut o importantă geostrategica pana în zilele noastre. Inginerul din spatele construcției, Ferdinand de Lesseps nu ar fi putut anticipa rolul pe care măiestria sa inginerească avea sa îl joace la scară largă în stabilirea politicilor expansioniste ale marilor imperii coloniale.

Practic canalul de Suez devine „vena jugulară” a Imperiului Britanic. Disensiunile asupra stăpânirii din această zonă va duce mai târziu la instituirea zonei ca zonă neutră, forțând ambele imperii coloniale să-și regândească strategiile expansioniste.

Sub această dublă prezență, dar și în urma unei destabilizări economice, Egiptul intră sub o tripla dominație, una formală, reprezentată de Imperiul Otoman și una economică împărțită între Mare Britanie și Franța. Anul 1882 avea să fie un an extrem de agitat. Poporul nemulțumit de reformele financiare care duseseră la sărăcirea lui, a căutat să se răzvrătească, cu cea mai apropiată reușită aparținând unui general egiptean a cărui facțiune naționalistă dorea eliminarea oricărei influențe străine din Egipt. Neșansa a făcut ca Marea Britanie să decidă intervenția în masă și stârpirea tuturor celorlalte prezențe, inclusiv cea franceză, spre deznădejdea monarhului francez. Cu toate acestea, Marea Britanie a încercat să echilibreze situația prin retragerea armatelor egiptene din Sudan. Evenimentul, însă, prost cotat a dus la uciderea unui general britanic și la angrenarea unor forțe franceze în vederea cuceririi teritoriilor britanice. Cu toate acestea slaba pregătire a armatei franceze a dus la numeroase eșecuri cel mai răsunător în acest sens fiind eșecul de la Fashoda, în urma căruia Franța decide ca Sudanul să treacă în administrarea Imperiului Britanic.

Africa de vest împărțită între mari puteri

Africa de Vest, spre deosebire de restul Africii, cade prada „capitalismului britanic insinuat” care sub interese financiare pronunțate căuta să se extindă și să preia monopolul asupra comerțului cu ulei de palmier. Așa se face că interesele britanice mai mult sau mai puțin declarate se vor intersecta cu ambițiile franceze care doreau realizarea unui imperiu african de vest și cu interesele conducătorului belgian Leopold. Nu în ultimul rând Marea Britanie are de urmărit prezența Germaniei care sub paravanul unei prospere afaceri cu cauciuc căuta să-și satisfacă ambițiile teritoriale in zona Togoland-ului.

Implicarea cancelarului Otto von Bismarck în soluționarea tensiunilor în creștere, respectiv conferința pe care o va prezida la Berlin în privința stabilirii granițelor în Africa a imperiilor, vor grăbi procesul de împărțire care va fi ghidat de o politică de respectare a ambițiilor tuturor forțelor implicate în această parte a continentului.

Britanicii ajung si în estul Africii

Daca în vest Marea Britanie avea de împărțit teritoriul cu Belgia, Franța și Germania în est avea să se întâlnească cu Italia, a cărei ambiții s-au dovedit deșarte, când atacând Abisinia, Eritreea de astăzi, a fost învinsă, un exemplu singular în istoria africană a unui stat cu adevărat independent care a făcut față agresiunilor și presiunilor europene. Totodată întemeierea unei companii de est  africane dar și pornirea unei rivalități pe măsură cu un gigant al comerțului german, vor transforma și estul Africii într-un teritoriu mâncat de diferitele posesii și dorințe de posesie europene.

Africa de Sud spre deosebire de celelalte teritorii împărțite aveau ca principali opozanți pe burii de origine olandeză din sudul continentului stabiliți în zona capului, o zonă prosperă africană cu mult înainte ca Imperiul Britanic să ia în serios colonizarea Africii. În fond, implicarea britanică în această zonă a fost singulară și pentru ca forța burilor a fost una copleșitoare pentru o comunitate care dăduse naștere unui număr relativ infim de state independente.

Imperiul Britanic va reuși să pună mâna pe aceste state, profitând de cererea de ajutor venită din partea burilor, care sub amenințarea alianțelor armate zuluse păreau a fi gata să capituleze. Deși va înfrânge forțele zuluse în urma unei bătălii crâncene, Imperiul Britanic nu va dori să renunțe la posesiunile sale din această zonă, ajungând în cele din urma să fie principalul opozant al poporului față de care instituise cu ceva timp în urmă un protectorat.

Umilința care va pune Marea Britanie pe drumul către război și care va marca agitațiile din perioada 1985 – 1914 o va reprezenta rivalitatea din Africa de Sud între britanici și buri. Un eveniment inedit este umilința suferită de imperiu, când în urma unui raid menit să preia puterea de către britanici, raidul Jameson, imperiul, deja infatuat și mult prea sigur de eficiența sa, este înfrânt brutal și nevoit să nege orice legătură de susținere sub orice formă cât de mică. În ciuda acestui fapt se presupune ca înalții administrației și conducerii britanice cunoșteau aceste evenimente, ba chiar ar fi susținut financiar aceste revolte, mai ales în persoana prim-ministrului britanic lordul Salsbury.

Se poate trage concluzia că Africa nu a fost pentru Imperiul Britanic nici perla coroanei, nici o posesiune dorită, ba din contră, o povară justificabilă doar prin aportul economic realizat de micii întreprinzători britanici în numele coroanei. În mod previzibil, aceștia atrăgeau investiții ale Imperiului, ei având o contribuție majoră la principala piață de desfacere pentru produsele exploatate și pentru dezvoltarea industrială pe teritoriul continentului african.

Pare-se totodată că procesul grăbit de colonizare a fost mai degrabă antrenat de opozanții imperiului și nu de avantajele scontate în urma cuceririlor și extinderilor efectuate. În cele din urmă, Imperiul Britanic nu s-a extins în Africa voit, ci mai degrabă din întâmplare, fapt care s-a observat și în momentul restrângerii imperiului. Dacă India sau Canada erau considerate dominioane de preț, atunci nu se poate spune același lucru și despre Africa.

Mai multe perspective ale extinderii Imperiului Britanic

Procesul de extindere britanică a fost ținta unui număr vast de interpretări. Dintre acestea merită amintite câteva, printre care:

“Imperialismul: Stadiul cel mai înalt al capitalismului (1916)”, pe care Lenin o prezintă sub forma unei analize profunde asupra motivelor marilor imperii de a se extinde în Africa. În opinia sa, motivația era pur economică,  îndeosebi datorită apunerii erei liberului schimb și introducerii treptate a unui protecționism sever, care avea sa duca la disputarea puținelor piețe aflate la îndemână pentru europeni. În acest context, Lenin considera că are loc expansiunea teritorială imperială în zona africană, în căutarea de noi piețe de desfacere neproducătoare de material, ci furnizor al acestuia.

Eric Hosbawn în lucrarea sa “Industry and Empire” este de părere că Africa nu ar fi fost cucerită dacă nu ar fi avut loc Revoluția industrială și avansarea tehnologică a marilor imperii, cucerirea și extinderea teritorială nu ar fi fost posibilă, ba mai mult integritatea teritorială a zonelor stăpânite fiind puse în pericol de către o rețea de circulație a informației proaste și ineficiente. Principalul promotor al acțiunilor expansionist, spune el, este dezvoltarea industrială și tehnologică, dezvoltare care a dus la un nou val imperialist din partea societăților mai avansate.

O altă teorie vehiculata de către istoricii actuali o reprezintă teoria “oamenilor din teritoriu” care susține ca expansiunea colonial nu ar fi avut loc fără oamenii din teritoriu, micii antreprenori ale căror eforturi au dus la colonizarea anumitor regiuni de către tara gazda. Antreprenori precum Rhodes în Africa de Sud, McKinon în Africa de Est și Goldie în Africa de Vest au reprezentat în mod indirect agenți ai imperiului și important pivoți de amplasare și instaurare a legii britanice fără de care procesul ar fi fost unul mult mai greu de instalat și probabil efemer. Industriile stabilite în aceste zone au fost în fond motorul propulsant și asigurator al instaurării domniei britanice.

Un alt rol important jucat în acest proces expansionist este rolul jucat de africani în timpul împărțirii. Diplomația la nivel tribal a fost adesea una nu numai eficienta, ci și la nivelul statelor europene care adesea au realizat diferite înțelegeri cu băștinașii africani. În acest sens se poate cita o scrisoare trimisa către prim-ministrul englez Gladstone de către doi conducători africani regale Bell și Acqua din zona Cameroonului în Africa de Vest. Aceștia spun:

“Dear W. Gladstone,

We write to tell you that we want our country to be governed by British Government. We are tired of governing this country ourselves, every dispute leads to war, and often to great  loss of lives, so we think it is best thing to give up the country to you British men who no doubt will bring peace, civilization, and Christianity în the country. Do for mercy sake please lay our request before the Queen and to the rulers of the British Government. We are quite willing to abolish all our heathen customs. No doubt God will bless you for putting a light în our country.   Please to send us an answer as quick as you can.

King Bell and King Acqua of the Cameroons River, West Africa,   6 November 1881“

Bibliografie

Ø  MCDONOUGH, Frank, Imperiul Britanic 1815 - 1914, Bucureşti, ALL EDUCATIONAL, 1998

Ø  CHURCH, Matthew, The jugular vein of empire: the imperial attachement to the Suez Canal from 1875 to 1956, 2004, Electronic Theses and Dissertations, Paper 251

Ø  http://documents.tips/documents/dear-w-gladstone.html accesat în data de 10.05.2016                

Ø  http://www.suezcanal.gov.eg/sc.aspx?show=8 accesat în data de 10.05.2016