Imaginea satului ucrainean în timpul Marii Foamete (1932-1933)

„Criza colectărilor” din iarna anilor 1927-1928 a avut un rol crucial în întorsătura luată de evenimente. Stalin a tras o serie de concluzii privitoare la necesitatea de a înființa „bastioane ale socialismului” la sate – colhozuri și sovhozuri uriașe – de a colectiviza agricultura pentru a putea controla direct producția agricolă și pe producători, fără să mai fie nevoie de legile pieței și pentru a se descotorosi de chiaburi, prin lichidarea acestei clase[1]. Astfel, la 31 octombrie 1929, Pravdalansa o chemare la „colectivizarea totală”[2]. O săptămână mai târziu, cu ocazia sărbătoririi a 12 ani de la revoluție, Stalin a publicat un articol intitulat Anul Marii Cotituri, în care a formulat ca și sarcină primordială „lichidarea chiaburimii ca și clasă”[3].

În iulie 1932, Stalin a emis un decret în care erau stipulate cotele de cereale ce trebuiau colectate din Ucraina și Caucazul de Nord, cote exagerat de mari și care prefigurau un conflict între țărănime și stat. La data de 7 august 1932, Stalin a emis un nou decret ale cărui prevederi conțineau pedepsele de natură juridică ce aveau să dea o bază legală confiscării grâului de la țărani. Conform acestui decret, întreaga proprietate a cooperativelor agricole, inclusiv vitele și grânele, era proclamată proprietate de stat[4].

Culacii erau blamați ca purtători ai ideilor naționaliste, iar naționaliștii ca sprijinitori ai atitudinii culacilor. Prin urmare, țăranul ucrainean era considerat o buturugă în calea regimului, indiferent de categoria din care era socotit ca făcând parte. Rezistența față de colectivizare a fost mereu socotită de către liderii sovieticimai puternică în Ucraina decât în Rusia propriu-zisă[5]. Așadar, urma să fie instituită teroarea prin foamete împotriva tuturor țăranilor, cei colectivizați și cei individuali care supraviețuiseră și care erau mult mai săraci decât înaintea colectivizării. Cu toate că teroarea prin foamete nu făcea parte din programul colectivizării (care se încheiase), Stalin susținea că, în continuare, culacii existau, doar că acum erau tăcuți;exterminarea acestora, conform directivelor staliniste, nu se încheiase.

Cei mai entuziaști în aplicarea legii erau tinerii, mulți dintre ei educați la Moscova, care credeau în promisiunile noului sistem. Acestora li se spunea că sarcina lor principală este „lupta împotriva furtului și a ascunderii grânelor, precum și a sabotajului chiaburilor”. În activitățile de descoperire a produselor ascunse, aceștia foloseau „bare lungi de fier cu care scotoceau prin grajduri, cocine, cuptoare. Scotoceau peste tot și luau tot, până la ultimul bob”, mărturisește un martor ocular[6]. În asemenea condiții, era evident că Ucraina, o zonă agricolă foarte bogată, se confrunta cu situația de a nu putea satisface cererile pieței alimentare, așadar, se îndrepta spre foamete.

În luna august 1932, Stalin a formulat legea numită de popor „legea celor cinci spice”, în care se prevedea că „persoanele care atentează la avutul obștesc sunt considerate dușmanii poporului”[7]. Conform acestei legi, pentru furtul câtorva spice de grâu din colhoz, pe bieții oameni îi aștepta execuția sau, în cel mai bun caz, 10 ani de închisoare.

Violența era încurajată de către oficialitățile statului. Prinsă în timp ce smulgea câteva fire de grâu de vară, o femeie gravidă a fost bătută atât de tare încât a mai trăit foarte puțin după aceea. În satul Bilske, regiunea Poltava, Nastia Slipenko, mamă a trei copii, a fost ucisă pentru că a fost surprinsă într-o noapte săpând după cartofi;copiii săi au murit de foame[8].

Există și zone în care autoritățile de la vârf au condamnat anumite excese de zel ale activiștilor locali. Astfel, în localitatea Mala Berejanka, regiunea Kiev, șeful Sovietului sătesc a fost condamnat la cinci ani de muncă silnică după ce a ucis doi băieți și o fată în jur de 14-15 ani pentru că au cules câteva tulpini de grâu[9]. Un tânăr comunist din satul Murafa, regiunea Harkov, a fost nevoit să se refugieze într-un alt sat după ce a raportat că livrarea cotelor de carne impuse de partid se poate efectua doar în condițiile în care „produsul” va fi carne de om[10].

Din lipsa oricăror alimente, oamenii își confecționau o „pâine” neobișnuită:turte din semințe de floarea-soarelui înmuiate în apă, cu adaos de mei, pleavă de grâu și puțină făină de secară[11].

Pe 18 noiembrie 1932, țăranilor din Ucraina li s-a cerut să returneze grânele primite ca avans când au îndeplinit cotele de rechiziție. Astfel, puținele localități în care țăranii avuseseră o producție bună au fost lipsite de bruma de surplus pe care o câștigaseră. Brigăzile de partid și miliția au fost asmuțite asupra acestor regiuni, într-o febrilă vânătoare a fiecărei bucăți de hrană. Dat fiind că țăranii nu primeau chitanțe pentru grânele predate, tot timpul erau expuși abuzurilor și perchizițiilor. Conducerea de partid din Ucraina a încercat să păstreze cerealele necesare însămânțării, dar nu a reușit[12].

În condițiile în care, la fiecare câteva săptămâni, brigăzile întreprindeau perchiziții în urma cărora erau confiscate toate produsele găsite, țărănimea ucraineană a fost afectată de o foamete cumplită. Un activist de partid povestește:„În primăvara cumplită a anului 1933, am văzut oameni murind de foame. Am văzut femei și copii cu abdomenul umflat, cianozați, cu ochii goi, lipsiți de viață, încă respirând”. Țăranii au ajuns să mănânce orice găseau, de la frunze de copaci, până la animale de tot felul.

În timpul acestei tragedii naționale ce s-a abătut asupra Ucrainei, o generație întreagă de copii din mediul rural a fost mutilată. Fără îndoială că, printre atâtea tragedii, cea a copiilor impresionează cel mai tare. Nebunia foametei a condus la canibalism și există numeroase relatări despre copii mâncați de unul dintre părinți. Foametea îi punea de multe oripe oameni în fața unor alegeri sfâșietoare:o femeie felicitată în primăvara anului 1934 pentru cei trei copii minunați ai eia spus că avusese șase, dar că s-a decis să salveze trei dintre ei, pe cei mai puternici și mai inteligenți, lăsându-i pe ceilalți să moară de foame și îngropându-i apoi în spatele casei[13]. Un băiat de opt ani a plecat de acasă când ambii părinți i-au murit;exista practica de a-și lăsa copiii la ușa cuiva în speranța că vor fi ajutați[14]. Asemenea mărturii ne ajută să înțelegem adevărata dimensiune a actului criminal la care a fost supus poporul ucrainean.

Este foarte dificil de stabilit numărul morților din timpul Marii Foamete (cunoscută în istoriografie ca „Holodomor”:(holod=foamete, omor=a ucide) datorită faptului că mulți morți din cauza foametei au fost trecuți în certificatele de deces ca urmări ale altor probleme de sănătate, iar multe registre au fost distruse din ordinele liderilor comuniști[15]. Un număr estimativ al morților rezultați în urma acestui fenomen, acceptat de majoritatea istoricilor, ar fi undeva în jurul cifrei de 5 milioane de oameni.

Bibliografie:

-          Conquest, Robert, Recolta durerii. Colectivizarea sovietică și teroarea prin foamete, Editura Humanitas, București, 2003;

-          Courtois, Stephane;Werth, Nicolas;Panné, Jean-Louis;Paczkowski, Andrzej;Bartosek, Karel;Margolin, Jean-Louis, Cartea neagră a comunismului:Crime, teroare, represiune, Editura Humanitas, București, 1998;

-          Courtois, Stephane, Comunism și totalitarism, Editura Polirom, Iași, 2011;

-          Mătrescu, Florin, Holocaustul roșu, Tipografia Gerom-Design, București, 1993;

-          Medvedev, Roy, Despre Stalin și stalinism:consemnări istorice, Editura Humanitas, București, 1991;

-          Radzinsky, Edvard, Stalin, Editura Aquila `93, Oradea, 2003;

-          Snyder, Timothy, Tărâmul morții:Europa între Hitler și Stalin, Editura Humanitas, București, 2012.

Articole:

-          Dalrymple, Dana G., The Soviet Famine of 1932-1934 în Soviet Studies, Vol. 15, nr. 3 (ianuarie 1964), pp. 250-284; 

-          Cohen, Stephen F., Stalin's Terror As Social History în  Russian Review, Vol. 45, nr. 4. (octombrie 1986), pp. 375-384;

-          Wesson, Robert G., The Soviet Communes înSoviet Studies, Vol. 13, nr. 4 (aprilie 1962), pp. 341-361.

[1]S. Courtois et alii, Cartea neagră a comunismului:Crime, teroare, represiune, București, 1998, p. 136.

[2]Ibidem, p. 138.

[3]Ibidem, p. 138.

[4]R. Conquest, op. cit., p. 238.

[5]Ibidem, 233.

[6]Ibidem, p. 62.

[7]Ibidem, p. 294.

[8]R. Conquest, op. cit., p. 245.

[9]Ibidem, 246.

[10]Ibidem, 241.

[11]Ibidem, 249.

[12]Ibidem, p. 66.

[13]Ibidem, pp. 302-303.

[14]Ibidem, p. 304.

[15]S. Courtois, Comunism și totalitarism, p. 200.