Igiena publică urbană în legislația sanitară din timpul domniei regelui Carol I

Autor: Alexandra Rusu / Casa Filipescu Cesianu

Opera de modernizare a României din timpul domniei regelui Carol I a presupus, printre altele, eforturi de organizare și reglementare în materie sanitară, căci „pe organizarea cu pricepere a serviciului sanitar repausă toate celelalte interese ale populațiunii”.

Preocuparea pentru creșterea numărului populației, implicit a forței de muncă, prin prevenirea endemiilor și epidemiilor a îndemnat organele legiuitoare, secondate de medici renumiți, să formuleze un număr impresionant de legi și regulamente (generale, locale). Intervalul este marcat de cele două legi sanitare majore ale României moderne, Legea sanitară din 1874 (cu modificările din 1877, 1881, 1885, 1893 și 1898), considerată de George Banu drept „o primă și serioasă tentativă” de reglementare în domeniul sănătății locuitorilor din România, și „Legea Cantacuzino” din 1910. Numeroasele modificări aduse articolelor de lege și regulamentelor au fost determinate de progresele înregistrate de științele medicale, dezvoltări care suscitau o continuă actualizare a proiectului României moderne, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

Igiena publică urbană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX se reliefează prin constraste. Cu cât ne îndepărtăm de arterele importante ale marilor orașe, gradul de aplicare a legislației scade, aceeași polarizare putând fi remarcată în raportul urban-rural. Deși arsenalul serviciului sanitar pare să fi fost pus în mișcare, aplicarea normelor se realiza „parțial și defectuos”, „din lipsa experienței, a resurselor materiale și umane sau din cauza unor nepotriviri între litera legii și realitatea propriu-zisă a spațiului românesc”. Rezultate mai consistente se vor observa abia după 1900.

Igiena și salubritatea publică formau un capitol important din legislația sanitară : „poliția sanitară a alimentelor și băuturilor, a locuințelor, a industriilor, prevenirea bolilor infecțioase și poliția veterinară”. În principalele orașe din țară operau consilii de igienă și salubritate publică, subordonate Direcțiunii generale sanitare a Ministerului de Interne. Bucureștiul avea un Consiliu de igienă și salubritate publică special, prezidat de primar iar, în lipsa lui, de medicul-șef al capitalei, „compus din toți medicii de circumscripție, veterinarii și chimiștii orașului, din medicul-șef al garnizoanei, din doi medici primari de spitale, din un membru al consiliului comunal, inginerul-șef al orașului, arhitectul-șef al orașului și un farmacist diriginte”. Consiliul „priveghea sănătatea publică”, comerțul cu alimente și băuturi, „exercițiul medicinei și al farmaciei” și propunea măsurile necesare pentru îmbunătățirea condițiilor igienice din urbe. Printre atribuțiile consiliului mai figura „studierea cauzelor scumpetei alimentelor de primă necesitate și formularea de măsuri pentru combaterea lor”.

Inspectorii sanitari se angajau să verifice periodic igiena și salubritatea diferitelor stabilimente publice, piețelor și străzilor, curților, apelor curgătoare, malurilor, fântânelor, ș.a. Mai mult, „în toate orașele unde consiliile de igienă vor crede de cuviință, se vor înființa comisiuni speciale, care vor vizita locuințele, vor constata neajunsurile lor igienice și vor propune mijloacele pentru îndreptarea acelor neajunsuri”. Primarii puteau dispune „repararea sau construirea, în contul proprietarului, de latrine, canale de scurgere, de pavaje în curte și alte lucrări necesare în interesul igienei”. De asemenea, puteau ordona închiderea hanurilor, hotelurilor și altor localuri „care prin starea lor amenință să compromită sănătatea celor pe care îi adăpostesc ori a vecinilor”.

Regulamentele pentru ameliorarea salubrității publice cereau „lucrări de însănătoșire” precum asanarea localităților și „înlăturarea cauzelor stagnațiunii apelor” cauzatoare de boli (ex. paludism). Administrațiile locale erau obligate să faciliteze accesul populației la „apă bună și îndestulătoare” și să asigure mijloacele necesare „de îndepărtare din raza localității, prin canalizare sau alt sistem igienic, a rămășițelor putrefiabile solide și lichide rezultând din economia umană și animală”. În 1905, Direcțiunea generală sanitară a întreprins o vastă anchetă asupra apei de băut, având ca urmare executarea lucrărilor de aducțiune de apă în principalele orașe ale țării.

Igiena industrială ocupa un loc însemnat în legislația sanitară, consecință a diversificării așa-numitelor „industrii insalubre”, majoritatea aflate în perimetrul orașelor. Încă din anul 1867 apare un „Regulament pentru industriile insalubre” (Monitorul Oficial, Nr.12, anul VI, 30 iunie 1867). Problema a continuat să preocupe factorii decizionali în anii următori, astfel încât găsim o nouă reglementare în anul 1875 („Regulamentul industriilor insalubre”, publicat în Monitorul Oficial, Nr. 156/1875).

Se calificau drept industrii insalubre cele „al căror exercițiu viciază aerul, infectează apele curgătoare sau puțurile, sau vatămă într-un alt mod sănătatea locuitorilor din vecinătatea stabilimentelor, a înșiși lucrătorilor sau a vitelor”. Categoriile (I-IV) descriau gradul de periculozitate și o varietate surprinzătoare, de la cofetării sau atelierele meșterilor, până la distilerii de petrol, depozite de dinamită, ș.a. Totodată, categoria dicta amplasarea față de centru, industriile din ultima categorie situându-se la minim un km în afara limitelor orașului.

Majoritatea fabricilor nu puteau fi instalate „lângă apele curgătoare, în susul orașelor”, altele nu puteau funcționa fără să aibă „coșuri înalte pentru scoaterea fumului” iar în toate stabilimentele se impunea o „curățenie scrupuloasă”: spălarea periodică a pardoselii, a pereților interiori ai fabricii și pavajului curții sau „scoaterea gunoiului zilnic în câmp”. Măsurile trasate vizau în primul rând preîntâmpinarea incendiilor, apoi asigurarea sănătății populației prin limitarea „infecției atmosferei”, „scurgerii apelor necurate din fabrici” și infiltrarea lor în sol, ceea ce astăzi numim generic poluare.

„Administrațiunile sanitare” supravegheau în special, „urâțenia apei puțurilor, pâraielor și râurilor din vecinătatea stabilimentelor, mai ales celor din vecinătatea fabricilor de spirt, petrol distilat, clei, hârtie, tapete, zahăr, scrobeală, săpun, piei tăbăcite, chimicale, substanțe toxice, vopsele, vopsitorii, abatoare și pescării”. Regulamentele interzic scurgerea în apele curgătoare a „lăturilor toxice și altor lichide toxice”, abatere pentru care amenzile ajungeau până la 500 lei. La a treia abatere se dispunea închiderea stabilimentului.

Protecția lucrătorilor împotriva intoxicațiilor cu substanțe periculoase se făcea „după putință”, în cazuri fericite respectând litera legii prin „instalarea de ventilatoare pentru a înlătura materiile vătămătoare sănătății” sau prin utilizarea măștilor.

Alăturând legislația sanitară realității cotidiene, unii medici ai vremii o vor considera doar o „slovă neagră pe hârtie albă”. Alții, precum doctorul Iacob Felix îi vor înțelege menirea, drept „ grilă de lectură a unei realități viitoare”:

„(...) va veni în curând timpul când se va face Igiena mai bună decât astăzi, când Miniștrii, Prefecții, Primarii își vor da seama de răspunderea ce au, nu față cu un partid politic, ci față cu întreaga țară. Sperăm ca în noul secol, toate administrațiunile, toți funcționarii publici vor respecta legile mai strict decât în secolul trecut, că prin înălțarea nivelului moral și economic, se va înălța și nivelul igienic (...), că prin împlinirea conștiincioasă a datoriilor (...) vom învinge obstacolele care se opun prosperității națiunii și vom înlătura pericolele care amenință sănătatea publică” (Iacob Felix, 2 februarie 1902).

Bibliografie:

Constantin Bărbulescu, România Medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910, Humanitas, București, 2015.

I. Bordea, Serviciul Sanitar al României și Igiena Publică între anii 1905-1922, Tipografia „Cultura”, București, 1924.

Alina Ioana Șuta, Oana Mihaela Tămaș, Alin Ciupală, Constantin Bărbulescu, Vlad Popovici, Legislaţia sanitară în România modernă: (1874-1910), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2009.

Liliana Andreea Vasile, Să nu audă lumea. Familia românească în Vechiul Regat, Tritonic, București, 2009.

_{Foto sus: Strada Șelari din București, la 1870, fotografiată de Franz Duschek (@ Wikimedia Commons)}