„Campania cea lungă”, expediția lui Iancu de Hunedoara împotriva turcilor din iarna 1443-1444

După victoriile împotriva turcilor de la Melstița, armata lui Iancu de Hunedoara se retrase mai departe, peste Sofia, Pirot, către nord-vest. Trecu prin suferințe grele. Caii muriseră în mare parte, frigul era chinuitor, alimente nu se mai găseau, într-o regiune peste care numai cu şase săptămâni înainte mai trecuseră o dată două armate.

Între Bela Palanka şi Niş, lângă Kunovica, trupele despotului sârb Branvovici fură surprinse şi împrăştiate de un atac turcesc. Iancu de Hunedoara şi grosul armatei se grăbiră în ajutor. În ziua de 2 ianuarie 1444, o nouă înfrângere a beilerbeiului Kasîm dovedi turcilor că armata ce se retrăgea din faţa lor nu era bătută sau dezorganizată, rămânând o forţă de temut, scrie Muzeul Castelul Corvinilor, pe pagina de Facebook a instituției.

Probabil abia acum a fost prins Mahmud Celebi, fratele marelui, vizir Halil cumnat al sultanului, deoarece cronicile spun că în urma acestei împrejurări luptele au încetat. Sultanul, înduplecat de lacrimile surorii sale, soţia lui Mahmud Celebi, oferi pacea spre a-și putea răscumpăra cumnatul. Pe sesul Dobrogić, la vest de Nis, soli turci ajunseră din urmă pe regele Vladislav, oferind pacea, în condiții foarte avantajoase. Propuneau încetarea ostilităților pe douăzeci-treizeci de ani, retrocedarea Serbiei, a cetăţilor Semendria şi Golubat, repatrierea celor doi fii orbiţi ai lui Brancovici. Despotul stăruia pentru continuarea războiului şi oferi 40 000 de florini în acest scop. Se pare că regele a fost la un moment dat tentat să ierneze în Serbia, pentru ca în primăvară să reînceapă războiul. Era însă un plan irealizabil, căruia lancu de Hunedoara i se împotrivea. Armata trecuse în retragere prin lipsuri prea grele. Îi pieriseră caii, trebuiseră să fie arse aproape toate căruțele.

Oferta turcească nu duse la tratative directe de pace, dar nici regele nu rămase în Serbia. La 6 ianuarie 1444, Iancu era la Prokopje. Regele era la 13 ianuarie lîngă Kruševac, la 20 ale lunii lingă Jagodina, la 25 ianuarie intra în Belgrad.

Peste opt zile, la 2 februarie 1444, Vladislav I, Iancu şi armata erau primiţi sărbătoreşte la Buda. Mulţimea se adunase pe străzi, minunându-se de trofeele aduse: arme, steaguri. Treisprezece comandanți turci şi patru mii de prizonieri defilară în urma oştii. O slujbă solemnă de mulţumire se celebră în biserica din cetatea Budei, în timpul căreia tânărul rege intră în biserică şi merse până în faţa altarului cu picioarele goale, în semn de smerită mulţumire pentru victoria ce-i fusese "hărăzită". Iar cei ce cu adevărat i-o aduseseră, ostașii care înfrun- taseră îndîrjirea duşmanului şi asprimea naturii, rămîneau participanţi anonimi la ceremonie.

Răsplata regală coborî cu primul rînd asupra unor nobili. Dintre aceştia în afară de Iancu de Hunedoara, căruia într-adevăr îi revine, în această strălucită campanie, tot meritul pe care-l poate avea un conducător de oaste nici unul nu se distinsese în mod deosebit. Totuşi se dispuse blazoanele a doisprezece nobili mari, participanţi la lupte, să fie atârnate, în semn de cinste, pe zidurile bisericii Fecioarei Maria din cetatea Budei. Printre ele era blazonul lui lancu şi, lângă el, al cardinalului Cesarini.

Încă mai înainte, ştirile victoriilor se răspîndiseră în Apus. La Roma, la 10 ianuarie 1444, într-o adunare a episcopilor, se dădu citire unei scrisori a lui Cesarini, iar în duminica următoare se celebră o slujbă religioasă în cinstea izbânzii. În Italia circula zvonul ocupării Adrianopolului şi a prinderii unui fiu al sultanului.

La Buda apărură curând delegații din partea papii, a lui Filip, ducele Burgundiei, a genovezilor şi venețienilor, a împăratului bizantin Ioan Paleologul. Aduceau felicitări şi laude pentru victoriile obţinute, împreună cu noi planuri de continuare a războiului. Unii reluau proiectul trimiterii unei flote în Strâmtori, spre a împiedica pe sultan să-şi mai treacă armata din Asia în Europa. Bizantinii promiteau să atace pe turci din spate, prinzându-i între ei şi între armata regelui Ungariei, ce urma să înainteze din nou în Bulgaria.

Expediţia din iarna anului 1443-1444 a fost denumită ,,campania cea lungă". Numele era cu totul îndreptăţit pentru vremea aceea, când armatele duceau în general campanii foarte scurte, de o lună sau două, după care reintrau în tabere, pentru a se reface. De data aceasta armata lui Iancu fusese în acţiune neîntreruptă mai mult de șase luni, din care patru luni în teritoriu duşman, susţinînd şase lupte mai mari, victorioase, atât în înaintare cât şi în retragere.

Bibliografie:

_{Camil Mureșan, Iancu de Hunedoara, Editura Științifică, București, 1968}