Hrana zeilor şi a colindătorilor

Avem toate temeiurile să credem că pregătirea colacilor precede cu mult istoria cuvântului, care nu e, defel, scurtă. Astfel, în pictura murală din templele egiptene descoperim mereu forma inconfundabilă a colacilor, printre ofrandele dăruite zeilor. Să fi fost nişte aranjamente florale, o pastă de linte (humus) aranjată în acest fel sau colacii noştri tradiţionali, cine poate şti? Cert este că în momentul în care oamenii au renunţat la vânătoare şi la culesul fructelor sălbatice (activităţi care presupuneau un nomadism ponderat şi sezonier) şi au început să cultive pământul, devenind, aşadar, sedentari, se înmulţesc dovezile ofrandelor cerealiere.

Etimologia ne demonstrează că acest cuvânt a parcurs un drum îndelungat, din Semiluna fertilă din Orientul apropiat, unde marile fluvii favorizau recolte îmbelşugate de grâu şi alte cereale. Cuvântul colac, la singular, provine din ebraicul Challah sau hallah, termen folosit pentru prima dată în Biblie, atunci când Dumnezeu le-a poruncit fiilor lui Israel ca atunci când se întorc în Ţara Sfântă, înainte de a mânca din pâinea acelor ogoare, să dea ca ofrandă prima pâine dospită, challah;aceasta, pentru a putea mânca din pâinea acelui tărâm pentru totdeauna.

Cât de importante erau cuvântul şi realitatea pe care o reprezenta o demonstrează faptul că această vorbă a străbătut secolele, a trecut mările şi munţii şi a ajuns la noi aproape neschimbată. Grecii i-au spus kholax, iar bulgarii, kolacisau kolo, adică rotund. De altfel, prin Ardeal se spune şi azi la mămăligă coleaşă, din aceeaşi rădăcină lingvistică paleoslavă.

Covrigi, colaci şi colăcei

La români există un întreg meniu cerealier funerar, iar colacul pare-se că, alături de colivă, a avut mai întâi această destinaţie alimentară, legată de sensurile dintâi biblice, de ofrandă. Românii mai pregătesc, de 9 martie, şi sfinţişoriisau mucenicii care se dau de pomană la cimitir.

Prepararea colacilor nu diferă mult de cea a pâinii. Aluatul (făina, apă călduţă, sare, drojdie) se frământă bine, ca să nu rămână cocolaşe şi nici să nu se prindă de degete, apoi este lăsat să crească la căldură;dacă e lăsat într-o cameră rece, aluatul „va da înapoi”. Apoi, aluatul se frământă din nou, pe masă, şi se rup bucăţi care se răsucesc în şuviţe groase cât degetul;din acestea se formează covrigii (cei dintr-o singură şuviţă). Colăceii se fac, însă, din două viţe de aluat, iar colacii, adevăraţii colaci, se prepară din două şuviţe împletite şi înconjurate cu o altă şuviţa.

Dar colacii pot fi făcuţi şi sub formă de stea, cerc sau potcoavă, închipuind stelele de pe Cer, Soarele sau Luna. Colacul poate fi un cerc plin (fără gaura din mijloc) sau poate avea forma cifrelor, animalelor sau păsărilor sacre (taur, pupăză etc). Colacii pregătiţi pentru colindători se numesc popular si, , colindeţe” sau, , crăciunei”. Se fac şi colaci pentru pomenirea morţilor sau pentru masa din seara Ajunului. Colacii preparaţi pentru masa de Sărbători pot fi mai apetisanţi;se pot unge cu ou şi cu zahăr pentru glazură. Pot fi umpluţi cu cremă de ciocolată (aşa-numitele croissante, care, după cum le spune numele, au forma Lunii în creştere). Aluatul însuşi poate cuprinde 3-4 ouă şi stafide şi poate fi făcut cu unt, pentru a căpăta frăgezime.

Se obişnuieşte ca pentru micii colindători să fie pregătiţi covrigei, în vreme ce colăceii, aşadar covrigii mai mari, vor fi daţi colindătorilor adolescenţi;colacii mari se vor da însă colindătorilor mai apropiaţi, se vor pune pe masa de Ajun sau se vor da ca pomană, pentru sufletele morţilor. Oricum ar fi, pentru români, prepararea, primirea şi ruperea colacilor sunt momente importante în zilele sfintelor sărbători, nelipsiţi fiind şi în cadrul ceremonialului care marchează momentele de trecere (botez, nuntă, moarte).