Hanul lui Manuc, un „imens caravanserai” construit în mijlocul Bucureștiului

Negustorul armean Emanuel Mârzaian s-a născut la Rușciuc în anul 1769. Hanul care îi poartă numele, cunoscut de-a lungul timpului ca unul dintre cele mai mari hanuri bucureștene, a fost construit în anul 1808, pe malul Dâmboviței, pe un fost teren al Curții Vechi, integrând parțial şi vechile Case Domneşti.

Despre Manuc Bei istoria consemnează că era un negustor de succes, cu o avere considerabilă, fiind cunoscut de la Constantinopol până la Paris pentru luxul cu care se înconjura. „Manuc Mirzaean se impunea nu numai prin bogăția sa, dar și prin înfățișare, minte și suflet rar întâlnite. Înalt, frumos, cu o frunte mare, ochi negri scânteietori, era energic, ager, fin, amabil, dar și îndrăzneț. (…) Era o figură interesantă de armean deștept, dar cu fire de aventurier”, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

Manuc nu era însă doar un mare negustor; bogăția şi multiplele sale contacte comerciale înlesnindu-i implicarea în viaţa politică şi chiar și în diplomaţie. Din corespondența diplomatică oficială reiese aportul însemnat pe care l-a avut în stabilizarea relațiilor tensionate româno-ruso-turce. „Manuc a fost un om minunat, un adevărat diplomat care a scos din încurcătură pe foarte mulți oameni și a fost folositor în același timp turcilor, rușilor, domnitorului, boierilor din Țara Românească și tuturor acelora care și-au îndreptat rugămintea către el. Pentru acest motiv i s-a dat din partea tuturor acte de mulțumire și recunoștință.”

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Hanul lui Manuc a devenit cunoscut sub denumirea de Hotel Dacia, găzduind numeroase întruniri politice, printre cele mai importante fiind cele din perioada Primului Război Mondial, când țara se afla în neutralitate, „căci au luat cuvântul cerând intrarea în război alături de Tripla Înțelegere, pentru eliberarea Transilvaniei, Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Delavrancea și Octavian Goga”.

În ceea ce privește construcția hanului, acesta avea pivnițe boltite, un parter prevăzut cu prăvălii și odăi, etajul unde se aflau odăile date spre închiriere pentru o perioadă mai lungă și curtea interioară unde staționau căruțele și trăsurile.

Din exterior, hanul părea o cetate, datorită masivității structurii. Francezul Jean Alexandre Vaillant, în lucrarea „La Roumanie” descrie hanul ca pe un „imens caravanserai”, iar celebrul artist francez M. Lancelot amintea: „Curtea năpraznică îmi înfățișa priveliștea cea mai cu haz și cea mai variată din lume: tabără, depozit, târg, bursă, menajerie erau toate deodată; de-a lungul pereților coveltire, lăzi, corturi, baloturi de marfă, buți; în fund, în firide mari închise cu gratii teancuri de piei proaspete, lână umedă, coarne de bivol risipite peste tot, grămezi de paie și de băligar. În această învălmășeală, o frământare nesfârșită de birje, de țărani călări, femei purtând târguieli, cai deshămați care se scutură, nichiază și asvârlă cu picioarele dinapoi, câini care urlă, porci mari negri care grohăie de plăcere scormonind cu râturile pârâul de apă grasă care se scurge mereu din bucătărie. Această mișcare, acest sgomot nu tulbura nici o clipă pe turcii, pe românii, pe bulgarii, pe grecii care-și vedeau liniștiți de treburi, discutând, tocmindu-se sub prezidenția ovreilor, care le schimbau pe loc banii, înarmați cu ochelari mari rotunzi cu pietre de mehenghiu, cu balanțe.”

După anul 1870, hanul a fost refăcut, adăugându-i-se noi camere, prăvălii și cerdace închise cu geamlâcuri. „Prin modernizare și conform gustului artistic al geneațiilor noastre civilizate, hanul lui Manuc Bei a devenit Hotelul Dacia de astăzi, zidul de cetate a fost străpuns cu sute și sute de ferestre și uși, slăbindu-i trăinicia; toate prăvăliile au fost scoase din curte la stradă și zidul exterior a fost acoperit de jos până sus de firme multicolore: «La Curcubeu», «La Cloșca cu Pui», «La Balon» etc. La interior pălimarele cu stâlpii de stejar sculptați, cu arcadele ornamentate delicat, s-au dat jos și în loc s-au pus ferestre de brad pentru a se închide ermetic balcoanele și a feri plăpândele generații ale negustorilor actuali de curente de aer.”

Astăzi, hotelul, crama, restaurantul și grădina de vară, invită turiștii și bucureștenii deopotrivă să se bucure de farmecul hanului de altădată, din vremea când Manuc Bei făcuse cunoscută tuturor faima hanului său.

Bibliografie:

• Constantin C. Giurescu, „Istoria Bucureștilor”, Editura Vremea, București, 2009;

• Dumitru Z. Furnică, „Din istoria comerțului la români”, Atelierele Grafice Socec&Co., Societate Anonimă, București, 1908;

• Emanuel Bădescu, „Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I”, Volumul I, Editura Cadmos, București, 2007;

• George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, Volumul I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990;

• George Potra, „Hanurile bucureștene”, Tiparul Românesc, București, 1943;

• Henri Stahl, „Bucureștii ce se duc”, Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, București, 2006;

• Tudor Dinu, „Bucureștiul fanariot”, Volumul I, Humanitas, București, 2015.