Germanii nu-și ascund istoria. O învață așa cum a fost

Niciun popor european nu a suferit într-un singur secol două devastatoare înfrângeri precum germanii. Cu toate acestea, Germania a devenit motorul economic al Europei, iar germanii sunt respectați peste tot în lume, fără resentimente la adresa trecutului lor. Aceasta poate și ca urmare a modului demn, responsabil și curajos în care își asumă marile lor eșecuri.

Manualele și majoritatea cărților de istorie a românilor sunt doldora de victorii acumulate de-a lungul secolelor împotriva străinilor năvălitori. Înfrângerile și eșecurile menționate sunt rare și însoțite de multiple justificări, care aproape că le schimbă sensul. S-ar părea că noi, românii, am dus-o numai din victorie în victorie și doar istoria ne-a înfrânt, în conjuncție cu străinii cei perfizi. Așa cum nu știm a dialoga social și politic unii cu alții, tot așa am rămas neîmpăcați și nelămuriți cu istoria noastră.

Nu am avut deloc această senzație în Berlin, capitala a două Reich-uri inițial arogante, dar apoi zdrobitor înfrânte. În comparație cu alte capitale fost imperiale, precum Parisul, Londra, Lisabona, Roma, Madrid, Berlinul actual pare un oraș în plină reconstrucție, încercând să-și recupereze câte ceva din măreția, grandoarea și opulența (fie și sobră) de altădată. Macaralele domină cupolele berlineze, începând cu cele de pe celebrul bulevard Unter den Linden, de parcă berlinezii s-ar afla în plină construcție socialistă a noi cartiere de blocuri muncitorești. Misiunea berlinezilor este dificilă și de lungă durată pentru că nu este vorba doar de o restaurare a trecutului – precum edificiul celebrului muzeu Pergamon – ci și de împăcarea dintre estul și vestul german segregat de sovietici vreme de atâtea decenii.

Memorialul ca recunoaștere și izbăvire

La tot pasul prin centrul Berlinului turistul descoperă memoriale. Memoriale și monumente dedicate celor ce au murit pentru Germania sau din cauza germanilor. Multe astfel de memoriale reprezintă tot atâtea răni adânci, grele și rușinoase din trecutul recent al Germaniei, care și le asumă prin recunoaștere și adăpostire de uitare. Între cele mai recente (inaugurat în 2005) este Memorialul Holocaustului, o concepție plastică simplă, alcătuită dintr-un câmp de 2.711 lespezi de beton, ordonate și dispuse la înălțimi diferite, ce creează o emoție puternică și penetrantă în afectul, poate și în conștiința vizitatorilor, chiar în spatele Ambasadei SUA și la doi pași de Poarta Brandenbrug. Artistul Peter Eisenman a dorit să redea imaginea unui sistem implacabil ordonat ce a pierdut contactul cu rațiunea umană, adică regimul nazist.

Nu departe de Bundestag, pe prima alee din parcul Tiergaten este un alt memorial, mai mititel, dar pe care l-am descoperit cu surprindere, dedicat țiganilor uciși în lagărele naziste ale căror nume de cumplită rezonanță sunt înscrise pe pietrele ce înconjură un cerc de apă. Și acest memorial este foarte recent, fiind inaugurat în 2012 chiar în prezența cancelarului Angela Merkel. Homosexualii persecutați de regimul nazist au și ei memorialul lor, un Cuboid inaugurat în 2008, tot în parcul Tiergarten, după ce Bundestag-ul și-a dat acordul pentru acest monument, în condițiile în care, până în 1994, homosexualii intrau sub incidența codului penal german. Un grup statuar sfâșietor de trist, plasat la nivelul unui trotuar permanent aglomerat chiar la ieșirea din gara de metrou și tren Friedrichstraße, este cel dedicat Trenurilor vieții și ale morții, tot din perioada 1939-1945. Nesfârșit de singur și pustiu este Memorialul ostașului sovietic inaugurat pe 7 noiembrie 1945, situat pe bulevardul 17 iunie (zi în care, în 1953, germanii s-au revoltat împotriva ocupației sovietice) din fostul Berlin de Vest, deși aroganța gestului imperial al imensului ostaș cu pelerină păzit de două tancuri T34 nu poate trece neobservată de nimeni care se plimbă prin celebrul Tiergarten. Belinezii reunificați i-au lăsat la locul lor și pe Marx și Engels, așa cum îi amplasaseră în 1986 comuniștii est-germani în apropierea faimosului turn de televiziune:să se știe și să nu se uite. Cum nu trebuie să se uite nici uriașa traumă a Zidului Berlinului, căruia îi este dedicat un muzeu la fel de cutremurător ca și cel al STASI sau cel al topografiei terorii naziste de pe Wilhelmstraße.

Toate aceste monumente ce evocă secvențe de istorie germană deloc glorioase trimit cu gândul la faptul că puține popoare au curajul de a-și asuma public responsabilitatea pentru victimele lor. Ceea ce nu înseamnă că mândria germană nu se face la fel de pregnant simțită. Dovadă a reversului istoriei germane și a apogeului gloriei sale, tot imperiale, este Columna Victoriei – Siegessäule– ridicată în urma proclamării celui de-al Doilea Reich, după înfrângerea Austriei în 1866 și a Franței în 1871 la Sedan. Aceasta se află nu departe de memorialele victimelor germanilor, într-o poziție centrală, din același Tiergarten, fiind străjuită de la fel de impresionantele monumente dedicate cancelarului de fier Otto von Bismarck și creierului organizării moderne a armatelor germane, generalul von Moltke. Aproape că putem vorbi de o conciliere, distantă și rece ce-i drept, între aceste memoriale de dată foarte recentă și Columna Victoriei, inaugurată în 1873.

Foto:Memorial dedicat romilor uciși în lagărele naziste

Cărțile poștale sunt de acord cu muzeografii

Precum în toate marile capitale europene și spre deosebire de București, în tot centrul Belinului, pe marile artere abundă turnichetele cu cărți poștale. În proporție aproape egală cu vederile colorate ale obiectivelor turistice contemporane se oferă cărți poștale alb negru cu două categorii de imagini:cele cu oribilele distrugeri provocate Berlinului de bombardamentele de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și cele ale confruntărilor tensionate dintre sovietici și americani de-a lungul Zidului în perioada Războiului Rece. În toate aceste imagini nu apare niciun soldat german, nici de dinainte de 1945 și nici de după. Nici vorbă de vreo imagine cu Hitler, acoliții săi sau cel mai mic simbol nazist. La un preț ceva mai ridicat (2, 5 Euro) sunt și carți poștale cu o bucățică mică din Zid într-o cutiuță de plastic transparent, lipită de o carte poștală policromă și multi-view. Fără acuzații sau explicații tendențioase fie și numai din aceste mărunte suvenire turistice rezultă limpede cât au pătimit ei, germanii, în război și ceea ce au pătimit după. Cei ce caută detalii le pot găsi în muzee, al Zidului, al STASI, al întregii istorii germane.

În catalogul, cât un manual, al Muzeului german de istorie, situat la capătul bulevardului Unter den Linden, chiar lângă Universitatea Humboldt, într-o clădire barocă datând din secolul al XVII-lea, pot fi citite întrebările cheie care au stat la baza construcției acestei instituții reprezentative, de bază pentru cultura germană de după 1990. Concepția muzeului a fost gândită de paisprezece universitari germani încă din 1987, anul înființării muzeului, și a fost desăvârșită în 2006 după ample lucrări de restaurare și modernizare ce au permis deschiderea expoziției permanente.

Relevante pentru logica și justețea spiritului german sunt cele opt întrebări la care expoziția permanentă de istorie a germanilor încearcă să răspundă, fără a da însă o soluție explicită, prin formulări categorice sau afirmații docte:vizitatorul are libertatea să descopere propriile sale interpretări și judecăți de valoare pe baza a ceea ce a văzut. Aceste întrebări sunt:

• Germania – unde se află ea?
• Germanii – ce îi unește?
• Cine a condus, cine s-a supus, cine s-a opus?
• Ce credea poporul, cum vedea el lumea?
• Cum și din ce trăia poporul?
• Cine, cu cine, împotriva cui? Conflicte și cooperare în societate
• Ce a condus spre război, cum s-a făcut pace?
• Cum se văd germanii pe sine?

Informația istorică transmisă prin obiecte, iconografie, simboluri de tot felul nu este prezentată vizitatorului care știe mai mult sau mai puțin despre trecutul germanilor sub forma unui adevăr absolut, ci se constituie într-un fel de ghid de înțelegere a trecutului din perspectivă actuală. Germanii nu se scuză, dar nici nu se acuză. Spre exemplu, nu sunt trecute cu vederea și nici minimalizate niciunul din cotloanele întunecate ale istoriei germane din secolul al XX-lea;totul, pe un ton sobru, convingător fără cenușă pusă în cap, fără acuzații și înverșunări, doar date și fapte, adică obiecte și documente de epocă.

Foto:Grup statuar emoţionant, evocând Trenurile vieţii/Trenurile morţii:în 1939, din acest loc au fost îmbarcaţi copii evrei atât spre vest (Anglia), cât și spre lagărele de concentrare

Revenind la întrebările cheie formulate de germani cu privire la trecutul lor se poate face exercițiul de a le adresa românilor cu privire la istoria lor. Nu ar fi o exagerare prea mare dacă am afirma că nici măcar la nivel de manuale de liceu și cu atât mai puțin în discursul academic de specialitate, românii nu pot formula răspunsuri cât de cât convergente la fiecare din chestiunile amintite. Patimi politice conjugate cu virusul unor prejudecăți îndelung inoculate, frustrări legitime amestecate cu nevoia irepresibilă de laudă de sine, o grandomanie fisurată de chiar de sindromul caprei vecinului par a fi cauzele pentru care noi românii nu putem privi înapoi fără mânie. Spre deosebire de Berlin, Bucureștiul are destul de puține memoriale sau monumente semnificative dedicate celor ce au murit pentru România și niciunul amintind de cei ce au murit din cauza românilor. Există destule pete negre în istoria modernă a românilor a căror asumare responsabilă și curajoasă i-ar face nu doar mai puțin încrâncenați, dar mult mai puternici și încrezători. Un Muzeu al comunismului românesc în plin centrul Bucureștiului ar echilibra cu siguranță tangajul conștiințelor mioritice.