Fanteziile lui Mussolini: Flota de război a Italiei în anii celui de-al Doilea Război Mondial

Conducătorii lumii contemporane sunt cel mai bun exemplu că puterea duce la pierderea uzului rațiunii și la intrarea într-un univers dezvoltat de propria fantezie. Din păcate pentru mari popoare, apar ca din senin persoane ce se consideră deosebite și că vor să revoluționeze evoluția comunităților prin idei inspirate chiar de forțe superioare. Benito Mussolini a fost un astfel de personaj și a dominat Italia în perioada 1922 – 1943 prin intermediul mișcării fasciste.

A fost la origine un activist atras chiar de scrierile lui Karl Marx, dar apoi a dezvoltat o mișcare ce avea la bază același principiu: topirea omului într-o masă informă. Il Duce a venit și cu teza că trebuie refăcută puterea Italiei după modelul Romei și energiile țării au fost orientate spre armată și războaie. Trupele au fost trimise prin pustiurile Etiopiei pentru a da prestigiu colonial de mare putere, dar era prea puțin. Gloria, slava în variantă estică, este asigurată de tot ce este mare și flota de război oferă această posibilitate conducătorilor obsedați să intre în memoria popoarelor.

Industria constructoare de mașini nu poate să fie una pașnică în concepția celor de la putere și rolul acesteia este unul agresiv. Cuirasatul era tipul ideal de navă militară pentru a satisface poftele dictatorilor. Tunurile de calibru greu lansau proiectile devastatoare și ochii străluceau de plăcere atunci când erau văzute efectele în timpul exercițiilor. Omul are o trăsătură primitivă a speciei prin care admiră orice sfârtecare a trupurilor vrășmașilor și orice distrugere.

Benito Mussolini a plănuit trecerea la construirea unei flote impresionante, dar n-a avut consilieri capabili și nici nu se pricepea în domeniul naval. A fost date ordine pentru refacerea unor cuirasate vechi și acestea aveau fiecare la bord câte 10 tunuri de calibrul 320 mm. Erau arme periculoase, dar partea britanică, principalul competitor din Marea Mediterană, putea să opună piese de calibrul 381 mm și chiar de 406 mm. Noile cuirasate montate în șantierele navale primeau guri de foc noi de calibrul 356 mm. Au fost bani aruncați pe fereastră pentru modernizarea unor vapoare uzate moral. Energiile și materialele rare ar fi fost mult mai utile în cuirasatele de tip Littorio.

 Italia fascistă avea pe hârtie în anii războiului șapte nave de luptă

Marinarii italieni nici nu prea au îndrăznit să iasă la o întâlnire cu flota britanică și navele au fost mai mult blocate prin porturi. Chiar dacă un cuirasat este un vapor impresionant prin dimensiuni, ofițerii cu adevărat instruiți în problemele navale au știut că nu se pot aștepta de la ceva deosebit din partea unor tunuri ce lansau proiectile de 525 kg. Piesele de artilerie britanice de calibrul 406 mm aveau lovituri de 929 kg și acestea aveau capacitatea să străpungă orice armură a vapoarelor vechi. Se adăugau cele de calibrul 381 mm, verificate în Primul Război Mondial. Proiectilele au fost modernizate și aveau o masă de 879 kg.

Au apărut din voință politică patru cuirasate (Conte di Cavour, Giulio Cesare, Andrea Doria și Caio Duilio) și apoi au început să intre în dotare cele trei din Clasa Littorio. Italia fascistă avea pe hârtie în anii războiului șapte nave de luptă, dar s-a dovedit că statele totalitare vând foarte bine iluzii populației pentru a produce o dependență de gruparea politică. Partidele unice sunt dominate de oameni incompetenți și obsedați de câștiguri cât timp sunt în grațiile celor de la putere. Italia dorea să transforme Marea Mediterană în Mare nostrum, dar a intrat în luptă practic cu patru cuirasate vechi. Mussolini practic a asigurat împreună cu adepții ideologiei totalitare distrugerea visului Romei de a ajunge o putere militară în adevăratul sens al cuvântului.

Dacă Marea Britanie avea o supremație navală greu de contestat, se poate crede că Mussolini a acceptat o modernizare a vechilor vapoare pentru a obține întâietatea în fața Franței, putere europeană ce avea flota divizată între Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. Ideile oficialilor fasciști de intrare în competiție cu statul de dincolo de Alpi au fost din nou greșite.

Parisul dispunea de trei cuirasate din Clasa Bretagne și acestea erau mai bine blindate. În plus, dispuneau de câte zece tunuri de calibrul 340 mm cu proiectile de 575 kg. Progresele italiene erau sub ceea ce opunea Franța și n-ar fi fost de comandat. Clasa Dunkerque era revoluționară prin cele opt tunuri de calibrul 330 mm ce erau montate câte patru în partea din față a vaporului, ceea ce asigura o deosebită concentrare a focului pe țintă. Bătaia gurilor de foc italiene era limitată la sub 30 de kilometri și cele franceze puteau să ajungă pe la circa 40 km.

Liderul de la Roma s-a considerat un fin cunoscător în domeniul militar, dar n-a observat că urmărește prea multe obiective în același timp, ceea ce duce la o slabă dezvoltare în toate sectoarele de activitate. Numărul și dimensiunile cuirasatelor au fost limitate din cauză că au fost lansate crucișătoare grele și ușoare. Cele ușoare aveau tunuri de calibrul 152 mm și proiectilele nu treceau de 50 kg, cele franceze fiind aprovizionate cu muniții ce aveau o masă de până la 57 kg. Mai mult. Șantierele navale au primit ordin să livreze serii de distrugătoare pentru protejarea navelor principale, acestea fiind dotate cu piese principale de calibrul 120 mm.

Rivalii francezi aleseseră calibrul 138,6 mm și practic aveau adevărate crucișătoare ușoare. Nu era o informație secretă, dar s-a mers înainte cu producția cu tunuri depășite. Se adăuga o flotă cu un număr mare de submarine. Această politică a Romei fasciste de hegemonie navală era absolut eronată din moment ce Italia nu dispunea de surse de petrol pentru umplerea rezervoarelor gigantice. Numai un cuirasat putea să necesite 2.500 t de combustibil lichid pentru o misiune. Aviația, care trebuia să acopere flota și trupele terestre, avea nevoie de combustibil de calitate. România se afla prea departe și manifesta o apropiere de Franța. Uniunea Sovietică era exportator de combustibil, dar colaborarea dintre cele două state totalitare a fost posibilă numai atât timp cât Stalin a avut nevoie de informații despre armamentul naval. Mussolini a început o politică de expansiune navală, dar nu avea chiar sursa de energie pentru un consumator vorace.

Obsesia lui Benito Mussolini de a dezvolta o marină de război impresionantă în Marea Mediterană și în Marea Roșie, cu posibilitate de ieșire în Oceanul Indian, n-a avut nici cea mai mică legătură cu necesitățile poporului italian și au fost astfel risipite fondurile care ar fi fost utile pentru alte investiții de pe teritoriul național. Armata a fost trimisă să cucerească pământuri în pustiurile Africii pentru a se apropia de petrolul din Golful Persic și economia a început să fie secătuită de resurse.

Nu era de mirare că se vorbea în epocă de criză și recesiune. Un mic propagandist socialist la origini nu putea să aibă idei geniale în timpul guvernării și teroarea era utilă numai pentru ascunderea incompetenței. Conform legilor psihologiei mulțimilor, un conducător autoritar mort lasă în urmă mulți adepți și italienii, impulsivi din fire, se grăbesc să urmeze ca o turmă pe cei ce par hotărâți în lupta politică. Omul trebuie obligatoriu în viață să fie atașat de cei ce-i stimulează ura aflată adânc implantată în creier.

Fascismul a făcut propagandă pentru război, a încurajat militarismul prin orice mijloace și a reușit să distrugă echilibrul din regiunea Mării Mediterane. Conducerea de la Roma n-a ținut cont niciodată că nu are resurse pentru un conflict de amploare, lecția primului conflict mondial fiind destul de proaspătă. Avansările pe criterii politice au însemnat moartea competenței și valoarea organismului militar a scăzut de la o zi la alta. Orice regim de nuanță totalitară înseamnă o condamnare a neamului pricopsit cu lideri presupus vizionari.

_{Foto: Wikimedia Commons}