Etnicitate şi tribalism în Mali – factori de coeziune sau de dezbinare naţională?
Statele Africii se confruntă, de prea mult timp, cu numeroase tribulaţii sociale, adesea puse pe seama melanjului de cultură şi etnie. S-a conturat, astfel, o polemică dacă scânteia acestor conflicte a fost aprinsă de ciocnirea unor idendităţi distincte sau de administraţia statului, de un managementrudimentar. Un scurt studiu de caz în acest sens este statul Mali – multietnic, multilingvistic, multicultural, măcinat de sentimente secesioniste.
Tribul, o realitate socio-culturală larg răspândită, este conceptualizat din perspectivă occidentală pentru a defini comunităţi umane complexe şi bine organizate social, dar neaparţinând Vestului, ci Africii, Asiei sau Americii Latine. Utilizat pe o perioadă de peste un secol, dezvoltându-se pe parcursul secolului XIX, concomitent cu apariţia teoriilor rasismului, termenul a căpătat conotaţii peiorative, desemnând grupuri de indivizi nealbi, consideraţi inferiori, mai puţin civilizaţi şi neevoluaţi de la un stadiu primar.[1]
Tribul comportă câteva caracteristici:în cadrul acestuia, membrii respectă o serie de cutume şi de tradiţii cu rol în a le ghida, direcţiona credinţele şi comportamentul, iar neîndeplinirea acestor obligaţii nescrise atrage pedepse pentru cei consideraţi neloiali. O definiţie de dicţionar a termenului „trib” îl descrie astfel:un grup social endogam, descendent al unui strămoş comun şi format din numeroase familii, clanuri exogame, bande sau sate, care ocupă un anumit teritoriu geografic, are o omogenitate culturală, religioasă şi lingvistică şi este unit politic sub comanda unui şef sau a unei căpetenii.[2]
În această paradigmă, se poate considera că fiecare individ face parte dintr-un trib, indiferent de poziţionarea geografică, nivelul de trai sau forma de organizare socială la scară largă. Dar în cazul unor state precum Marea Britanie, triburile locale s-au unit natural, dezvoltând un sentiment de apartenenţă, chiar dacă au păstrat şi elementele individuale ce le definesc. Statele din Africa, care au fost create artificial, prin colonizare, de către Marile Puteri europene, nu prin uniunea voluntară sau firească a triburilor, procesul a fost invers – de sus în jos. Aşadar, numeroase triburi mari sunt fragmentate de graniţele naţionale ale mai multor state, iar în interiorul noilor formaţiuni statale, ele sunt identificate drept grupuri etnice.
Foarte apropiat de sensul tribului, termenul de etnie oferă o definiţie mai elevată şi lipsită de orice semnificaţii negative faţă de anumite grupuri de oameni, identificându-i conform unor experienţe istorice, sociale, culturale comune. Dezvoltarea etniilor ţine seama de un anumit teritoriu – patrie, de dezvoltarea unui limbaj comun (sau a unor dialecte înrudite), precum şi de adoptarea unor sisteme de simboluri de referinţă – religie, mitologie, aspect fizic etc.
Mali – un creuzet de cultură
Prin urmare, importantă pentru dezvoltarea statală, pentru unitatea naţională, este coeziunea dintre aceste grupuri etnice. Şi, s-ar putea considera, cu cât sunt mai multe şi mai diferite, şansele pentru ca această coeziune să fie strânsă sunt mai mici, neexistând o omogenitate socială. În cazul statului Mali, jumătate din populaţie este reprezentată de grupul etnic Mandé – care cuprinde grupurile Bambara (36, 5%), Malinké, Soninke, Khassonké şi Sarakole –, Fula (17%), Voltaic (12%), Tuareg şi Maur (10%), Songhai (6%) şi alte etnii în proporţie de 5%.[3]Fiecare dintre grupurile etnice ce formează populaţia statului Mali au propriile trăsături şi stabilesc relaţii între ele şi instituţiile statului, ceea ce produce un impact asupra unităţii naţionale.
Sistemele caracteristice fiecărui trib impregnează o identitate culturală hibridă. În ceea ce priveşte religia, majoritatea populaţiei este musulmană, din ramura sunită (90%), deşi există şi etnii care urmează credinţe tradiţionale animiste, precum şi creştine. Aşadar, religia este un factor ce contribuie la omogenitate naţională, Mali fiind un stat predominat de religia islamică, dar care, este important de observat, este de factură moderată, un islam tolerant, promovând libertatea religioasă.
Situaţia este mai complicată în ceea ce priveşte limbile vorbite. Deşi limbă oficială este declarată franceza, Mali fiind o fostă colonie a Franţei, sunt identificate până la 66 de dialecte individuale, dintre care 8 sunt instituite, 21 se află încă în procesul de dezvoltare, 33 sunt foarte stabile, iar 4 riscă să dispară.[4]Mai mult, 19 dintre aceste limbi sunt dialecte ale etniei Dogon, iar 3 ale grupului Songhai. Totuşi, cea mai vorbită limbă – de 80% din populaţie – este bambara, dar des întâlnite sunt şi peul, sénoufo, soninké, tamacheq, songhai, dogon.
În general, triburile sunt raspândite în grupuri compacte pe teritoriul statului. Singura excepţie este grupul etnic Fula. Spre exemplu, marele grup etnic Mandé este concentrat în zonele dens populate din sud şi est. Totodată, ei sunt şi cei care deţin cele mai multe funcţii administrative şi de conducere a statului. La fel ca alte triburi, trăiesc într-un sistem de caste şi se specializează în funcţie de meserii, ce sunt transmise din generaţie în generaţie, în familie:prelucrarea metalelor, pescuit şi păstrarea istoriei. Estul ţării, la sud de deşertul Sahara, în apropiere de Timbuktu, este ocupat, în mare parte, de grupurile etnice Songhai, Bozo şi Dogon. Triburi tradţional animiste, specializate în agricultură şi sculptura în lemn, sunt organizate în sistem de caste, de asemenea:prelucrători ai fierului, ai lemnului, ai pieilor şi „grioţi” (genealogi, muzicieni, poeţi, vraci). Fiecare castă este endogamă şi locuieşte separat de comunităţile de fermieri. Au o mitologie proprie, migrând pe pământurile pe care le deţin astăzi în jurul secolului X, iar strămoşii lor se consideră a fi patru fraţi – Dyon, Ono, Aron, Domno.[5]
Cea mai mare societate nomadă din lume, răspândită printre şase naţiuni africane, în vestul continentului, este Fula. Au fost, totodată, şi printre primii şi cei mai mari adepţi ai islamului. Deşi răspândiţi pe toată suprafaţa ţării, numeroşi s-au coagulat în jurul oraşului Mopti. Cei care trăiesc în oraşe au renunţat la viaţa nomadă şi se ocupă cu activităţi comerciale, în timp ce cei din zonele rurale sunt încă nomazi şi trăiesc din păstorit şi creşeterea vitelor. Au deprins, de-a lungul vremurilor, valori precum mobilitatea şi independenţa, dar şi adaptabilitatea în relaţiile cu alte comunităţi şi culturi cu care au stabilit relaţii de interdependenţă. De pildă, din traiul alături de comunităţile bambara, au apărut relaţii formalizate, numite cousinage, care se păstrează astăzi în cultura maliană sub forma instituţiei sanankuya, ce se poate traduce prin „legătura în glumă”. Mai mult, datorită traiului pastoral, etnicii Fula preţuiesc cel mai mult vitele, numărul de vaci pe care cineva le posedă fiind un semn de bogăţie. De asemenea, preţuiesc şi frumuseţea, pe care o marchează prin numeroase tatuaje răspândite pe tot corpul, dar şi curajul, neînfricarea, posedând numeroase arme. Ca şi celelalte triburi, au un sistem strict de caste, în număr de patru:nobilimea, comercianţii, fierarii şi descendenţii sclavilor fulanilor bogaţi. Viaţa nomadă pe care o duc, identitatea tribului Fula, este pusă în pericol de modernizarea reţelelor de transport, forţându-i să se sedentarizeze.
Un alt grup etnic important sunt Tuaregii, „oamenii albaştri ai deşertului” – titulatură inspirată de îmbrăcămintea lor, în azuriu. Un trib vechi, nomad, cu remarcabile abilităţi de luptă, dar şi grafice, sunt stabiliţi în zona nordică a statului Mali. Aici, apar adesea tensiuni între Songhai, grup comunitar sedentar, şi nomazii Tuaregi, deşi relaţiile dintre aceştia sunt în general bune. Există, însă, un fel de relaţie de servitute sau de dependeţă ce reprezintă o moştenire a vremurilor sclavagismlui. Aceste tensiuni se adaugă problemelor cu care nordul se confruntă, existând un conflict separatist între Tuaregi şi guvernul malian, precum şi între Tuaregi şi grupurile islamice radicale, forţe ce vin din exteriorul ţării.
Statul-naţiune – singura speranţă în faţa haosului?
Fiecare grup etnic are propriile caracteristici, cu asemănări şi deosebiri. Important este ca diferenţele să nu alieneze societatea, ci, dimpotrivă, împreună să creeze un întreg. Aşa cum se exprima şeful de misiune al Nigeriei la ONU, Simeon O. Adebo, toate aceste caracteristici au potenţialul de a aduce elemente valoroase în construirea unui stil de viaţă şi a unităţii naţionale.[6]Este nevoie, aşadar, de un anumit grad de toleranţă şi de acceptare din partea fiecărei entităţi etnice. În obţinerea unui echilibru social, se combină factorii de cosmopolitism, de îmbrăţişare a unor valori universale, de natură etică şi sociologică, cu cei patriarhali, tradiţionali, veniţi pe linie etnică.[7]
Având în vedere că relaţiile dintre diferitele grupuri etnice sau lingvistice au fost bune la nivel istoric, după secole de convieţuire, iar tensiunile dintre acestea sunt numai regionale, restrânse şi reduse ca intensitate, unitatea naţională poate fi asigurată, dar nu poate fi pusă numai pe seama lor. Statul, la rândul lui, trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor indivizilor şi să securizeze mediul în care aceştia îşi desfăşoară viaţa, contribuind la realizarea scopurilor lor. Iar, pe primul plan, este asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale omului, precum dreptul la viaţă, religie, exprimare, de asociere, la libertatea şi siguranţa individuală, la o judecată dreaptă, la neretroactivitatea legii, la viaţă privată şi la familie, la proprietate, educaţie, alegeri libere, de a nu fi discriminat etc. Astfel, se creează un mediu propice pentru desfăşurarea liberă a tuturor activităţilor de interes pentru fiecare grup, în beneficiul întregii societăţi. Unitatea naţională se bazează, aşadar, nu pe o omogenitate culturală, etnică sau lingvistică, ci pe o coexistenţă paşnică şi eficientă a tuturor membrilor, indiferent de bagajul lor cultural.
Există teorii conform cărora tribalismul nu are nevoie de statul-naţiune pentru a se organiza, pentru a coexista paşnic comunităţile. Este considerată eronată percepţia conform căreia „statul-naţiune se prezintă ca singura speranţă în faţa haosului” generat de organizarea tribală a societăţii, de rivalitatea şi conflictul născute între triburi.[8]Mai mult, violenţa internă nu poate fi pusă pe seama chestiunilor etnice sau tribale, caracteristice spaţiilor africane, ci, mai degrabă, pe logica conflictelor de putere din rândul elitelor politice.[9]
Societatea maliană nu este omogenă din punct de vedere etnic, cultural şi lingvistic, situaţie regăsită în majoritatea statelor africane. Un element comun al tuturor grupurilor etnice ar putea fi considerat religia islamică. Dar, ceea ce generează unitate naţională nu este omogenitatea aceasta, ci coexistenţa paşnică a tuturor elementelor ce compun societatea în ansamblu. Tribalismul, ca formă de organizare a comunităţilor pe temeiuri etnice, lingvistice şi culturale, nu este generator de insecuritate în cadrul statului malian. Relaţiile instituite de-a lungul timpului între diferitele comunităţi diminuează riscul dezbinării naţionale. În calitate de cetăţeni a unui stat organizat pe model democratic, fiecare membru a oricărui grup etnic trebuie să beneficieze de drepturile şi libertăţile caracteristice acestei forme de guvernare.
Deşi grupul etnic Bambara predomină în funcţiile publice, fiecare trăsătură culturală a fiecărui trib contribuie la constituirea unei identităţi naţionale maliene, cu condiţia ca niciuna să nu intre în gravă contradicţie cu alta. De asemenea, nici sentimentul de apartenenţă la un trib, o grupare etnică anume nu interferează cu acţiunile guvernamentale. Dacă această situaţie este totuşi contrară, aşa cum se întâmplă în cazul Tuaregilor din nordul ţării, apar sentimente separatiste. Revendicările separatiste venind din partea Tuaregilor se înscriu în paradigma majorităţii cazurilor de separatism pe baze etnice, având o tradiţie lungă, cu origini la începutul secolului XX. Sentimentele separatiste ale liderilor politici ai populaţiei tuarege nomade se bazează pe nerespectarea unor drepturi fundamentale în cadrul statului, argumentând că au fost marginalizaţi şi lăsaţi să trăiască în sărăcie de către autorităţile maliene.
Aşadar, se poate considera că unitatea naţională a statului Mali nu este subminată de existenţa a numeroase grupuri etnice. Statul a venit ca o realitate politică care a absorbit o realitate socială, economică şi culturală deja existentă, realitate în care aceste grupuri etnice coexistau paşnic. Iar una dintre grijile primordiale ale statului a fost să asigure că această coexistenţă este securizată din punct de vedere legal, este instituţionalizată. Acum tot ce îi rămâne de făcut este să vegheze la păstrarea coexistenţei, printr-o administraţie corectă şi echitabilă faţă de toţi cetăţenii, indiferent de etnie – sau trib.
[1]http://www.africa.upenn.edu/K-12/Tribe.html
[2]Nnamdi Azikiwe, „Tribalism:A Pragmatic Instrument for National Unity”, 1964, www.blackpast.org
[3]http://www.infoplease.com/ipa/A0855617.html
[5]http://lucy.ukc.ac.uk/EthnoAtlas/Hmar/Cult_dir/Culture.7840
[6]Nnamdi Azikiwe, op. cit.
[7]Ibidem.
[8]Emmanuel Katongole, The Sacrifice of Africa:A Political Theology for Africa, p. 74.
[9]Ibidem, pp. 78-79.