„Eliberatorii” pe care românii nu i-au dorit
La sfârșitul lui august 1944, România trecea de partea Aliaților, după o serie de evenimente care aveau să bulverseze viața Bucureștiului, atât de greu încercat în primăvara și vara acelui an. După „Proclamația Regelui Mihai I către Țară”, transmisă la radio în seara de 23 august 1944, mulți dintre locuitorii Capitalei au crezut că războiul se terminase.
Dar, în zilele care au urmat, Bucureștiul avea să fie transformat în teatru de război, după ce Luftwaffe a bombardat violent orașul timp de trei zile, iar trupele germane, comandate de generalul Alfred Gerstenberg, au încercat să-l cucerească. După luptele încrâncenate care s-au purtat în nordul orașului, în zona Băneasa – Otopeni, Comandamentul Militar al Capitalei a înlăturat definitiv, la 27 august 1944, „orice primejdie asupra Capitalei”, reușind să evite astfel instituirea unui control militar al celui de-Al Treilea Reich asupra României. Bătălia pentru București a fost astfel câștigată pe deplin de către Armata Română, înainte ca forțele sovietice să intre în Capitală. Primele trupe ale Armatei Roșii aveau să intre în București pe 29 august, iar în următoarele două zile camioanele și tancurile sovietice aveau să defileze pe marile bulevarde ale orașului.
Istoriografia comunistă a susținut că trupele sovietice au fost primite în urale de bucureștenii ieșiți în număr mare pe străzile Capitalei, ovaționându-i pe noii „aliați” ca niște adevărați „eliberatori”. Însă realitatea a fost alta. Majoritatea bucureștenilor erau îngroziți de sosirea Armatei Roșii, care avea să instituie un regim de teroare și abuzuri, cu violuri, jafuri și crime săvârșite în plină stradă, aidoma trupelor Puterilor Centrale, care ocupaseră orașul la sfârșitul anului 1916. Martori la sosirea rușilor în București au fost și prizonierii americani și britanici, care, eliberați din lagărele din București, după 24 august 1944, aveau să constate oroarea pe care românii o aveau față de „aliații” lor.
Armatele sovietice au rămas în țara noastră până în anul 1958. Ce a urmat, mai știu bine doar cei bătrâni: teroare, colectivizare, colhozuri, epurări, procese politice fabricate la Moscova, desființarea partidelor istorice, soldați și ofițeri români trimiși în Siberia, foamete și comunism impus de „marele prieten de la Răsărit”.
În acele zile de sfârșit de august 1944, Bucureștiul, devastat de bombardamentele aviației anglo-americane și apoi de cele germane, eliberat de Armata Română în încercare disperată a lui Alfred Gerstenberg de a-l cuceri și a răsturna noul guvern al generalului Sănătescu, răsufla în sfârșit ușurat.
Șoselele lungi erau pline de unități ale Armatei Roșii
Dar locuitorii Capitalei nu s-au bucurat foarte mult de această liniște, pentru că trupele sovietice se apropiau deja de oraș. Pe toate drumurile care veneau dinspre Moldova, sute de mii de oameni fugeau din fața Armatei Roșii. Se dusese vestea că rușii fac prăpăd în calea lor, jefuiesc, violează și ucid pe cei care li se opun. România nu semnase încă armistițiul cu Uniunea Sovietică (a fost semnat abia la 12 septembrie 1944), iar rușii pustiau totul în calea lor și îi luau prizonieri pe soldații români care încetaseră lupta.
Despre apropierea trupelor sovietice de București și exodul masiv al populației care fugea din calea lor, unul dintre autorii (Robert Bishop și E.S. Crayfield) cărții Moscova înhață România. O mărturie occidentală din anii 1944-1947 își amintea: „Venind cu avionul dinspre mare, ne-am apropiat de un promontoriu situat la vreo 20 de kilometri sud de Constanța. În fața noastră, în locul cerului senin, a apărut în câteva minute o ceață cenușie, în care se înălțau coloane de fum, un fum care se întindea peste câmpia netedă și fără sfârșit. Șoselele lungi erau pline de unități ale Armatei Roșii. Avionul nostru era românesc, iar cu câteva ore înainte fusese al dușmanului (german – n.a.). Nu știam dacă rușii mai trag în avioanele românești, așa că, pentru siguranță, am coborât la o înălțime de opt metri. De acolo, vedeam lucrurile de aproape și la o viteză extraordinară. În timp ce pământul gonea pe sub avionul nostru, am văzut colibe țărănești, gospodării, sate, hambare, grânare, căpițe și câmpuri aprinse ori înnegrite (de fum –n.a.). Grupuri răzlețe de refugiați fugeau spre sud și se aruncau în șanțuri atunci când treceam pe deasupra lor. Indivizi în uniformă alergau peste pământul pârjolit. Ăsta era războiul, și asta era pacea!”.
Drumurile care duceau spre sud erau pline de trupe de infanterie, tancuri și artilerie, iar în spatele lor, turme întregi de vite și cai erau mânate către nord, ca pradă de război. Bieții țărani rămași fără locuințe se îngrămădeau pe drumurile secundare, de frica soldaților Armatei Roșii.
Același martor a asistat apoi la sosirea trupelor sovietice într-un sat aflat la poalele dealurilor din zona Urlați: „Am urcat pe dealul de la marginea satului ca să nu fim observați și să vedem mai bine drumul și calea ferată din vale. Era principala rută care venea din Rusia și Moldova, intra în România și ducea la câmpurile petrolifere și la bogata Capitală a țării, București. În acea dimineață, drumurile erau înțesate de refugiați nenorociți, înfricoșați, cu cărucioare, vite și boccele. La amiază, dispăruseră deja în prăfuita și încinsa stepă a Bărăganului, așa încât, pentru puțină vreme, drumurile au rămas pustii. Apoi, au venit rușii. S-au apropiat producând un zgomot asemănător unui tunet îndepărtat, iar pe măsură ce distanța s-a micșorat, s-a putut auzi huruitul uriașelor coloane motorizate, pline de tancuri și tunuri. Coloanele se mișcau greoi, asemenea unui șarpe enorm, cenușiu-brun, care unduia pe șosea. Câteva mașini de recunoaștere o luau înainte, iar altele mergeau pe alături, în câmp deschis. Oameni, mașini, roți și tunuri, toate aveau aceeași culoare ternă și prăfuită. Se mișcau cu o viteză de circa 25 km/h și se opreau des, rupând rândurile și revenind, apoi, în formație. Mici detașamente se desprindeau de forța principală și năvăleau pe drumurile secundare. Soldații făceau parte din Grupul de Armate Sud, aflat sub comanda mareșalului Feodor Ivanovici Tolbuhin. […] În loc de rezistență, au dat de un mic grup de țărani desculți, care îi așteptau pe musafiri sub o boltă pentru a le ura bun-venit. Bătrânii s-au înclinat în fața învingătorilor, primindu-i cu pâine și sare. […] Coloanei de soldați ruși i-au trebuit șapte ore ca să treacă prin sat. Liniștea care a urmat a fost sfâșiată curând de țipete și de împușcături, pentru că trupele de ocupație porniseră jafurile și violurile. A început să se ridice fum, iar pe măsură ce se întuneca, s-au putut vedea peste tot zeci de focuri. […] Am găsit satul pustiu. Pancarta flutura agățată de boltă, dar bătrânii nu mai erau, iar găinile și porcii dispăruseră. Am mers din colibă în colibă și nicio cuvertură, niciun ștergar, nicio lingură de lemn nu mai rămăseseră. Ceea ce nu s-a putut lua fusese spart”.
Rușii sunt în București
Pe 29 august 1944, o delegație română a decolat spre Moscova la bordul unui avion bimotor pentru a negocia și semna armistițiul cu sovieticii. Tot în aceeași zi, primele unități ale Armatei sovietice au ajuns la marginea Capitalei. „Intrarea lor în București – nota generalul Constantin Sănătescu, numit la conducerea Consiliului de Miniştri după 23 august 1944 – s-a făcut în ordine și au fost primite de populație, care credea că s-a sfârșit războiul”.
Trupele sovietice au venit din mai multe direcții. Conform autorilor cărții Moscova înhață România. O mărturie occidentală din anii 1944-1947, „grupurile cele mai mari au intrat pe la Băneasa, unde clădirile aeroportului și casele distruse încă mai fumegau”, apoi au luat-o pe șoseaua Kiseleff, pe la Arcul de Triumf, ajungând de la Piața Victoriei până în centrul Bucureștiului, îndreptându-se spre sud. Celelalte grupuri au intrat prin bariera Colentina sau Pantelimon, trecând pe la Gara Obor și apoi ajungând pe bulevardele Regele Ferdinand, Regele Carol și Regina Elisabeta.
Vestea sosirii lor s-a răspândit rapid printre locuitorii Capitalei. „Rușii! – își amintea un martor. La ce te puteai aștepta de la ei? Întrebarea asta înfricoșătoare tulbura mințile tuturor”.
Tot în aceeași zi, Mihail Sebastian consemna în jurnal: „Cum să încep? De unde să încep? Rușii sunt în București”.
Incertitudinea și teama se instalaseră în inimile tuturor. Annie Bentoiu nota și ea în memoriile sale: „Ce știam, la urma urmei, despre ruși? Nu mare lucru, ținând socoteală de faptul că propaganda germană nu putea fi crezută pe cuvânt. Înainte de război, dincolo de Nistru totul era tulbure. De acolo veneau vești confuze și înspăimântătoare. Cuvântul «bolșevic» era încărcat cu conotații sângeroase și trezea un fel de groază (...). Cuvântul «colhoz» (care se scria uneori cu K), circula încărcat și el cu conotații de ne-explicită teroare. Din câte știam, familiile de refugiați refuzau să-și amintească prea clar grozăviile prin care trecuseră; poate că se temeau încă.(..). Oricum, armatele noastre luptaseră împotriva lor și pe pământ rusesc; acum erau ei pe pământul nostru, iar noi ne pomeneam «alături de armatele aliate». Cum se vor petrece lucrurile?”
Fragmentul face parte din Dosarul lunii august, publicat în numărul 271 al revistei „Historia” (revista:271), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 august - 14 septembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: SERVICIUL ARHIVE NAŢIONALE ISTORICE CENTRALE, FOTOTECA ONLINE A COMUNISMULUI ROMÂNESC, MUZEUL NAŢIONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEI