Dosarul dispariției manuscriselor lui Ioan Slavici

În zona unde Câmpia Aradului se întâlnește cu dealurile Cigherului, în satul Șiria, veche reședință de cnezat, unde încă se mai păstrează ruinele unei cetăți de piatră din sec. XIII-XV, se naște în anul revoluției pașoptiste, la 18 ianuarie, marele clasic al literaturii române Ioan Slavici. N-a fost un fiu de români bogați, tatăl său, Sava, fiind simplu cojocar, iar mama, cu casa. Cu biserică ortodoxă în sat, școală grecească și studii liceale la Arad și Timișoara, Ioan Slavici răzbește până la Universitatea din Viena, unde se împrietenește pentru totdeauna cu Mihai Eminescu. Știința de carte nu-l va îndepărta însă de creația populară.

Debutează în „Convorbiri literare“ cu „Fata de birău”, în 1871, an în care organizează împreună cu Eminescu serbările de la Putna. Omul numit în 1876 de Titu Maiorescu „cel mai capabil scriitor al întregii «Junimi»” și pe care-l aduce profesor la liceul bucureștean Matei Basarab, care a înființat la Sibiu ziarul Tribuna (1884), a fost închis (în 1885 și 1889) de către autoritățile maghiare, pentru că revendica drepturile românilor. Premiat de Academia Română, autor al nuvelei „Moara cu noroc”, și al romanului „Mara“, va sfârși bătrân și bolnav, neîmpăcat, învins de „brava” Poliție românească. Dar să nu anticipăm.

Primul pas: percheziția domiciliară și arestarea

În 1914 Slavici conducea Ziua, ziar de orientare filogermană, care milita pentru menținerea neutralității României în Primul Război Mondial, declanșat , cum se știe, la 15 iulie, prin declarația de război a Austro-Ungariei către Serbia. Regatul României își păstra neutralitatea, decizie adoptată prin Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914. În fapt, marele om de stat Ion I.C. Brătianu pregătea intrarea țării în război alături de Antantă. Timp de doi ani, pe scena politică românească s-au confruntat partizanii securității naționale (P.P. Carp, C. Stere ș.a.), cu cei ai unității naționale (Ionel Brătianu, T. Ionescu, N. Iorga ș.a.).

Unei asemenea confruntări de situații avea să-i cadă victimă și Ioan Slavici. La 14/27 august 1916, România declara război Austro-Ungariei, primele unități sunt deja mobilizate și a doua zi Armata Română călca nedreptul hotar, intrând în Transilvania. Din ordinul Ministerului de Interne, Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale și Prefectura Poliției Capitalei, în ziua decretării mobilizării, „s-a trecut la arestarea supușilor străini considerați ca suspecți și au fost închiși preventiv”, se arăta într-un referat polițienesc din 12 iulie 1918, care menționează că dosarele acestor suspecți au fost trimise prefecturilor județene, urmând a fi puse la dispoziția unor delegați însărcinați cu cercetarea.

Referatul amintește de „18-20 de străini rămași la închisoarea fortului Domnești”, dar nu suflă o vorbă de Slavici. Subdirector la Direcția Poliției și Siguranței Generale, Constantin G. Comșa îi întocmea o sintetică fișă, într-un document nedatat:

„Slavici Ioan. Român supus austriac- publicist, Clopotarii Noi no. 14. Face propagandă în cercul cunoscuților lui în favoarea austro-germanilor, scrie articole favorabile Puterilor Centrale în ziarul de propagandă Ziua. A luat contact cu persoane suspecte. Arestat, cercetat de comisiune la București și hotărât a fi lăsat în libertate, dar supraveghat. Rămas în București în prezent dirijează ziarul Gazeta Bucureștilor. După tabloul de suspecți dosarul fiind evacuat”.

Prin urmare, Slavici este eliberat, însă ținut sub supraveghere polițienească.

Dosarul nr. 16/ 1918 de la Arhivele Naționale

În Bucureștiul aflat sub ocupație germană, la 6 iulie 1918, el se adresa ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Simion Mehedinți, acuzând faptul că a fost arestat în noaptea zilei „în care s-a pornit nenorocitul războiu […] în urma unor presupuneri, al căror rost n-am ajuns nici până acum să-l înțeleg”. Poliția i-a confiscat ,,manuscriptele’’ aflate pe masa de lucru și în sertare, reprezentând un roman intitulat „Musculița” și partea a doua a „Gramaticii – Sintaxa”, pentru care „am adunat timp de zece ani material”.

Relatează cum a fost adus pentru a sta închis peste o lună la hotelul amenajat pentru acest scop, Luvru (azi Capitol), de unde „mi s-a dat în cele din urmă voia să mă întorc ca om nevinovat în mijlocul familiei mele”. După ,,vreo două luni’’ – după cum el însuși scrie – este pus în libertate, însă fără a-i fi restituite manuscrisele.

„Pentru cuvinte asupra cărora nici până în ziua de azi n-am ajuns să mă dumiresc – se arăta în plângerea din 17 august 1918, adresată președintelui Consiliului de Miniștri, care îndeplinea și funcția de ministru de interne, Alexandru Marghiloman - am fost ridicat în timpul nopții din pat și dus sub paza poliției la Prefectura [Poliției] și de acolo la fortul Domnești, unde am fost închis în rând cu făcătorii de rele timp de peste o lună de zile, suferind multe și mari umiliri și asupriri. În noaptea zilei în care România a declarat războiul, am fost ridicat din pat de către comisarul Secțiunei [Circumscripției] XV și trimis la Prefectura Poliției, de unde am fost dus la fortul Domnești”.

Același comisar ridică toate manuscrisele aflate pe masa de lucru, totalizând peste 1.000 de pagini, între care romanul „Musculița” (200 pag.), „Educațiunea intelectuală și profesională” (200 pag.), peste 400 de pagini din „Gramatica limbii române – Partea a II-a Sintaxa” și mai multe fragmente filosofice, însă, „după ce s-a constatat că manuscriptele aceste nu conțineau nimic ce ar fi putut să fie luat drept dovadă de vinovăție, era lucru firesc ca ele să-mi fie restituite fără de întârziere”.

Prin nota șefului Biroului Secretariat din Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale din 25 august 1918, adresată lui Al. Fălcoianu, secretar general al M.I., se preciza că petiției scriitorului nu i se poate da curs, întrucât actele au fost evacuate din teritoriul ocupat de germani. „Actele confiscate la perchezițiunea ce s’a făcut D-lui Slavici au rămas la București”, suna categoric o rezoluție a unui responsabil din Poliția de Siguranță, datată 12 iulie 1918 (sub ea se află o însemnare făcută două decenii mai târziu, „nec[unoscut în arhivă], Matei, 20.IX.1938”), în timp ce o altă rezoluție, din 22 august 1918, are un conținut contrar primei: „Actele ce s-au confiscat străinilor arestați ca suspecți la data decretării mobilizării au fost evacuate”. Curat-murdar!

Slavici este nemulțumit și de același sec răspuns primit de la Prefectura Poliției Capitalei, la 14 septembrie 1918, și zece zile mai târziu, îi scrie din nou lui Marghiloman:

„Deoarece însă în ajunul răsboiului am susținut cu hotărâre, cu inima deschisă și fără de șovăire convingerile, asupra cărora am stăruit întreaga mea viață alăturea cu cei mai vrednici fruntași ai Românilor, oamenii de încredere ai ministrului de Interne m’au calomniat, m’au prigonit în fel și chipuri, m’au ridicat în cele din urmă noaptea din culcuș și m’au târât ca pe cel mai urgisit făcător de rele la poliție sequestrând toate manuscriptele pe care le-au găsit pe masa mea de lucru”.

Deși se declara „român din neam în neam și nu numai cetățean al statului român și unul dintre cei mai neobosiți muncitori literari”, Slavici fusese dus în camere mucegăite, unde a fost nevoit să doarmă pe rogojină, „în rând cu criminalii” și „să sufăr fel de fel de jigniri și umiliri”. Abia împlinise 70 de ani.

Manuscrisele de pe biroul inspectorului Voinescu

După Conferința de pace de la Paris (18-21 ianuarie 1919), Slavici este arestat din nou, judecat și condamnat la șapte ani de închisoare. Universul, din 14 februarie 1919, își informa cititorii despre depunerea de către Parchetul Curții Marțiale, la Văcărești, a unora dintre colaboratorii Gazetei Bucureștilor, sub acuzația de „atentat la siguranța statului și concurs dat inamicului”. Printre ei: I. Slavici, T. Arghezi, D. Karnabatt, I. Grosman, Dem. Theodorescu, Leontin Iliescu, A. Camburopol ș.a.

Același C.G. Comșa de care am amintit, și care se va dovedi, după cum vom vedea, obedient față de inspectorul general al Siguranței, Romulus P. Voinescu, se adresa la 1 septembrie 1919 Biroului de Informațiuni din cadrul Marelui Cartier General al Armatei, acuzând faptul că lui Ioan Slavici, condamnat la șapte ani închisoare, care se afla la penitenciarul Văcărești, i s-a permis - de la 15 iunie ora 08.00 până la 16 iunie ora 16.00 – să părăsească pușcăria, însoțit de un agent de Siguranță, pentru a participa la cununia religioasă a fiicei sale.

El cerea „încetarea acestei stări de lucruri”. Excesul de zel era evident, întrucât se punea pe același plan învoirea de care beneficiase scriitorul cu cea a unui condamnat pentru spionaj, Martin Badt, ceea ce crease nemulțumiri printre „...socialiștii arestați”. Eliberat de la pușcărie, la 13 martie 1920 și fără speranța de a-și mai vedea manuscrisele, Slavici depune la Registratura Generală a M.I. o altă petiție, prin care cerea despăgubiri materiale în cuantum de 7.000 lei, pentru manuscrisele confiscate de polițiști, deși, așa cum se destăinuia, pentru pierderea operei sale nu exista despăgubire.

Și acest document este trimis Siguranței, unde se clasează la dosar, fără nicio mențiune, cum va constata inspectorul Vintilă Ionescu într-o investigație din 1930, de care vom vorbi mai jos. Situația se repetă și la 15 octombrie 1920, când, „în mod surprinzător, lucrarea iarăși se clasează la dosar din ordin ierarhic superior, de către subdirectorul Comșa Constantin”.

Trec alte două luni și scriitorul este chemat la Siguranța Statului pentru a fi interogat. Stupoare: își vede scrierile pe masa inspectorului Romulus P. Voinescu, care îi declară că i le poate restitui oricând, „dar trebuie să se facă mai înainte formele cuvenite”. Slavici a fost purtat de mai multe ori pe drumurile spre Siguranță, însă manuscrisele nu le-a mai primit. Nu se lasă și cere din nou același lucru, de această dată primind răspunsul că ele au ajuns în… Rusia! Locuia acum, când face o nouă plângere (martie 1920), pe strada Victor Emanuel nr. 40 din București.

Se împlinea o jumătate de veac de când debutase la Convorbiri literare și de atunci, după cum el însuși spunea: „am ostenit ca numai puțini pentru unitatea sufletească a poporului românesc și pentru ridicarea nivelului moral al societății române. Ar fi lucru afară din cale dureros, dacă acum la sfârșitul vieței mele aș fi nevoit să mă plâng, că pe lângă toate celelalte pe care le-am suferit am mai și fost despuiat de avutul meu literar”.

Era membru corespondent al Academiei Române, colaborase cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, George Coșbuc, Alexandru Odobescu ș.a. Comisarul Circumscripției XV, cel care-i făcuse percheziția domiciliară, murise. „Adresa M.I. cu reclamația lui Slavici, fără nici o cercetare, a fost clasată la dosar de către subdirectorul D.Manolescu-Sideri, actualmente decedat, care justifica măsura luată prin cuvintele «Din ordin», presupunându-se logic că dispozițiunile fuseseră luate în acest sens de către șeful său erarhic domnul Romulus Voinescu”. Ministerul de Interne nu s-a mai ostenit să-i trimită vreun răspuns.

Sfârșitul

Simțindu-și tot mai scurt firul vieții, în 1921 va publica volumul „Închisorile mele”, iar trei ani mai târziu „Amintiri”. În aceste memorii își justifică activitatea militantă din Transilvania și din Vechiul Regat și descrie marea pierdere pe care a suferit- o prin dispariția manuscriselor. Nedreptățit și bolnav după detenții, Ioan Slavici se retrage la casa celui de-al șaselea urmaș, fiica sa, Lavinia, la Panciu, în Vrancea. Se stinge în satul Crucea de Jos, la 17 august 1925, și este înmormântat la Schitul Brazi din Panciu. „Nu duc cu mine nici un gând ascuns, tot am lăsat aici pe pământ, în scris și cu fapta” – au fost ultimele cuvinte rostite pe patul de moarte către soția sa, ale cărei cuvinte sună acuzator și limpede:

„Oare în cumpăna dreptății, o singură greșeală a unui bătrân de 72 de ani, a putut întrece povara unei munci de o jumătate de secol!?”.

Eleonora Slavici continuă lupta

Dar de acum îi va fi dat soției sale, Eleonora, să continue lupta cu autoritățile. La 20 iunie 1930, deci la cinci ani de la moartea scriitorului, ea se adresa ministrului de interne, acuzând „procedarea arbitrară”, faptul că soțul său văzuse manuscrisele pe masa inspectorului general al Siguranței, Romulus Voinescu, el însuși scriitor. Totodată, îi notifica faptul că se va adresa justiției în cazul în care nu va primi manuscrisele ridicate în seara zilei de 15 august 1916 ori cuvenitele despăgubiri.

Și tot în iunie 1930, văduva lui Slavici scria directorului ziarului Curentul despre umilințele suportate de către soțul său și de către ea însăși. Făcea trimitere la plângerea către ministrul de interne, care „stă ascunsă la Siguranța Generală”.

O altă petiție fusese dată fostului secretar de stat Sever Bocu, o alta Societății Scriitorilor, iar o interpelare fusese făcută în Parlament de senatorul Zamfir Arbore. Niciun rezultat. Asistată de avocatul D. Ghimpoiu, la 12 martie 1931, Eleonora Slavici adresează o nouă petiție ministrului de interne, Ion Mihalache. De această dată, cu ancheta e însărcinat inspectorul de Siguranță Vintilă Ionescu, iar rezultatul a fost prezentat directorului general al Siguranței, V. Cădere, însă acesta nu l-a adus la cunoștința soției scriitorului. În 1941 Eleonora s-a stins din viață.

Inspectorul Vintilă Ionescu îi dă dreptate

Se părea că vine răsăritul de soare atât de așteptat. După „lupte seculare”, la 10 iulie 1930, inspectorul general de poliție Vintilă Ionescu (despre care știm că a urcat în vârful ierarhiei polițienești de la funcția de simplu agent) întocmea un procesverbal, întins pe câteva pagini, fundamentat pe documentele din dosarul „Slavici” și pe declarațiile luate la 4 iulie, de la ziariștii Grigore Gheorghiu, I. Grosman și Andrei Popovici, de la scriitorul Nicolae Pora, avocatul George Petrovici, fost membru al Comisiei de cercetare a spionajului din război (compusă din Voinescu și avocații Petrovici, Marcoci și Sipson) și Iorgu M. Duma din Giurgiu, acum particular, fost funcționar în D.P.S.G. – Arhiva Siguranței, toți audiați în legătură cu problema dispariției manuscriselor.

Reținem doar din declarațiile acestora: Slavici era convins că după decesul său vor apărea manuscrisele (Gr. Gheorghiu); scriitorul a fost cercetat la Siguranță de trei ori, la fortul Jilava o dată, i-a fost cercetată numeroasa corespondență, nu s-a reușit trierea acesteia și nu-și amintea să i se fi confiscat manuscrise (avocatul G. Petrovici); aflat și el la Jilava, Slavici i-a vorbit despre confiscarea manuscriselor (A. Popovici). De asemenea, o importantă declarație – date fiind noutatea informațiilor și acuratețea lor – o dă pe patru pagini fostul polițist Iorgu Duma.

Aflăm că arestarea supușilor străini „bănuiți” s-a făcut la indicația Direcției Poliției și Siguranței Generale, de către Prefectura Poliției Capitalei, cu 2-3 zile înainte de decretarea mobilizării Armatei, corpurile delicte nesigilate fiind depuse într-un birou alăturat celui al lui Voinescu, unde se afla un seif anume adus. A aflat de la Slavici despre dispariția scrierilor, însă declară „pe onoarea și pe conștiința sa” că nu le-a văzut niciodată.

În septembrie 1916 când începe evacuarea la Iași, primește ordin de la Ion (Iancu) Panaitescu, fostul director al Siguranței (decedat în 1929), să împacheteze dosarele arhivei Secretariatului, ceea ce a și executat. A mai luat din casa de fier și 16-20 de pachete de corespondență, la întâmplare. Toate au fost expediate la Iași. În camera alăturată biroului lui Voinescu au rămas pachete de corespondență, geamantane, valize, cutii de tinichea, toate în seama agentului Dionisie Cociu, arestat de trupele germane. Acesta murise între timp, așa încât nu mai era de nici un folos cercetărilor.

La Iași s-a constituit o altă comisie de cercetare, compusă din Eftimie Antonescu și judecătorii de instrucție Codin Ștefănescu, Macri ș.a.. Noua comisie s-a axat mai mult pe „scriptele confiscate de la Banca Generală”, majoritatea suspecților de spionaj a rămas la București, „neputând fi toți evacuați la Iași de către Prefectura de Poliție”, iar Curtea Marțială a Corpului II Armată i-a condamnat în contumacie.

Constatându-se agravarea situației de pe front, în cea mai mare grabă, fără a se întocmi vreun proces-verbal, în anul 1917, întreaga arhivă ce mai rămăsese la București a fost așezată în lăzi, încuiată, sigilată și expediată la Moscova. Polițistul își încheie declarația cu precizarea că manuscrisele ori au ajuns la Moscova, ori au rămas la București, în casa de fier, pe care, la întoarcere, nu au mai găsit-o.

La cinci ani de la moartea scriitorului, ziarul Curentul constata lipsa totală de atitudine a Societății Scriitorilor în cazul acestui „scandalos furt deghizat în accidentală”. În același ziar, un anume G. Gologan (str. Valeriu Braniște 64) susținea că Slavici i s-a plâns în casa lui Costaforu, la cafeneaua Imperial și într-o discuție purtată pe Calea Victoriei, de dispariția operelor, afirmând că el și C. Constante, fostul șef al Biroului Presei și Interpreților din Siguranța Generală a Statului, știu cine-i autorul „deținerii”.

Aluzia era la însuși directorul general al Siguranței, Romulus Voinescu, vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români, pe care-l va indica expres, ulterior, comisarului Cristian Grigoriu. Potrivit lui Gologan, Romulus Voinescu, ajuns căpetenia Siguranței, „sabota orice încercare”. Voinescu se va dezvinovăți în zece rânduri adresate lui Pamfil Șeicaru și publicate de Curentul la 23 iunie 1930.

Chestionat de inspectorul Vintilă Ionescu, la 28 decembrie 1930, polițistul C.G. Comșa declara că, rezoluția „La dosar”, pusă de el pe adresa M.I. către D.P.S.G., din 15 octombrie 1920, prin care se cerea „rezultatul cercetărilor cu privire la reclamațiunea lui Ioan Slavici”, se datorează șefului său, R. Voinescu, care i-a spus „s-o mai țin în restanță până ce va face cercetări cu privire la manuscrisele ce se reclamă. Același răspuns am primit din partea dlui Voinescu, ori de câte ori i-am prezentat hârtia spre rezolvare, până într-o zi când am primit ordin de a o pune la dosar”.

Trec anii, e vreme de război și de acum, luptă cei șase copii. Astfel, la 28 iulie 1942, moștenitorii scriitorului (Titu Slavici, Lavinia Maior Ghitză, Marcel Slavici, Fulvia Struțeanu, Elena Richter și Ioana Slavici), întocmesc un memoriu către directorul Direcției Generale a Poliției, înregistrat și la Corpul Detectivilor. În urma cercetării documentelor aflate în arhivă, rezoluția conducătorului statului, mareșalul Ion Antonescu, din 22 august 1942, este pe cât de scurtă, pe atât de categorică: „Va fi ascultată și dna R. Voinescu”.

Așa se face că, la 30 septembrie 1942, văduva Maria Voinescu, domiciliată pe strada bucureșteană Mântuleasa, la nr. 21, dă o declarație comisarului Cristian Grigoriu de la Echipa Specială a Corpului Detectivilor din cadrul Direcției Generale a Poliției, în care menționează că nu are cunoștință despre manuscrisele lui Slavici, întrucât „soțul meu nu-mi făcea cunoscut ceea ce lucra la serviciu” și în plus, toate documentele soțului au fost inventariate de Tribunalul Ilfov și predate moștenitorilor.

În același an, la 20 octombrie, avocatul familiei aducea mulțumiri Siguranței pentru efortul depus, împăcându- se cu ideea că „este imposibil de a se da de urma acestor manuscrise”. O zi mai târziu, comisarul Grigoriu propunea clasarea. Tot „Clasare” s-a scris și pe marginea referatului. Ultimul document „confidențial” din dosarul de arhivă poartă data 18 noiembrie 1942, semnătura directorilor din D.G.P. E. Negulescu și V. Bădulescu și dezarmanta concluzie „este imposibil a se da de urma dispărutelor manuscrise”.

Câteva concluzii se impun

Fără îndoială că, trădarea de țară și spionajul în favoarea unei puteri străine trebuie reprimate cu maximă asprime. Dacă manuscrisele și corespondența ar fi fost incriminatoare, dovedind spionaj și trădarea statului român, Romulus Voinescu și puterea politică de atunci ar fi avut tot interesul să facă referire la ele, justificându-și prin aceasta măsura arestării la fortul Domnești și la hotelul Luvru. Prin urmare, n-au fost.

Dacă manuscrisele nu au fost expediate la Moscova – unde, după cum știm, ar fi împărtășit tragica soartă a tezaurului – ori n-au fost distruse de ocupanții germani, ele s-au aflat la Voinescu, care, cel mai probabil, le-a făcut pierdute. Inerție, rea voință, exces de zel, incompetență, toate la un loc. Din ecuația dispariției (sau furtului!) nu poate fi scos cunoscutul Romulus P. Voinescu (1867-1936), avocat, maestru venerabil al Lojii ,,Solidaritatea’’, inspector general al Siguranței până în 1928, vicepreședinte al Societății Scriitorilor (a publicat sub pseudonimul „Radu Voinea”).

A fost acuzat în 1923 de inspectorul de poliție Vasile V. Dașchevici de plagiat, fapt ce-i va aduce acestuia din urmă destituirea. Ciudat este că, în 1930, pe „Dosarul Slavici”, șnuruit și sigilat, s-a scris la sfârșit „15 pagini”, ori, din analiza documentelor aflate acum în dosarul de la Arhivele Naționale (90 de file), reiese că, două treimi, cel puțin, sunt dinainte de 1930! Unde or fi fost?