Destinul tragic al lui Mihail Ostrovski, primul ambasador sovietic în România

Pentru revista Historia citesc în fine tot eseul academicianului Valeriu Pasat despre Mihail Ostrovski, primul ambasador sovietic la București.

În măsura în care lectura control îmi permite, mă surprind următoarele amănunte despre un personaj absolut necunoscut pentru mine pînă acum:

a) Greu de dibuit ce voiau cele două părți în anii carliști – Rusia și România – una de la alta. Eseul îmi confirmă un adevăr tipic țării noastre de babuini:

România era folosită ca preș de care-și ștergeau ciubotele Marile Puteri în harța lor cu URSS.

Carol al II-lea condiționează acordul cu Moscova de aprobarea Parisului. Care Paris va pica huruitor în 1940. România – sentinelă a lumii civilizate – era un slogan de pe plan intern născocit pentru a mai îndulci otrava posturii noastre de lachei ai Marilor Puteri. Ca și azi, de altfel.

b) Valeriu Pasat susține că informația despre chiloții cucoanelor din vagoanele cu Tezaurul era o născocire a Curentului. Nu cred. Îi cred în stare pe cei din 1916 de transformare în Tezaur a chiloților metreselor.

c) Nu știam că Nicolae Iorga își pusese în vagoanele de Tezaur manuscrisele. Ca să vezi Paranoia! De această Paranoia profită sovieticii cînd fac mare caz de restituirea, din Tezaur, a prețiosului scris de mînă.

d) Mihail Ostrovski e arestat și judecat după întoarcerea la Moscova sub acuzația de depravare a Ambasadei URSS la București. Cea mai tare acuzație e însă asta: A contribuit la demisia ministerului Afacerilor Externe Nicolae Titulescu, amicul URSS, și prin asta a adus atingere intereselor rusești în România. Evident, dau acest titlu eseului și tai motto-ul din Ostrovski despre nevoia de a fi prieteni cu rușii. Asta mi-ar mai trebui pe vijelia asta antirusească!