De ce au plecat din România minerii polonezi din Valea Jiului

Conform datelor diplomației poloneze, în 1945, în orașul Lupeni din Valea Jiului locuiau în jur de 1.000 de polonezi, dintre care 300 erau mineri. În oraș erau preponderenți românii (60%) și maghiarii (25%), rămânând și câțiva nemți și cehi. În aprilie 1946, școala poloneză era frecventată de 86 de copii, care aveau patru profesori. Religia era predată de un refugiat de război polonez din 1939, preotul Józef Derdak.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, majoritatea polonezilor din Lupeni se gândeau să se întoarcă în Polonia. Același lucru se întâmpla și cu polonezii din Bucovina și alte părți ale României. Toată lumea spera că condițiile de trai în Polonia postbelică vor fi mai bune decât în România, mai ales că pe cei care se întorceau îi așteptau locuri de muncă, gospodării și case pe fostele pământuri germane (Silezia de la Opole, Silezia Inferioară, Pomerania de Vest, Mazuria sau fosta Prusie de Est), care, după 1945, au fost încorporate în noua Polonie.

În acea perioadă, în România se aflau temporar sau locuiau câteva mii de polonezi, dintre care circa 4.000 de refugiați de război din 1939 – cetățeni polonezi (înainte de 1944 cei mai mulți dintre cei 50.000 de refugiați din România părăsiseră țara), restul fiind polonezi care emigraseră cu mult înainte – cetățeni români.

Nevoie uriaşă de forţă de muncă

Comuniștii, care preluaseră deja controlul asupra Poloniei, doreau revenirea în țară a cât mai multor polonezi plecați, precum și a celor de pe pământurile estice anexate de Uniunea Sovietică, pentru a compensa pierderile din timpul războiului, reconstruirea mai rapidă a țării distruse și dezvoltarea teritoriilor din vest și din nord. În multe regiuni din Polonia și ramuri industriale exista o nevoie enormă de forță de muncă. Lucrurile stăteau la fel și în cazul mineritului, unde era nevoie de persoane cu experiență în domeniu.

Din acest motiv, autoritățile poloneze și cei din conducerea minelor de cărbune voiau să angajeze mineri polonezi nu doar din Franța, Belgia, și Germania (Westfalia), ci și din România. Erau în joc și chestiuni politice, pentru că era vorba de muncitori care aveau, majoritatea, viziuni politice de stânga, adică erau comuniști și activiști în organizații străine comuniste, fapt ce, bineînțeles, le convenea noilor autorități poloneze.

Negocieri lungi şi tensionate între români şi polonezi

Relațiile oficiale dintre Regatul României și noua guvernare poloneză au fost stabilite în august 1945 și, după cum se poate bănui, un rol important în cadrul acestora îl juca chestiunea repatrierii și a întoarcerii polonezilor în țara lor. Primele au plecat din România grupurile de refugiați de război care mai rămăseseră în țară, urmate de refugiații polonezi din Basarabia și nordul Bucovinei – cetățeni români care s-au adăpostit în Bucovina de Sud și alte regiuni ale României după 1940. În această situație, autoritățile românești nu au pus piedici celor care plecau, pentru că scăpau în acest fel de un element problematic din punct de vedere economic și politic. Altfel stăteau, însă, lucrurile cu cetățenii români de naționalitate poloneză care lucrau în domeniul agriculturii și al industriei.

După plecarea primului transport din Bucovina, în noiembrie 1946, care a luat cu el animale, mașini și instrumente, autoritățile românești nu mai voiau să permită următoarelor grupuri de fermieri polonezi să ia cu ei toate aceste bunuri, nici sume mai mari de bani și obiecte de valoare, şi, în plus, se temeau de consecințele părăsirii bruște a atâtor ferme agricole, lăsate fără supraveghere.

În cele din urmă, în anul următor, după negocieri lungi și tensionate între români și polonezi, persoanele care voiau să plece trebuiau să lase statului român bunurile imobile de până la 10 ha în schimbul posibilității de a lua cu ei bunurile mobile (animale, obiecte din gospodărie, mașini și unelte agricole, unelte pentru meșteșugărit). Spre deosebire de alte țări, în România nu a fost creată o misiune poloneză de repatriere sau o altă instituție de acest fel. De asemenea, nu a fost semnată nicio convenție de repatriere româno-polonă, iar plecările spre Polonia aveau loc în baza unui schimb de note, pentru că, în lipsa unei minorități de români în Polonia, nu putea fi vorba de un alt fel de schimb.

După soluționarea chestiunii întoarcerii în patrie a fermierilor polonezi, diplomații și-au îndreptat atenția către organizarea plecărilor din Lupeni.

Misiune de „recunoaștere” în Polonia, în 1946

Cu sprijinul noii diplomații poloneze, în iulie 1946, în România a fost înființată asociația de cultură și educație „Dom Polski”, care, un an mai târziu, număra deja circa 5.000 de membri, dintre care 550 din Lupeni.

În acea perioadă, de transportarea minerilor din Lupeni în Polonia era interesată Uniunea Centrală a Industriei Cărbunelui de la Ministerul Industriei din Varșovia. Conform informațiilor de care dispunea Varșovia, primite de la chargé d’affaires polonez din București, Stefan Wengier, în Lupeni locuiau 150 de familii poloneze (în jur de 900 de persoane), cetățeni români, cei mai mulți dintre ei fiind hotărâți să se întoarcă în Polonia.

Polonezii din Lupeni și-au declarat, așadar, disponibilitatea de a trimite o delegație în Polonia, pentru a vedea care sunt condițiile de trai și de muncă. În acel moment, însă, pentru Varșovia era prioritară întoarcerea în țară a polonezilor din Bucovina. În plus, autoritățile românești se temeau de efectele economice pe care le putea avea plecarea bruscă din Lupeni a câtorva sute de mineri polonezi.

La sedința „Dom Polski” din Lupeni, din septembrie 1946, a fost aleasă o delegație care a plecat în Polonia în „recunoaștere” (Jan Ciemięga, Władysław Ciemięga, Władysław Andruszek) și care s-a întors de acolo plină de optimism. La rândul său, delegatul din Polonia care urma să vină în Lupeni era directorul filialei CZPW [Direcția Centrală al Industriei Cărbunelui] în Ruda Śląska din Silezia Superioară, Ignacy Apt.

O lună mai târziu a fost înregistrat un progres remarcabil în discuțiile cu partea română privind chestiunea reîntorcerii polonezilor, pe 22 octombrie, Stefan Wengierow informându-și conaționalii din Lupeni că primul transport spre Polonia va avea loc pe 10 noiembrie, iar următorul, cel mai probabil pe 25 noiembrie, veste primită cu entuziasm.

Condiţiile plecării

În lista plecărilor nu se puteau înscrie soții polonezelor care aveau naționalitate germană. Puteau fi luate bunurile mobile, instrumentele de muncă, însă nu era încă reglementată chestiunea animalelor și a banilor. A rămas nerezolvată, de asemenea, problema onorării în Polonia a drepturilor sociale dobândite de mineri în România (pensii, indemnizații). La acel moment, pe listele cu plecări se înscriseseră 160 de mineri și 325 de pensionari.

Perspectiva obținerii fără probleme a unui loc de muncă, a unei locuințe în clădiri solide construite de nemți, a unor salarii mai mari decât în România, precum și a asistenței sociale era ademenitoare. După cum s-a dovedit însă, în următorul transport, care a părăsit România pe 13 noiembrie 1946, nu erau mineri din Lupeni. Asta, pentru că autoritățile poloneze au cedat rugăminții Partidului Comunist Român de a suspenda emigrarea polonezilor pe perioada iernii, când crește cererea de cărbune. Varșovia i-a propus părții române, în schimb, trimiterea cu un tren special a 200 de tone de cocs polonez și 500 de tone de zahăr drept compensare.

Se înmulțesc problemele birocratice

La sfârșitul lunii ianuarie 1947, directorul Ignacy Apt a sosit în Lupeni. Conform informațiilor furnizate de el, minerii polonezi erau în continuare hotarâți să se întoarcă în Polonia. I-a descris ca fiind oameni simpli, mai degrabă săraci, legați ideologic de identitatea poloneză și de mișcarea de stânga, fapt pentru care jucau un rol de frunte în mișcarea sindicală locală. La scurt timp a apărut și termenul următorului transport din Lupeni – 10 aprilie 1947. Nici acesta, însă, nu a fost respectat.

De data aceasta a fost vina părții poloneze, pentru că apăruseră discuții legate de traseul trenului – dacă va trece prin Ungaria și Cehoslovacia, ca majoritatea trenurilor precedente dinspre România, sau prin Uniunea Sovietică – ca în cazul trenurilor care plecau din Bucovina de Nord. Cel de-al doilea traseu era mai scurt doar în aparență, necesitând, în schimb, transbordarea de două ori a oamenilor și a bunurilor (inclusiv a animalelor) din cauza șinelor diferite și a necesității aferente de a mări rațiile. Pe lângă asta, fabricile de zahăr poloneze au refuzat să le dea românilor zahăr.

La rândul lor, românii au început să opună rezistență polonezilor în legătură cu scoaterea din țară a bunurilor migranților și a economiilor lor personale. Se înmulțeau problemele birocratice. În această situație, singura bucurie pentru polonezii din Lupeni au fost cele 250 de kilograme de daruri (ciocolată, zahăr, lapte, conserve cu șuncă) primite din Polonia. În schimb, în mai 1947 a plecat din Polonia spre România cocsul promis.

„Starea generală este una de disperare totală”

Anularea plecării din aprilie a nemulțumit foarte mult polonezii din Lupeni. Scrisoarea adresată Direcției din Ruda Śląska consemnează:

„Starea generală este una de disperare totală. Oamenii plâng, înjură, răbufnesc împotriva tuturor – atât împotriva noastră, cât și a celor de la București […] Am ajuns într-un moment de răscruce în situația asta atât de disperată, apărută fără vina naostră. Minerii se adună în grupuri mari și, pentru a forța plecarea, au de gând să nu mai vină la muncă. Dacă repatrierea nu va avea loc în cel mai scurt timp, cine știe la ce se poate ajunge […] Oamenii nu au sădit nimic în grădini, de aceea sunt nevoiți să cumpere totul, iar prețurile sunt pur și simplu astronomice, inaccesibile raportat la salarii. La Lupeni au mai venit și câteva familii de mineri și meșteșugari din localitățile din apropriere, care au rude aici. Nu au nici bani și nici unde munci. Momentan stau la rude, dar nici ele nu-i pot ține la ei cu lunile, fiind lăsați în voia sorții și trăind împovărați de sărăcie și nevoi. Acești oameni sărmani stau la noi deja de 2-3 luni. Adevărul e că au primit ajutor material pe termen scurt, dar le-a ajuns doar pe câteva zile”.

Datele de plecare se tot modifică

Pe 22 iunie 1947, Wengierow i-a informat pe directorul Apt și sediul din Varșovia că noul termen de plecare a emigranților a fost stabilit ca fiind 10 iulie 1947. Călătoria urma să aibă loc în vagoane românești, prin Ungaria și Cehoslovacia. Urmau să fie transportate 321 de persoane (34 de mineri subterani, 80 de meșteșugari și lucrători din mine, 26 de pensionari, 70 de femei și 111 copii). În Polonia, pe mineri și familiile acestora îi așteptau blocuri în Kędzierzyn, Silezia de la Opole, aflate pe strada Powstańców Śląskich, adică într-un oraș care până în 1945 aparținuse germanilor (în germ. Kandrzinm din 1934 Heydebreck).

Conform dorinței minerilor, toți urmau să locuiască în același cartier. Anterior era planificată oferirea acelor apartamente celor care se întorceau din Franța, însă decizia a fost schimbată și acestea au fost rezervate pentru polonezii din Lupeni. Minerii urmau să lucreze în minele din Bytom (până în 1945, Beuthen în Germania) și în Ruda Śląska.

Cu toate acestea, permanentele modificări ale datei de plecare din Lupeni spre Polonia puneau îndeplinirea acestor promisiuni sub semnul întrebării, mai ales că și acum situația s-a repetat și nu a mai ajuns niciun tren din Lupeni în Polonia în iulie 1947.

Plecarea, în sfârşit: 17 august 1947

Primul mult așteptat transport cu polonezi din Lupeni, în vagoane românești, a plecat abia pe 17 august 1947. Două zile mai târziu a intrat pe teritoriul Ungariei, iar pe 21 august a intrat în Cehoslovacia, în localitatea Parkany din Slovacia, la prânz ajungând la Brno. În Międzylesie, la granița dintre Polonia și Cehoslovacia, a ajuns pe 23 august, ca o zi mai târziu, pe 24 august, să sosească în Kędzierzyn.

Era vorba de 30 de vagoane, în care sosiseră, conform informațiilor furnizate de directorul Apt, 310 persoane (75 de familii), dintre care 95 de persoane „lucrătoare”. Printre cei din urmă erau 55 angajați la Lupeni sub pământ, iar 40 la suprafață. Mai erau și 13 văduve, 30 de femei care aveau peste 21 de ani (majoritatea lucrătoare ale unei fabrici de mătase artificială), iar printre cei 94 de copii de până la 21 de ani erau 46 de băieți și 48 de fete.

Din raportul unei persoane care a primit compatrioți din Lupeni în Polonia: „Acest transport este o adevărată întruchipare a sărăciei. A venit fără doctor, fără provizii, fără bucătărie, fără vagon sanitar. În acest transport, pe teritoriul ceh a murit un copil, adus apoi la Międzylesie și îngropat aici. E vorba de emigrările de până la 1914. În general, un grup destul de liniștit”.

Muncitorii subterani și cei de la suprafață trebuiau să fie angajați la mina „Bobrek” din Bytom. Calvarul reîntoarcerii în țară a primului val de polonezi din Lupeni luase sfârșit, în cele din urmă.

Minerii polonezi erau „foarte bine informați din punct de vedere politic”

În timpul unor noi discuții polono-române legate de întoarcerea polonezilor acasă, pe care, din septembrie 1947, le purta deja ambasadorul polonez Piotr Szymański, o nouă dificultate pentru partea poloneză a fost adoptarea de către autoritățile românești, pe 15 august 1947, a așa-numitelor legi de stabilizare, care introduceau schimbul valutar și obligația de a depune la bancă aurul și valuta străine, precum și interdicția de a le scoate în afara țării, lucruri care se aplicau și în cazul viitorilor emigranți. Metalele prețioase și valuta care nu au fost depuse la bancă erau supuse confiscării, fapt ce complica recuperarea creanțelor din vânzarea imobiliarelor.

Toate acestea aveau scopul de a stabiliza economia, a reduce speculația și inflația, dar și a lovi în clasele „deținătoare”, cărora le era restricționat schimbul valutei. În ciuda acestor probleme, polonezii din Lupeni erau în continuare interesați de întoarcere, de aceea, în discuțiile cu românii, ambasada poloneză sublinia nevoia de forță de muncă minieră pentru punerea pe picioare a economiei poloneze.

La mijlocul lunii octombrie 1947, partea română a fost de acord cu continuarea plecărilor în grupuri de câte 150 de persoane, pentru a nu cauza opriri în lucrările de extragere a cărbunelui. Autoritățile românești operau cu aceleași argumente economice ca polonezii, atrăgând atenția că întreg procesul de producție din Lupeni depinde de munca minerilor polonezi, iar pe lângă asta sunt „foarte bine informați din punct de vedere politic” și constituie nucleul organizatoric al sindicatului local al minerilor. Sindicatul susținea planurile de emigrare ale polonezilor, însă credibilitatea sa în ochii românilor era subminată de un lucru simplu – faptul că liderii săi erau polonezi.

În discuțiile ulterioare cu românii, ambasadorul Szymański explica faptul că imposibilitatea de a scoate din țară mijloacele financiare obținute din vânzarea proprietăților ar trebui compensată cu permisiunea de a exporta animale și bunuri (mobilă, haine etc.), în timp ce românii voiau să se limiteze doar la instrumentele necesare muncii (spre exemplu, mașini de scris, echipament medical personal, ateliere artizanale). Existau, așadar, temeri că și cel de-al doilea transport din Lupeni, precum și celelalte transporturi ale polonezilor din Bucovina vor întâmpina și ele obstacole birocratice. Au existat, bineînțeles, probleme, deși, în cazul minerilor din Lupeni acestea au fost rezolvate „deja” în cea de-a doua săptămână a lui februarie 1948.

Al doilea transport din Lupeni: 1 februarie 1948

În cele din urmă, al doilea grup de polonezi din Lupeni, de 303 persoane, a plecat spre Polonia în 33 de vagoane românești pe 1 februarie 1948. Pe drum au fost atașate încă 16 vagoane cu emigranți din Bucovina. Transportul a ajuns la Międzylesie abia pe 10 februarie, iar la Kędzierzyn pe 12 februarie. Vagoanele cu bucovineni au fost direcționate spre Silezia Inferioară.

Printre cei sosiți din Lupeni se numărau 78 de familii și 6 persoane singure. Sosiseră și 104 copii care nu aveau încă 18 ani. Dintre mineri, 82 de persoane lucrau sub pământ, iar 5 la suprafață; veniseră și 8 văduve care locuiau cu copiii lor, precum și 5 pensionari. 48 de bărbați au fost repartizați la mina „Bobrek”, iar 34, la mina „Szombierki” din Bytom. Femeile care lucrau urmau să fie angajate la fabrica de brichete de pe lângă mina „Szombierki”.

Proces rapid de asimilare a polonezilor rămaşi

După plecarea celui de-al doilea transport, viața organizată a celor circa 200 de polonezi rămași în Lupeni se stingea cu repeziciune. Pentru că profesorii plecaseră în Polonia, școala poloneză și-a încetat existența, elevii ei au fost transferați definitiv la școala românească sau cea maghiară, iar clădirea școlii a fost transformată într-o cantină. Drept urmare, polonezii au pierdut și spațiile în care aveau loc activități culturale, fiind înghețată astfel și activitatea Asociației „Dom Polski”.

Procesul rapid de asimilare a polonezilor din Lupeni a fost influențat și de scrisorile, îndelung comentate, primite de la rudele și prietenii plecați, care, în primii ani după plecare, erau deseori pline de păreri negative despre condițiile de muncă și trai. Asta, pentru că, probabil ca și în cazul multor altor emigranți întorși acasă, realitatea cu care s-au confruntat în noua patrie nu se potrivea cu ce își imaginaseră. Se mai adăugau aici și diferențele de mentalitate, tradiții și mod de viață, care creau între populația băștinașă din Silezia Superioară și cei veniți puternice tensiuni.

Acest text este un fragment din articolul „Colonia minieră poloneză din Lupeni”, publicat în numărul 246 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.

_{Foto: © Getty Images}