Cum se desfășurau alegerile din România în perioada Marii Crize economice

Alegerile din perioada Marii Crize economice sunt un capitol aparte din istoria României. Un capitol marcat de o instabilitate accentuată a scenei politice la care s-au adăugat grave probleme economice și sociale. Mai mult, tulburările sociale și marile manifestații organizate de sindicate au degenerat în confruntări sângeroase cu armata, soldate cu zeci de morți.

În perioada noiembrie 1928 – noiembrie 1933, în România au avut loc trei alegeri parlamentare și s-au succedat la conducerea țării nu mai puțin de nouă guverne. Pe plan politic, anul 1928 va rămâne în istorie prin ampla campanie declanșată de P.N.Ț. de a răsturna guvernul liberal  condus de Vintilă Brătianu. Sub presiunea manifestațiilor organizate de țărăniști, dar și pe fondul eșecurilor economice, Brătianu demisiona la 3 noiembrie 1928. Șapte zile mai târziu, Regența îi încredința mandatul de prim-ministru lui Iuliu Maniu. Alegerile electorale aveau să se desfășoare după Constituția adoptată în 1923, fiind reglementate de legea electorală din 1926.

Constituția prevedea o serie de reglementări în domeniul electoral. Dreptul de vot era acordat numai pentru bărbații majori (21 de ani împliniți). În cazul femeilor, se specfica:”Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condițiunile sub care femeile pot avea exercițiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalități a celor două sexe (art. 64)”[1]. Femeile vor avea de fapt dreptul de a vota și de a fi alese abia în 1939, în baza legii adoptate la 9 mai.

Cine putea candida pentru un post în Parlamentul României? Constituția prevedea următoarele criterii pentru a fi eligibil în Adunarea Deputaților:candidatul trebuia să fie cetățean român, să aibă domiciliul în România și să fi împlinit vârsta de 25 de ani. Pentru Senat, candidații trebuiau să îndeplinească aceleași cerințe, cu mențiunea că puteau fi votați doar de românii care aveau peste 40 de ani. Senatul se compunea din două categorii:senatori aleși prin vot și senatori de drept. În cea de-a doua categorie intrau:mitropoliții țării, episcopii eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Române și Greco-Catolice, capii confesiunilor recunoscute de stat, moștenitorul tronului, conducătorii principalelor instituții ale statului.

”Prima electorală”

Legea electorală adoptată la 27 martie 1926 avea să aducă schimbări importante în sistemul electoral românesc ce țineau de centralizarea rezultatelor și repartiția mandatelor. ”Dacă până atunci acestea se centralizau la nivel de judeţ, fiind proclamaţi aleşi candidaţii care au întrunit cel mai mare număr de voturi, noua lege stabilea că voturile se centralizează la nivelul ţării şi apoi se calculează procentul obţinut de fiecare grupare în parte faţă de numărul total al votanţilor pe întreaga ţară;gruparea politică ce obţinea cel mai mare număr de voturi, dar cel puţin un procent de 40% faţă de celelalte grupări, era declarată grupare majoritară, iar celelalte grupări minoritare;pragul electoral era stabilit la 2%, dar legea admitea o excepţie:se preciza că din numărul total al mandatelor stabilit pe întreaga ţară se reduceau mandatele atribuite grupărilor minoritare în circumscripţiile unde acestea au întrunit majoritatea absolută, chiar dacă pe întreaga ţară nu au obţinut procentul de 2%. Ceea ce rămânea din numărul total al lor se repartiza astfel:gruparea majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate se împărţea între toate grupările, inclusiv cea majoritară, proporţional cu procentele de voturi obţinute de fiecare dintre ele. În cazul în care nu s-a declara nicio grupare majoritară, mandatele se împart între toate grupările proporţional cu procentul obţinut de fiecare din ele. Numărul total al deputaţilor a fost stabilit la 387, iar cel al senatorilor la 254 (dintre care 113 aleşi la colegiul universal). Această lege afecta egalitatea votului, deoarece puterea de desemnare a votului dat grupării majoritare era mai mare decât al celui dat grupărilor minoritare”[2].”Cine avea minimum 40%, indiferent că asta însemna 40, 01% sau 80%, obținea ca «bonus» jumătate din cele 387 de mandate:restul se distribuiau proporțional cu scorul obținut de fiecare grupare în parte, inclusiv de către cea majoritară.”[3]

Alegerile organizate de guvernul țărănist din decembrie 1928 se vor desfășura într-o atmosferă aparte.

(Foto:Viitorul, 7 decembrie 1928)

”În timpul campaniei electorale s-a înregistrat un fenomen interesant:sătenii, convinși că, în sfârșit, aveau guvernul lor, național-țărănesc, condus de Iuliu Maniu, nu au acceptat ca în localitățile lor să facă propagandă partidele din opoziție. La marginea satelor se constituiseră grupuri de țărani înarmați cu ciomege, sape și coase, care interziceau pur și simplu reprezentanților opoziției să intre în localități. Constantin Argetoianu scria că nu a putut intra în niciun sat din județul Vlașca, deoarece la marginea localității «ne primeau oamenii cu huiduieli, iar partizanii d-lui Mihalache cu ciomegile ridicate», strigând «Trăiască Maniu!», «Trăiască Mihalache!», «Jos Brătianu!»”[4].

”Banditismele” și ”teroarea electorală” aveau să fie principalele subiecte ale ziarelor de opoziție. În campania electorală, P.N.Ț a folosit importante fonduri din bugetul de stat, ceea ce a atras importante critici din partea opoziției. În aceste condiții, rezultatul alegerilor nu a fost o surpriză pentru nimeni. Neașteptat a fost doar scorul uriaș cu care țărăniștii au câștigat alegerile. Listele P.N.Ț. au înregistrat un succes fără precedent:77, 76% din totalul voturilor. Pe locul doi, la o diferență uriașă, s-a clasat PNL, cu doar 6, 55% din voturi. A urmat Partidul Maghiar, cu 6, 08%.

Venit la conducerea țării pe un uriaș val de simpatie și susținere, popularitatea guvernului Maniu se va eroda rapid. Intrată în vârtejul crizei economice, România avea să se afunde rapid în măsuri de austeritate.

:Viitorul, 8 decembrie 1928)

Guvernul Maniu va introduce noi taxe și impozite, va contracta mari împrumuturi financiare de pe piețele externe la dobânzi mari și va desființa sindicatele unitare. Mai grave au fost însă confruntările din august 1931 de la Lupeni dintre mineri și armată. Au murit împușcați atunci 22 de muncitori, iar alți 58 au fost răniți.

Carol al II-lea și alegerile

Reîntoarcerea Rgelui Carol al II-lea în țară a însemnat sfârșitul guvernului condus de Iuliu Maniu. Liderul P.N.Ț. l-ar fi vrut pe Carol al II-lea parte din Regență și nu suveran al României. Cum atât principele, cât și majoritatea membrilor guvernului au respins propunerea lui Maniu și s-au pronunțat pentru proclamarea lui Carol al II-lea drept rege, primul-ministru și-a prezentat demisia.

 Până la următoarele alegeri din iunie 1931, România avea să fie guvernată de încă patru guverne:Gh. Gh. Mironescu (7-12 iunie 1930), Iuliu Maniu (13 iunie 1930 – 10 octombrie 1930),   Gh. Gh. Mironescu (10 octombrie 1930 – 18 aprilie 1931), Nicolae Iorga (18 aprilie 1931 – 6 iunie 1932).

Din iunie 1930 până în iunie 1931, situația economică a României s-a degradat constant. La 1 ianuarie 1931, s-a introdus prima ‘‘curbă de sacrificiu‘‘, care prevedea reducerea salariilor funcționarilor statului cu 10-25%, numeroși funcționari au fost concediați și statul a concesionat un nou împrumut extern etc.

Adâncirea crizei și intensificarea protestelor l-au încurajat pe Carol al II-lea să își întărească controlul asupra Executivului.

La propunerea acestuia, Guvernul Iorga s-a prezentat la alegerile din iunie 1931 în fruntea unei coaliții de uniune națională al cărei vărf de lance erau liberalii. Uniunea Națională avea să câștige alegerile cu 47, 49% din voturi, la care se adăuga și prima electorală. P.N.Ț. obținea 14, 99%, iar facțiunea PNL-Gheorghe Brătianu 5, 93%.

Guvernul Iorga va rămâne la conducerea țării până în iunie 1932. Dificultățile în a onora datoria externă, salariile bugetariilor și pensiile l-au detereminat pe reputatul istoric să își depună mandatul la 6 iunie. Alegerile organizate în iunie de un guvern condus de un fruntaș țărănist, Alexandru Vaida-Voevod (6 iunie – 10 august 1932), aveau să fie câștigate de PNȚ cu 44, 19% (la care s-a adăugat prima electorală), au urmat PNL, condus de I. G. Duca cu 14, 94% și PNL-Gheorghe Brătianu cu 7, 16%.

De altfel, al doilea deceniu interbelic avea să fie caracterizat prin alternanţa la putere a liberalilor şi ţărăniştilor. Între 1928 și 1937, România a fost condusă de nu mai puțin de 14 guverne, iar ‘‘funcţionarea mecanismului democraticstabilit prin Constituţie s-a dovedit a fi extrem de complexă şi de dificilă. În primul rând, deoarece şi după 1918 s-a menţinut vechea practică, instituită de Carol I, ca regele să numească guvernul, după care urmau dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi alegeri parlamentare. În acest fel, se inversau raporturile dintre puterea executivă şi cea legislativă, astfel că nu guvernul era expresia parlamentului, ci invers, executivul era cel care făcea legislativul. În fapt, regele – atât Ferdinand I, cât şi Carol al II-lea – a abuzat de dreptul constituţional de a dizolva parlamentul. Subiectivismul a avut adesea un rol decisiv în schimbarea guvernelor. În perioada interbelică, s-a înregistrat o mare instabilitate guvernamentală‘‘[5].

Note

[1] Scurtu Ioan, Istoria contemporană a României 1918 -2001,  pag.101

[2]Ibidem1, pag. 102.

[3]Preda Cristian, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, pag. 159.

[4]Scurtu Ioan, Istoria României în anii 1918-1940, pag 281.

[5]Ibidem 1.