Cum s-a dezvoltat Bucureștiul în secolul al XIX-lea

Secolul al XIX este perioada marilor transformări ale Bucureştiului: se introduce iluminatul public, se realizează prima reţea de apă, apar noi cartiere, se modernizează străzile şi sunt construite clădiri impunătoare.

Una dintre cele mai importante realizări a fost introducerea iluminatului public. „Cu puţin înainte de 1828, scria martorul francez Bechamp, nu mai era trebuinţă de a avea felinar spre a eşi seara din casă ... Da, sub Grigore Ghica se respira, se trăia într-o viaţă nouă, barbaria se retrăgea, aspirându-se din ce în ce la un viitor mai bun“, menţiona C. Moisil în volumul „Bucureştii vechi. Schiţă istorică şi urbanistică, Bucureşti“, apărut în anul 1932.

Tot în timpul domniei lui Grigore Ghica încep să fie construite şi noi edificii şi se întocmeşte un plan pentru transformarea Dâmboviţei în râu navigabil.

„Se reconstruieşte vechiul spital Colţea şi se deschide noul spital Brâncovenesc cu instrumente chriurgicale de la casa Charriere din Paris, spital care ajunge să numere 200 de paturi în anul 1861. La Colentina se ridică, în anii 20 ai veacului, palatul lui Grigore Ghica, mai apoi casa lui Dinicu Golescu de pe podul Mogoşoaiei este transformată în «palat de ţeremoni». În perioada regulamentară se vor construi şi cazărmi. În primăvara anului 1830, generalul Kiseleff constituie o comisie «pentru înfrumuseţarea şi îndreptarea poliţiei», din care fac parte mari boieri, dar şi ingineri, «arhitectoni» şi medici. Se fac proiecte, dar se şi adoptă unele măsuri pentru salubritatea oraşului, ba chiar se elaborează un plan pentru transformarea Dâmboviţei în râu navigabil“, arată academicianul Răzvan Theodorescu în lucrarea „O jumătate de mileniu şi de veac“.

Sistematizarea oraşului 

Într-un Regulament pentru starea sănătăţii şi paza bunei orânduieli în politia Bucureştilor se prevede: limitarea extinderii oraşului, stabilirea unei reţele de străzi principale şi lărgirea celor prea strâmte, degajarea Dâmboviţei şi îndreptarea malurilor, scurgerea bălţilor, stabilirea de pieţe, plasarea exterioară a cimitirelor, iluminarea şi promenadele, construirea a cinci mari canale de scurgere, a 50 de cişmele, a unui teatru şi a unei grădini publice.

„Se aliniază clădiri, se nivelează străzi, se închid uliţe şi ulicioare  «netrebnice». (…) La capătul domniei lui Bibescu fiinţau în Bucureşti printre edificiile publice: Curtea administrativă, Curtea de Justiţie, Statul major, Casa Sfatului orăşenesc, Colegiul Sf.Sava, Cazarma de infanterie, Cazarma de cavalerie, ca şi palatele Ghica şi Ştirbei, ori clădiri impozante cum erau casele Meitani, Oteteleşeanu, Lenş etc. Din 1846 au fost pornite şi lucrările de construire a Teatrului Naţional, care va încheiat şi inaugurat sub Ştirbei în 1852“, se mai prezintă în lucrarea „Bucureştii vechi. Schiţă istorică şi urbanistică, Bucureşti“.

O comisie de înfrumuseţare a oraşului va concepe o serie de proiecte, cum ar fi: formarea unui «bulevard interior» care să despartă oraşul de suburbii, amenajarea unor artere late de 20 metri, rectificarea Dâmboviţei şi construirea de cheiuri, refacerea pavajului cu piatră regulată, canalizarea străzilor. O parte vor rămâne doar la stadiul de proiect, dar, în ciuda fondurilor insuficiente, schimbările erau evidente.

„În 1860, fiinţau în Bucureşti 16.283 clădiri din zid, faţă de 2184 clădiri din lemn şi 4992 din chirpici. Cele de zid reprezentau jumătate din totalul clădirilor similare din Ţara Românească (34.750)! De asemenea, în 1860 se întâlneau în Bucureşti 58 de clădiri cu trei caturi şi 1327 de clădiri cu două caturi. Producţia de cărămizi se intensifică şi este controlată, impunându-se dimensiuni-tip ale acestor materiale de construcţie“, arată academicianul Răzvan Theodorescu.

Prima reţea de alimentare cu apă

Reţeaua de străzi pavate se extinde, cele mai importante îmbunătăţiri fiind în zona centrală.

Din 1834 se pun tăbliţe cu denumiri ale străzilor. Pe lângă grădinile oraşului apar şi grădinile publice, cum sunt Grădina Filaret, grădina Kiseleff - Şoseaua şi Cişmigiul.

Cu timpul, dispar morile de pe râul Dâmboviţa. Inundaţiile de amploare din anii 1864 şi 1865 au marcat destinele oraşului. În anii 80 se realizează sistematizarea cursului râului, iar pericolul producerii de inundaţii dispare.

„În mai 1846 s-a pus piatra fundamentală a lucrărilor de alimentare a Bucureştilor cu apă din Dâmboviţa, prin conducte. Dar în 1859 erau alimentate 23 de fântâni publice şi doar 13 case particulare. În 1861 se cerea ramificarea reţelei de apă, ceea ce s-a şi realizat treptat. Marile canale colectoare de scurgere se realizează şi ele cu multă greutate“, menţionează academicianul Răzvan Theodorescu.

Li iluminatul public se dezvoltă. În anul 1833 funcţionau 280 de felinare, iar în 1855 erau 777 de felinare în funcţiune. Din 1856 s-a introdus iluminarea cu „idrocarbură" -gaz lumpant.

Economia se dezvoltă

În anul 1862, Bucureşti devine capitala statului naţional, iar dezvoltarea continuă cu o amploare şi mai mare. Sunt înfiinţate diverse întreprinderi.

„În 1871, este inaugurată uzina de gaz aerian la Filaret. În 1872 este introdus tramvaiul cu cai, iar în 1869 şi 1872 oraşul este legat prin căi ferate de Giurgiu şi Târgovişte, fiind dotat cu Gara Flaret şi apoi Gara de Nord. (…) Banca Naţională este înfiinţată în 1880 şi în oraş se va dezvolta o reţea de instituţii bancare. Între 1880 şi 1883 s-a rezolvat problema regularizării cursului Dâmboviţei, procedându-se la rectificarea cursului şi la adâncirea albiei, ca şi la construirea unor poduri modeme. De asemenea, s-au deschis marile bulevarde din centru reorientate vest-est şi nord-sud. Construindu-se uzinele electrice de la Grozăveşti şi apoi de la Filaret a putut fi extins iluminatul modem, electric, iar în 1894 tramvaiul electric pe linia Obor-Cotroceni. În 1890, a apărut telefonul“, se arată în lucrarea „Bucureştii vechi. Schiţă istorică şi urbanistică, Bucureşti“.

Apar clădirile emblematice

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi la începutul veacului următor au fost ridicate o serie de edificii impunătoare, de o valoare arhitectonică deosebit: Ministerul de Finanţe (astăzi Muzeul Colecţiilor), Banca Naţională a României, Palatul Justiţiei, Monitorul Oficial (astăzi Arhivele Statului), Ministerul Instrucţiunii Publice, Palatul Poştelor (astăzi Muzeul de Istorie Naţională), Facultatea de Medicină, Muzeul de Istorie Naturală, Institutul geologic, Palatul Casei de economii şi consemnaţiuni, Ministerul Agriculturii, Ministerul Lucrărilor Publice (astăzi Primăria generală a Capitalei), Palatul Cantacuzino, casa Creţulescu de pe Ştirbei Vodă, casa Assan din Piaţa Alexandru Lahovari, casa Monteoru de pe Calea Victoriei.

Încet, oraşul dobândeşte aspectul de Mic Paris, denumire dată mai întâi de vizitatorii străini.

„Denumirea se referea mai ales la partea centrală a oraşului, înzestrată edilitar, cu edificii şi construcţii comparabile cu cele ale unor mari oraşe apusene, beneficiind şi de o reţea de magazine comparabile celor pariziene prin mărfurile pe care le desfăceau, dar ea avea în vedere şi modul de viaţă al protipendadei bucureştene. Dacă mai avem în vedere şi dezvoltarea vieţii culturale, în care fiinţa o viaţă teatrală de înalt nivel, în oraşul unde în 1864 se înfiinţase Universitatea, iar doi ani mai târziu Academia Română, înţelegem şi mai bine că denumirea îşi avea justificarea“, prezintă academicianul Thedorescu.

_{Sursa: adevarul.ro}