Cum era așteptat Carol al II-lea la gară? „Lipsește numai d. Titulescu, care nu s-a putut scula”

Gazetăria dintre cele două războaie excela printr-un gen absent în presa de azi: reportajul politic. Jurnalişti de talent, aleşi dintre tineri scriitori, trudind ziua la ziare pentru poezia creată noaptea, erau în stare să transforme într-o proză poliţistă pînă şi o şedinţă de la Fi­nan­ţe. Strînşi în conclavuri, politicienii erau urmăriţi pînă în cele mai mici amănunte pentru a desluşi, într-un zîmbet refuzat, într-o strîngere de mînă mai puţin voioasă, evenimentele cruciale de mîine.

Un exemplu de asemenea reportaj ni-l dă “Curentul”, apărut vineri, 13 ianuarie 1933, după-amiaza. Cu o zi înainte, pe 12 ianuarie 1933, la orele 10 şi 10 dimineaţa, Regele se în­torsese intempestiv la Bucureşti de la Sinaia concediului său de iarnă. Era un moment de criză. Între Suveran şi pre­mierul Iuliu Maniu se aşezase un divorţ.

Deoarece în Circulara de Anul Nou, Prefectul de Poliţie a Capitalei, Gabriel Marinescu, îşi atacase şeful direct, pe Mi­nis­trul de Interne Ion Mihalache, atît vicepreşedintele PNŢ, cît şi Iuliu Maniu ceruseră să fie dat afară. Carol al II-lea refuză net. Gabriel Marinescu era omul de casă al Lupeascăi.

Drept răspuns, Iuliu Maniu îşi anunţă demisia. Sosirea în Gara Cotroceni avea semnificaţiile unui moment politic. Pentru a ghici întîmplările viitoare, redactorii lui Pamfil Şeicaru dau fuga la Gară. Sînt siguri că aici vor întîlni pe toţi actorii comediei bucureştene. Unul dintre eroi e însuşi Gavril Ma­ri­nescu, Pre­fec­tul de Poliţie a Capitalei. Nu putea lipsi din piesă, deoarece juca unul dintre rolurile principale:

„Pe peron, d. colonel Gavril Marinescu, personaj ac­tual, puţin trist şi oarecum intimidat, îşi plimbă nervos făp­tura de la un cap la altul.“

De remarcat fineţea observaţiei reportericeşti. Ga­­­vril Marinescu e uşor stînjenit de ipostaza detonato­rului de criză. Sala de aşteptare s-a umplut cu demnitari de rangul al doilea:

„În sala de aşteptare, d. general Samsonovici, au­­ster şi ermetic, se întreţine cu d. Savel Rădulescu, care s-ar vrea jovial şi nu reuşeşte să fie decît mohorît, şi cu d. Armand Călinescu, care aprobă absent şi zîmbeşte de circumstanţă.“

Cei de prim-rang sosesc mai tîrziu:

„Au venit, apoi, într-o maşină, dnii Mihalache, Madgearu şi Mirto.“

Apare şi premierul. Fără N. Titulescu:

„Au venit, mai la urmă, şi d. Maniu, întovărăşit de mi­nistrul Justiţiei. D. Mirto, blazat ca totdeauna, în­tîm­pină cel dintîi, sceptic, pe preşedintele consiliului, fiindcă îi cunoaşte şi gîndul şi-i ştie şi fapta. Fapta care se îm­plineşte, ca un destin, mai tîrziu. Lipseşte numai d. Ti­tulescu, care nu s-a putut scula.¹“

Trenul regal a tras la peron. Debutează etapa Mesagerii:

„Din trenul regal vreo douăzeci de oameni cară spre două maşini cufere, geamantane, valize, cutii şi pachete. De toate dimensiunile şi toate nuanţele, ca la un bazar sau ca dintr-un vagon de bagaje.“

Reportajul are cultul minuţiosului: trenul a tras la peron la 10 şi 10 minute. Regele coboară mai tîrziu:

„La unsprezece fără douăzeci se anunţă că Regele descinde.“

Moment crucial: premierul dă nas în nas cu buturuga care a răsturnat carul guvernamental:

„D. Maniu părăseşte sala de aşteptare. D. Gavril Marinescu, fîstîcit, îl salută de la distanţă. Preşedintele de consiliu înaintează şi-i întinde mîna; prefectul, surprins, ezită o clipă şi apoi răspunde. D. Maniu se dă îna­­poi, protocolar, fix, implacabil, şi priveşte cu pri­vi­rea aceea minerală a d-sale pe d. Puiu Dumitrescu, care înaintează palid şi elegant – tulburător de elegant. Se­cretarul Regelui vrea să fie afabil şi comunică d-lui Ma­niu cîteva impresii: «E frig, bine, totuşi, că a căzut zăpada».“

Autorii relatării se năpustesc, aşadar, asupra întîlnirii dintre adversari: Iuliu Maniu, pe de o parte, şi cei doi membri ai Camarilei, Gavril Marinescu şi Puiu Dumitrescu. Ianuarie 1933 a fost, într-adevăr, friguros şi cu multă zăpadă. (Titlu în „Curentul“, apărut în 13 ianua­rie 1933: „După viscol, ger năprasnic“.)

Meteorologia devine subiect de dialog politicos:

„Dar d. Maniu n-a mai putut replica, fiindcă Su­ve­ra­nul coborîse. O strîngere de mînă. Şi apoi Regele:

«E frig, domnule Maniu, nu?»

D. Maniu îşi pleacă într-o parte şi alta capul. A fost singurul răspuns.“

Vine rîndul lui Carol al II-lea să fie vedetă:

„Suveranul întinde celor prezenţi mîna şi d-lui Gavril Marinescu, care, bătînd din tocurile fără pinteni, dă drumul unui răsunător:

«-Să trăiţi Majestate!».“

Actul ia sfîrşit. Tot cu Suveranul în prim-plan:

„Regele comunică apoi d-lui Maniu că-l aşteaptă la ora 12. Şi se urcă în maşină, singur, cu o lungă ţigaretă în gură. Un fotograf, sgribulit şi vînăt, se luptă inutil, să im­prime un clişeu. Poliţie, foarte multă poliţie, se în­dreap­tă, pe urmă, în vreo patruzeci de automobile, spre oraş (…).“

N.B.: Iuliu Maniu era aşteptat pentru a-şi depune demisia.

Notă: 

1. Nu e de mirare. Ministrul de Externe a rămas faimos pentru programul său de lucru. Îşi începea activitatea noaptea tîrziu, după ce în prealabil şedea la taifas cu tot felul de cetăţeni procuraţi de către secretar. Se scula foarte tîrziu a doua zi.

Întîrzie nu numai din această cauză. Folosea trenul şi pentru a-şi dezarma adversarii. Povesteşte diplomatul George Oprescu:

„Fãcînd parte din același fenomen psihologic, Titulescu avea obiceiurile lui cînd participa la comisiuni. Destul de des, el venea cu întîrziere. Acest defect, cînd intenþionat, cînd natural, era și cel pentru care Regele Carol, care n-avea regal în el, alături de atîtea păcate, decît pretenția cã Regele nu poate fi lăsat sã aștepte, nu-l putea ierta pe Titulescu care, de multe ori invitat la masă, se prezentase cu întîrziere.

Cînd era însă vorba de o ședință, altul era scopul lui Titulescu întîrziind, decît cel de a arăta cuiva că nu merită să fie tratat ca un rege. El apărea deci după ce alți membri ai întrunirii discutaseră un oarecare timp și își încercaseră pozițiile, erau chiar obosiți și bucuroși să se termine ședința. Titulescu aducea, exact la momentul oportun, o energie proaspătă, o minte clară și odihnită și o soluție care împăca pe toți cei care nu putuseră să se înțeleagă.”