Cum a pierdut Germania războiul naval

Anul 1914 a adus declanșarea unui război pe care nimeni nu l-a dorit la momentul respectiv fiindcă a venit prin surprindere și cu multe surprize pentru toate părțile implicate în ostilități. Berlinul, prins între cele două mari blocuri ale Antantei, trebuia să execute manevre pe liniile interioare și să concentreze forțele militare împotriva inamicului capabil să lanseze primul o ofensivă asupra regiunilor industriale din preajma fluviului Rin. A fost declanșat atacul împotriva Franței, dar trupele ruse au invadat prea repede Prusia și a fost necesară mutarea unor efective esențiale pe noul front pentru acoperirea capitalei.

Luptele terestre contau însă prea puțin în raport cu ceea ce se petrecea pe mare. Flota britanică era deja învingătoare în încleștarea pentru hegemonia maritimă și Germania a pierdut cursa înainte de tragerea primului proiectil. De ce? Simplu. Amiralii germani au copiat mereu navele britanice și au rămas în urmă și cu un munte de vechituri.

A fost dezvoltată o serie de cuirasate, dar au devenit perimate după apariția temutului Dreadnought. Cele patru tunuri puteau să tragă numai cu proiectile cu o masă de 240 kg contra celor 10 de calibrul 305 mm de câte 386 kg. Imediat a început munca de copiere și, după câteva unități uzate moral prin folosirea unei artilerii principale de calibrul 280 mm (proiectil de 302 kg) cu unele piese montate eronat, au apărut cuirasate capabile să lupte de la egal la egal cu cele britanice, chiar să provoace pierderi grele crucișătoarelor de bătălie, nave mai puțin protejate cu oțel în zonele vitale.

În timp ce șantierele navale germane încercau să egaleze puterea de foc a Royal Navy, britanicii trimiteau la luptă cuirasate cu tunuri de calibrul 343 mm și, pentru a fi siguri de supremația navală, au apărut și clase întregi de vapoare cu piese de artilerie de calibrul 381 mm. A fost un șoc pentru militarii germani în bătălia de la Jutland (1916) întâlnirea cu proiectilele cântărind 871 kg.

Chiar dacă n-au funcționat perfect la contactul cu blindajele oferite de celebra firmă Krupp, ravagiile în structurile navelor atinse au convins conducerea marinei militare germane că trebuie să recupereze terenul pierdut prin adoptarea unor piese de artilerie cu putere de foc superioară. A început munca de imitare, dar cursa era pierdută din cauza pregătirilor intense în toate direcțiile de înarmare. Imperiul se sufoca din cauza blocadei maritime și a trecut la extinderea flotilelor de submarine pentru încercuirea subacvatică a Antantei. Micile torpiloare speciale și-au făcut datoria, dar au fost mereu prea puține în raport cu spațiile maritime și cu numărul de ținte.

Mai grav. Materialele consumate cu flota au provocat un deficit de muniții pentru armata de uscat și Germania a trebuit să se recunoască învinsă în noiembrie 1918. Flota a fost sabordată ulterior la Scapa Flow pentru a nu intra în mâinile britanicilor.

Adolf Hitler a rămas cu amintirea grandorii Hochseeflotte și a ordonat reluarea cursei înarmărilor după preluarea puterii în 1933. Cum nu prea era timp de proiecte noi, revoluționare, s-a trecut la dezvoltarea unei clase de cuirasate cu un tun asemănător celor de pe navele britanice, dar proiectilul avea o masă de 800 kg.

Erau prea puține guri de foc pentru a deranja Home Fleet, dar amenințarea Tirpitz-lui a fost cultivată permanent pentru ca firmele de armament să primească noi comenzi costisitoare. Istoria s-a repetat și resursele investite în vasele de suprafață au consumat din materialele necesare altor categorii de arme.

Obsesia grandorii atunci când lipsesc resursele duce numai la nenorociri. Nenorocirile devin vizibile atunci când se manifestă în domeniul militar.  Cine copiază permanent și nu face salturi tehnologice fundamentale este condamnat să rămână mereu pe un loc secund.