Criza din 1929-1933 și învățământul din județul Ialomița

Articolul „Criza și școala”, apărut în numărul 87 (martie 2009) al revistei „Historia”, publicat sub butada „Istoria se repetă”, prezenta starea învățământului românesc la nivel național și în Moldova în anii crizei economice din anii 1929-1933 în toate aspectele sale esențiale:“închiderea unui mare număr de școli de toate gradele, șomajul cadrelor didactice, scăderea nivelului învățământului, părăginirea a mii de școli, creșterea analfabetismului etc. De pe urma crizei, cel mai mult a avut de suferit însă școala primară ... „singura școală națională”, întrucât 75 % din populația instruită rămânea cu această școală”. Chiar dacă această caracterizare generală corespunde și fostului județ Ialomița, totuși, abordarea fenomenului socio-istoric și la nivelul istoriei locale nu poate decât să întărească concluziile deja trase, mai mult, ar putea reliefa unele particularități ale efectelor crizei economice din anii 1929-1933 asupra școlii interbelice într-unul din cele mai întinse județe ale României Mari.

Starea învățământului. Așa cum rezulta dintr-o analiză a Revizoratului Școlar Ialomița, din anul 1933, starea învățământului primar din județul Ialomița consemna existența a „215 școli primare cu:41 învățători gr. I, 45 gr. II, 166 definitivi și 362 învățători provizorii, în total 614 învățători titulari”, la care se adăugau și 9 învățători suplinitori, toți „normaliști cu diplomă de capacitate”. Împreună cu cele 4 grădinițe de copii conduse de „3 titulare și o învățătoare de tașată”, toate aceste forțe didactice acționau în 149 unități administrativerurale și 3 orașe. Raportul școlar sublinia că cele 215 școli primare funcționau în 195 localuri proprii (cu 442 săli de clasă) și în 20 case închiriate (cu 47 camere pentru învățământ). Analiza Revizoratului Școlar Ialomița sublinia și faptul că din totalul celor 215 școli primare, numai 20 nu reușiseră să-și construiască localuri proprii până în anul 1933, precum și faptul că „față de numărul celor 623 învățători”, mai era nevoie de încă 181 săli de clasă, din care cauză, multe școli erau „silite să facă învățământul pe jumătăți de zile”.

Comparativ cu cele 14 000 localuri școlare proprii existente la nivelul întregii țări, rezultă că cele 215 școli primare ialomițene dețineau un procent de 1, 39 %, în vreme ce spațiile școlilor primare ialomițene închiriate reprezentau doar 0, 66 %. Între cele 71 județe ale României Mari (exclusiv Bucureștiul), județul Ialomița, se poate spune, ocupa un loc important în rețeaua școlară națională. Desigur, avem în vedere și situația învățământului secundar gimnazial și liceal dezavantajat, totuși, de „specificul eminamente agricol” al județului Ialomița „vitregit de o industrie importantă”. Pe lângă școlile primare amintite, în perioada 1929-1933 au mai funcționat în județul Ialomița și 12 școli secundare, din care:3 unități școlare liceale cu profil teoretic (comasate în orașul Călărași), 3 școli secundare cu profil tehnic-comercial (două în Călărași și una în Slobozia), 3 școli secundare cu profil agricol (Școala elementară de agricultură Săpunari-Lehliu, Școala inferioară de agricultură și meserii din comuna Armășești, Școala de agricultură de gradul I din Mărculești-Gară) și 3 școli secundare industriale (Gimnaziul industrial de băieți și Școala profesională de gradul I de fete, ambele în Călărași și Atelierul de industrie casnică din comuna Roseți).

Până în anul 1930 învățământul ialomițean a beneficiat de existența unei Școli normale de învățători prin care se formau și, totodată, se perfecționau învățătorii județului. Școala normală de învățători din Călărași, capitala județului Ialomița, exista încă din anii 1836-1837, în perioada interbelică ființând în baza legilor privind organizarea școlilor normale de învățători din anii 1896 și 1924.

Având durata cursurilor de 7 ani, Școala normală de învățători, funcționa în anul școlar 1928-1929 într-un cadru inadecvat, respectiv într-o aripă a școlii de meserii dispunând de două săli de clasă și o cancelarie. Intenționându-se construirea unui local optim, conducerea școlii a perceput

de la elevi o taxă suplimentară de 600 lei, dar, din păcate, atunci când clădirea fusese ridicată doar până la acoperiș, „din motive neîntemeiate”. Desființarea Școlii normale de învățători de la Călărași în anul 1930 a reprezentat primul semn grav al consecințelor crizei economice asupra școlilor ialomițene.

Criza afectează dezvoltarea rețelei școlare. Învățământul primar de stat a fost organizat, ca și școlile normale de învățători, în baza aceleiași legi școlare din 1924. În ceea ce privește învățământul primar obligatoriu, legea prevedea înființarea cursului

complementar (supraprimar) de 3 ani, conceput ca un al doilea ciclu al școlii primare, care să-i cuprindă, mai ales la sate, pe elevii în vârstă până la 16 ani care nu urmau o școală de grad secundar (gimnaziu și liceu). Intenția legislativă era bună, deoarece scopul instructiv educativ al celor 3 clase complementare era să stabilească „legătura strânsă dintre școală și viață” și să realizeze „îndrumări pentru una din ramurile de activitate practică precum:agricultura și anexele ei, meserie și comerț, ținând seama de cerințele regionale”. Totodată, clasele complementare urmăreau să dea elevilor „o cultură socială și națională, cuprinzând educație cetățenească, chestiuni de morală, igienă individuală și socială și educație fizică”. Din păcate, scopul organizării claselor supraprimare nu a fost atins deoarece frecvența redusă a elevilor a determinat factorii școlari responsabili să renunțe la funcționarea claselor complementare primare chiar la sfârșitul perioadei crizei economice. În orașul Călărași, chiar și Liceul de băieți „Știrbei Vodă” a cunoscut un oarecare regres în anii 1931-1932, cel puțin în ceea ce privește numărul elevilor, lucru datorat desființării claselor subvenționate de la bugetul de stat.

Cu toate că legea învățământului din 1924 prevedea dezvoltarea unitară a rețelei școlare în România Mare, precizând că „în fiecare comună urbană și rurală se vor înființa atâtea școli câte sunt necesare, spre a da instrucțiune tuturor copiilor de școală”, și chiar dacă în anul 1928 Revizoratul Școlar al județului Ialomița colabora intens cu Serviciul de Arhitectură al Ministerului Instrucțiunii pentru proiectarea și construirea unor localuri școlare dotate cu două până la patru săli de clasă, locuințe anexe pentru director, învățători, mobilarea sălilor de clasă cu mobilier specific, totuși, criza economică a afectat dezvoltarea rețelei școlare necesare județului Ialomița. Astfel, în preajma declanșării crizei economice, dezvoltarea rețelei școlare ialomițene suferea chiar în satele noi înființate în urma împroprietăririi din 1921, situație care reprezintă o particularitate a efectelor crizei economice în învățământul ialomițean. La Dragalina (astăzi în jud. Călărași), spre exemplu, în anul 1927 nu se construise încă un local de școală, elevii fiind obligați să desfășoare cursurile într-o sală a gării C.F.R. Ciulnița, „improprie, fiindcă era puțin încăpătoare”.

Abia după trecerea crizei economice, locuitorii comunei Dragalina adresau în 29 ianuarie 1934 un memoriu prefecturii județului, solicitând construirea unui local de școală. În alte sate, acolo unde se începuse construirea unor școli, lucrările mergeau foarte încet din lipsa fondurilor necesare. În satul Constantin Brâncoveanu (astăzi în com. Dragalina, jud.Călărași), spre exemplu, sat înființat în anul 1928, locuitorii strânseseră în 1931 fonduri prea mici pentru ridicarea unui local de școală, construcția fiind amânată până în anul 1934. Într-o situație oarecum asemănătoare se afla școala din Luciu (astăzi în comuna M. Kogălniceanu, jud. Ialomița) unde, însumând fondurile comitetului școlar local cu cele aprobate de la prefectura județului, în anul 1932 „s-a ridicat clădirea complet în ce privește zidăria”. Dar, „terminându-se banii, nu s-a mai putut procura material și lucrările au încetat”. Prin intermediul revistei „Asociației Învățătorilor din județul Ialomița”, locuitorii din comuna Luciu (Gura Ialomiței) rugau „pe d-l prefect al județului, să caute fondurile necesare terminării unui edificiu de o însemnătate capitală pentru sat, care în situația de azi [1934-n.n.], cu aspectul de ruină, constituie o rușine”. În anul 1932, aceeași situație se regăsea și în comuna Ciocănești (astăzi în jud. Călărași), unde școala nu avea un local propriu „deși bunăvoința sătenilor” a existat, „căci au și donat [...] vre-o patru mii și ceva de lei, în cereale [...] pentru o construcție nouă, [...] iar cererile de ajutor adresate în unele locuri, au rămas fără rezultate !” 

Școlile nu au cu ce să se întrețină. Starea precară a unor școli rurale era menționată cu ocazia diverselor inspecții școlare, așa cum era  azul Școlii nr. 2 din Ciocănești:„Localul se află în cea mai grozavă ruină. Nu s-a făcut curățenia necesară. Lucrările de cancelarie neterminate și școala lipsită de un inventar. [...] S-a cheltuit jumătate din [bugetul comitetului școlar – n.n.] fără nici un rezultat”. Alteori, chiar revista „Școala Ialomiței” care se intitula „organ de luptă și propagandă al Asociației Învățătorilor din Ialomița” scotea în evidență starea de mizerie a școlilor rurale, așa cum a fost în iarna anului 1932:„Suntem în mijlocul iernii și unele școale rurale n-au combustibil și chiar nimic din ce le trebuie”. Între cauzele acestei situații, nu doar criza economică era de vină. În paginile revistei „Școala Ialomiței” era evidențiată, deseori, nare a comitetelor școlare care se ocupau de întreținerea școlilor. Astfel, alimentarea fondurilor de întreținere a localului unei școli rurale se făcea din trei surse:„I). Cota de 14% din veniturile fondului ordinar al comunei. II). Cota de ½ din arenda debitelor de băuturi din Comună. III). Arenda terenului de cultură proprietatea școalei”. În anul 1928, Comitetul școlar de pe lângă școala primară din comuna Pietroiu (astăzi în comuna Borcea, jud. Călărași) întregea veniturile și din amenzi și serbări școlare. Cheltuielile erau direcționate pentru chiria localului, întreținere, mobilier, curățenie, încălzit, cheltuieli de cancelarie, plata personalului de serviciu. Comitetul școlar era format din președinte, secretar și alți 3 membri.

Învățătorii satelor și revizorii școlari reclamau adesea că aceste „organizații obștești”, respectiv comi tetele școlare, marginalizau decizia învățătorilor în folosirea fondurilor destinate școlii și că „adesea autoritățile comunale dovedeau vederi foarte curioase, ba chiar dușmănoase față de școală.” În consecință, mulți directori de la școlile primare rurale raportau prefecturii județene că au fost nevoiți să închidă școlile datorită lipsei de combustibil pe timp de iarnă, deși se adre saseră în nenumărate rânduri primarilor locali pentru sprijin pe care, însă, nu l-au primit. Ca un bilanț la cele prezentate, un articol din revista „Școala Ialomiței”, semnat de un învățător care deplângea realitățile școlii din comuna Dor Mă runt (astăzi în jud. Călărași) în anul 1934, rămâne semnificativ:„Să fim drepți și să recunoaștem:câte școli sunt în județul Ialomița cari au fondurile suficiente pentru întreținere ?... 20 sau 30 !” [12 %-n.n.].

Nu același atitudine aveau oficialitățile politico-administrative și față de alte domenii de activitate, precum activitatea personalului Poliției orașului Călărași care, în anii 1929-1933, era retribuit la timp din bugetul primăriei. Marginalizarea școlii în toată societatea românească, denumită în anii crizei economice ca fiind „războiul împotriva învățământului românesc”, era surprinsă și în memoriul adresat regelui Carol al II-lea de către „Federației cadrelor didactice din România”. 

Nu sunt bani de rechizite și manuale. Buna desfășurare a procesului de învățământ a fost afectată și de lipsa manualelor și rechizitelor școlare la elevi, cauza fiind pauperizarea economică. În acest sens, în anul 1929, Casa Școalelor de pe lângă Ministerul Instrucțiunii adresa un nou ordin Revizoratului Școlar Ialomița, prin care făcea cunoscut că „întrucât elevii de la sate întâmpină multe greutăți materiale, se trimite suma de 12.000 lei, spre a fi folosită în vederea procurării de manuale școlare pentru copiii săraci”. În vederea depășirii neajunsurilor determi nare de starea de sărăcie a  populației școlare, legislația școlară preconizase înființarea cantinelor școlare și cooperativelor școlare de pe lângă școli, rămase în multe județe din țară în stadiul de intenție. În anii 1929-1933, în unele sate ale județului Ialomița au ființat cooperative școlare, precum

Cooperativa școlară „Dreptatea” din comuna Alexeni (astăzi în jud. Ialomița), menite să-i determine pe copii și părinți să facă economii în cadrul organizat oferit de școală, și cu banii strânși să se poată cumpăra și apoi vinde elevilor rechizite și alte obiecte de uz școlar.

Administrate de elevii cei mai buni, aceste instituții au avut un rol pozitiv în educația elevilor și sprijinirea școlii31. Despre locul și rolul cooperativelor școlare, revista „Școala Ialomiței” arăta următoarele:„În multe țări din apus, se vorbește despre mii [de] aceste cooperative. La noi, [există] 200 în întreaga țară. Aceasta nu-i încă surprinzător în țara noastră, față de însuși școala, care nu poate să stârpească analfabetismul de 60 – 70%...”.

„Crucificarea” cadrelor didactice. Situația cea mai gravă a învățământului ialomițean în vremea crizei economice din 1929-1933 s-a manifestat, însă, în situația financiară, materială și de sănătate a învățătorilor și profesorilor. Ilustrativ rămâne articolul revistei „Școala Ialomiței” apărut în primăvara anului 1932 sub titlul „Crucificare !”:„Școala poporului trece azi prin vremuri neînchipuit de grele. Existența ei, destul de plăpândă în timpul din urmă, se destramă lent, dar sigur;iar sufletul ei – învățătorul – se stinge pe încetul, ca-ntr-un muribund. Nu rămân decât ziduri reci, goale și pustii. [...] Și cum poate fi altfel, dacă, de șase luni învățătorul sătesc nu și-a primit răsplata muncii sale cinstite ? De șase luni, copilașii săi cerșesc pe la streini bucata de pâine la care au dreptul. Șase luni încheiate, acest umil slujbaș a muncit numai pentru țară, dar țara aceasta nu-i recunoaște dreptul la viață [sublinierile aparțin redacției revistei-n.n.]. […]. Nu au bani, nu au haine, nu mai au credit nici pentru un timbru de petiție. Mulți vin pe la orașe, unde și rămân, din aceeași nemiloasă lipsa de bani și de credit. Îi vei vedea tânjind, triști și abătuți, cu îmbră că mintea desființată, cu haina redusă la ultima expresie a mizeriei.

Unul cere ajutor pentru soția-i căzută pe patul de suferință, ori un ban pentru copilașu-i ce piere cu zile, din lipsă de asistență medical;altul se stinge într-un spital, răpus de cea mai neagră mizerie, dacă nu luase, mai din vreme, suprema hotărâre a desființării proprii. Ce triste zile ! Ce dureros spectacol! Și totuși, așa flămând și gol, bolnav și îndurerat, ori abrutizat de sângeroase privațiuni, învățătorul și-a făcut necontenit datoria”. Așa cum reiese din adresa “Asociației Generale a Învățătorilor din România” către învățătorii ialomițeni, publicată în revista locală “Școala Ialomiței”, chiar dacă “Președintele [Asociației-n.n.] a continuat și continuă stăruințele – aproape zilnic pentru achitarea salariilor restante pe 1931”, starea de nesiguranță era accentuată de posibilitatea neplății și salariilor curente pentru lunile februarie și martie 193234. În contextual aplicării curbelor de sacrificiu, “respective 21, 15 și 10% din salarii” și a stării de lucruri prezentată mai sus, după ședința ordinară a Asociației învățătorilor din județul Ialomița, din 23 aprilie 1932, învățătorii ialomițeni trimiteau “M.S. Regele” și “Domnului N. Iorga, Ministrului Instrucțiunii”, telegrame cu rugăminți pentru plata “salariilor restante pe 5 luni”.

Criza face victime. Criza economică, prin efectele ei –“leafa mică, traiul scump”, “o boală incurabilă” și “costisitorul tratament”, o lungă și grea suferință”, “a curmat viață unor tineri învățători ialomițeni. Numai în perioada 1932-1937, revista “Școala Ialomiței” făcea cunoscută moartea a 8 învățători cuprinși între 22 și 33 de ani, aspect care reprezintă, probabil, o altă particularitate a efectelor crizei economice în învățământul ialomițean. Consemnând decesul învățătorului Moise D. Crăciun din Gura Ialomiței, la vârsta de 25 de ani (10 februarie 1932) revista “Școala Ialomiței” punea cauza morții pe seama lipsei de tratament medical și faptului că salariul era de mizerie și nu fusese primit de 5 luni. De primat de situația în care se afla școala românească, fostul învățător și revizor școlar Ilie Lupu își curma viața la 59 de ani, după 40 de ani de muncă dedicată școlii ialomițene. Preocupat de soluționarea unor neajunsuri ale școlii lovite de criză, Ilie Lupu propunea eliminarea risipei de bani pe seama reducerii de posturi didactice, pe baza unui raționament, considerat de noi, totuși, eronat:În trecut, observa fostul revizor școlar, “găseai la un singur învățător 80 și chiar 100 de elevi;azi s-a atins culmea idealului, căci găsesc și 15-20 elevi la un învățător! [...] până vom avea număr suficient de săli, găsesc, totuși, că trebuie neapărat să se suprime toate posturile cari n-au măcar 40 de elevi. E o risipă mare în aceste timpuri de lipsuri de toate felurile. Cu risipa asta, s-ar putea ameliora salariul învățătorilor și așa li s-ar lua putința de a se mai plânge că nu-s bine plătiți și nu pot munci”.

Acțiuni pentru depășirea crizei. Integrate organic în viața socioculturală și politică a vremii, resimțind din plin efectele crizei economice din anii 1929-1933, cadrele didactice ialomițene s-au organizat, asemănător celor din țară, în vederea atingerii scopurilor profesionale și depășirii neajunsurilor material-financiare. Într-un articol publicat în revista „Școala Ialomiței”, învățătorul Ion Rădulescu, din Cunești (astăzi în comuna Grădiștea, jud. Călărași), adresa tuturor învățătorilor județului îndemnul la solidaritate în lupta comună pentru revendicări economice și socio-culturale, cerându-le să se înscrie în număr cât mai mare în “Asociația“ învățătorilor ialomițeni, pentru ca într-un cadru organizat, lupta lor să aibă mai mult succes39. „Asociația Învățătorilor din județul Ialomița” se înființase conform Statutului „Asociației Generale a învățătorilor din  România”, la 26 mai 1929 având 17membri învățători, la 16 aprilie 1930 – 180 membri, iar în septembrie 1930-234 membri. În perioada 1930-1933 asociația a avut 16 întruniri în care discuțiile au fost orien tate cu precădere împotriva reducerii salariilor, întârzierii plății acestora, pentru întregirea salariilor prin introducerea în salariul de bază a gradațiilor și altor sporuri cuvenite, condamnarea neaplicării Legii armonizării salariilor după 1927 și în domeniul învățământului. Asociația profesională a învățătorilor ialomițeni strângea cotizații prin ștatele de plată, fondurile fiind destinate unor realizări profesionale deosebite. În anul 1931, asociația primise loc de casă de la primăria Călărași, fondul realizat din cotizații urmând a fi utilizat pentru construirea unui local propriu, Casa învățătorilor ialomițeni. De remarcat că fondul destinat Casei învățătorilor a scăzut în perioada aprilie 1933 – septembrie 1932 de la 59.570 lei la 51.227 lei, cauzele datorându-se întârzierii plății salariilor și reținerii cotizației membrilor asociați. În cele din urmă, Casa învățătorilor ialomițeni a fost inaugurată la Călărași abia în 1937.

Biblioteca asociației număra 126 volume legate de activitatea didactică. În anii crizei economice, asociația susținuse 6 membri trimiși la cursurile de vară ale „Asociației generale a Învățătorilor din România”. Organizarea și dezvoltarea „Asociației învățătorilor din județul Ialomița” a fost susținută de apariția încă din anul 1927 a revistei „Școala Ialomiței”44. După o perioadă de întrerupere a apariției sale, Congresul extraordinar al Asociației județene a învățătorilor ialomițeni din 10 ianuarie 1932 hotăra reapariția revistei „Școala Ialomiței”. Revista își propunea să apară lunar, afară de lunile iulie și august, însă, de cele mai multe ori, revista a apărut cu două numere într-un singur număr. Revista „Școala Ialomiței”, tipărită la Călărași a apărut timp de 8 ani între 1927-1937.

Un loc aparte în activitatea Asociației învățătorilor ialomițeni l-au avut profesorii din învățământul secundar. Așa cum rezultă și dintr-un articol apărut în revista „Școala Ialomiței” din 1932, la nivel național exista o „Federație a corpului didactic din România” care cuprindea trei asociații:„Asociația profesorilor universitari”, „Asociația profesorilor secundari” și „Asociația Generală a Învățătorilor din România”. Dat fiind numărul redus al unităților școlare secundare din județul Ialomița, comasate în orașul Călărași, numărul redus al profesorilor secundari ialomițeni a determinat subordonarea activității lor către Asociația Învățătorilor ialomițeni și către cercurile culturale din orașul Călărași. Totuși, după 1929 a existat încercarea constituirii și la Călărași a unei filiale a profesorilor secundari, în cadrul „Asociației Generale a profesorilor secundari din România”. Despre conlucrarea profesorilor secundari călărășeni cu învățătorii din județul Ialomița se poate deduce din prezența unor profesori secundari aleși în organele de conducere ale Asociației învățătorilor și colaborarea profesorilor la publicația „Scoala Ialomiței”. Între temele abordate de cadrele didactice ialomițene prin intermediul revistei „Școala Ialomiței”, pentru perioada crizei economice, interesante erau și cele legate de raporturile profesionale dintre învățători și profesorii secundari, problema sindicalizării, precum și cea legată de implicarea-neimplicarea acestora în viața politică. 

Banca populară. „Învățătorul ialomițean”. Sub efectele crizei economice, la 27-30 iunie 1930, la Călărași se puneau bazele Băncii populare „Învățătorul Ialomițean”. Având statut de „societate cooperativă de credit și economie”, banca a avut drept scop constituirea, pe bază de depuneri, a unui fond din care să se poată acorda credite și împrumuturi membrilor corpului didactic din județul Ialomița. Conform autorizației nr.12.246/1930, Subrevizoratul școlar reținea cotele de capital și împrumuturi ale membrilor băncii „prin statele de salar ale învățătorilor” 51. După cum se arăta într-un document de inspecție a băncii, din 20 februarie 1932, Banca populară a învățătorilor ialomițeni a fost înființată în timpuri critice, pornind – în scurt timp-pe o cale bună de dezvoltare. Astfel, banca își mărise capitalul în timp de un an și jumătate, de la 33.150 lei, la 776.025 lei și, așa cum se arăta în documentul de inspecție, capitalul băncii „ar fi trecut de 1.000.000. lei, dacă s-ar fi putut încasa reținerile cotelor respective pe lunile Octombrie, Noembrie și Decembrie 1931”. Dar, din păcate, efectele crizei economice au încetinit activitatea băncii deoarece “împrumuturile erau garantate prin însuși salariul debitorului”, salariile învățătorilor debitori nefiind achitate de către stat vreme de 5 luni. Dacă la început nu avea decât 86 membri, această bancă s-a făcut repede cunoscută în satele județului Ialomița ajutând pe mulți învățători să depășească greutățile anilor 1929-1933. După trecerea crizei economice, în aprilie 1934, Consiliul de administrație al băncii învățătorilor consemna existența unui activ bănesc de 2.633.642 lei, în anul 1933 fiind acordate 668 “împrumuturi obișnuite”.

Semne ale depășirii crizei. Începând cu a doua jumătate a anului 1933 evenimente din viața școlilor ialomițene anunțau, se pare, semnele depășirii crizei. Astfel, cu ocazia inaugurării școlii primare din Marsilieni (astăzi comuna Albești, jud. Ialomița), inspectorul școlar prezent la solemnitate (18 iunie 1933) aducea în cuvântul său vorba despre bugete comunale și județene bine direcționate pentru construcția, înzestrarea și întreținerea școlilor. În aceeași vreme (4 iunie 1933) era inaugurată și școala de fete din Cocargeaua (astăzi comuna Borcea, jud. Călărași), prilej cu care a fost organizată o frumoasă serbare școlară la care a participat societatea corală „Zefirul” din comună, iar la 9 octombrie 1933, în satul Cosâm bești-Popești (astăzi în jud. Ialomița) era pusă piatra de temelie pentru o școală nouă.

Dar, așa cum reiese dintr-un articol apărut în revista „Școala Ialomiței”, în noiembrie 1933, în rândul învățătorilor ialomițeni exista încă teama unor noi amputări salariale bugetare pentru anul 1934-1935. Totodată, învățătorii ialomițeni încă se mai plângeau de efectele crizei economice:„Legea armonizării, pe noi nu ne-a cuprins. Restanțe pe 5 și 6 luni, numai învățătorii mai au. Ajutoare și plata suplinitorului pentru caz de boală, nouă nu ni se dă. Grade și gradații pe 2-3 ani în urmă, nouă nu ni se plătesc”. Nici după depășirea crizei economice, situația cadrelor didactice nu s-a îmbunătățit simțitor. Lipsa din dezbaterile Congresului învățătorilor din Ialomița, desfășurat în 19 august 1934, a problemei întârzierii plății salariilor ar putea sugera trecerea crizei economice din 1929-1933 și depășirea efectelor sale în județul Ialomița. Totuși, în martie 1935, la Congresul extraordinar al învățătorilor ialomițeni se adresa o moțiune noului ministru al învățământului, dr. C. Angelescu, cerând plata salariilor încă restante din anul 193459. În 19 august 1934, cu ocazia Congresului „Asociației Învățătorilor din județul Ialomița”, „învățătorimea ialomițeană adunată în congres la Călărași” adresa o telegramă „d-lui Dr. Angelescu, ministrul instrucțiunii” exprimând „cea mai adâncă recunoștință pentru marele ajutor moral și material” pe care ministrul învățământului îl acordase învățătorilor ialomițeni.

Efectele crizei economice din anii 1929-1933 asupra învățământului ialomițean rămân grăitoare prin cifrele referitoare la evoluția frecvenței școlare și la situația analfabetismului. Frecvența la învățământul primar a fost în general în creștere de la 64% elevi înscriși-în anul 1928, la 67%-în anul 1930, la 70%-în 1931, la 71%-în 1932 și 80, 8%-în anul 1933. Foarte proastă a fost însă frecvența elevilor la cursurile complementare (supraprimar):de la 63%-în anul școlar 1928-1929, la 30%-în anul 1930-1931, la 38%-în 1931-1932, la 22%-în anul școlar 1932-1933. Intenția politico-legislativă a dezvoltării învățământului primar obligatoriu până la vârsta de 16 ani prin organizarea ciclului supraprimar (echivalent astăzi gimnaziului), a fost un eșec care a întârziat dezvoltarea școlii românești cu mai mulți ani decât durata crizei economice. Totodată, eșecul claselor complementare nu a asigurat inter-relaționarea școlii cu realitățile economice regionale și a împiedicat accesul elevilor spre „o cultură socială și națională” specifice societății aflate în pragul epocii contemporane.

Din totalul de 221.514 locuitori ai județului Ialomița (1, 27% din populația României Mari), pentru anul 1930, numărul analfabeților era de 94.858 (1, 57% din totalul declarat la nivel de țară), din care:cu vârstă școlară de 7-12 ani erau 5608 (3370-fete), cu vârsta între 13-19 ani erau 14281 (10.207-fete) și cu vârstă între 20-64 ani erau 65.939 (47.527-fete). În anul 1930, în fostul județ Ialomița analfabetismul a fost de 42, 82 %, față de 42 %-la nivel național.