Conferința de la Munchen. E o idee bună militarizarea Germaniei?

Conferința de Securitate de la München ia pulsul relațiilor transatlantice. Însă anul acesta diferențele de priorități dintre America și nucleul dur european au devenit și mai vizibile. Demisia lui Gary Cohn (principalul consilier economic al președintelui Donald Trump), concedierea Secretarului de Stat Rex Tillerson, precum și acumularea semnelor unui posibil război comercial între Europa și Statele Unite ar putea amplifica și mai mult aceste tendințe.  

Unul dintre mesajele care se conturează după Conferința de Securitate de la Munchen, deși este o tendință în plină afirmare încă de anul trecut, ține de intenția Europei de a-și consolida prin diverse mijloace autonomia strategică. Carl Bildt fostul ministru de externe al Suediei remarca într-un post-scriptum la conferința faptul că “există o conștientizare tot mai mare că, în timp ce America rămîne garantul principal al securității europene, acest lucru s-ar putea sa nu dureze pentru totdeauna. (...) Fie că vorbim despre politicile industriale, de apărare sau de altceva, UE trebuie să-și dezvolte capacitatea de a genera răspunsuri comune la viitoarele amenințări hardpower.” Este îndemnul cu care se deschide și jurnalul – Security Times – care prefațează în fiecare an dezbaterile din timpul conferinței. “Dacă Europa vrea să fie vreodată o putere strategică, atunci trebuie să privim dincolo de orizont, să ne pregătim pentru o lume pe care nu o cunoaștem încă și să ne imaginam o Europă fără Statele Unite,” spune Sigmar Gabriel. În opinia lui o astfel de responsabilitate depinde în primul rând de nucleul franco-german, dar și de capacitatea acestuia de a face față inclusiv competiției tehnologice cu SUA și China. Nu întâmplător, Florence Parly, ministrul apărării din Franța spunea la München că nou instituitul fond european de apărare marchează o veritabilă “revoluție culturală” care ar putea conduce într-o bună zi la apariția de “giganți industriali europeni”.

În același timp însă, se observă o distanță semnificativă de azimut strategic și de priorități între America și statele care se află în avangarda autonomiei europene. Astfel, dacă ne uităm la substanța celor mai recente documente programatice ale administrației Trump (atât Strategia de Securitate Națională, cât și la Strategia de Apărare Naționala), Washingtonul este cu totul absorbit de “reîntoarcerea istoriei”, de o lume modelată de competiția și de confruntarea cu marile puteri revizioniste. În cele din urmă este tipul de lectură care stă la baza amplelor investitii pe care Pentagonul le anunță pentru următorii doi ani (inclusiv modernizarea arsenalului nuclear). În contrast, astfel de repere sunt mai degrabă tangențiale în discursurile miniștrilor apărării din Franța și Germania care au inaugurat conferința de anul acesta de la Munchen. Pentru Germania, accentul cade predominant pe PESCO, în timp ce Franța este prioritar interesată de ceea ce numește Initiațiva Europeană de Intervenție (principala inovație a președintelui Emmanuel Macron în materie de politici de securitate și apărare). Aceasta din urmă se dorește mai degrabă o formulă cu geometrie variabilă, nelegată formal nici de UE și nici de NATO, un fel de “coaliție de voință” reunind state care vor și pot să acționeze împreună, demonstrând capacitatea de a interveni inclusiv în “zone care nu sunt o prioritate pentru Statele Unite”. În timp, o astfel de inițiativă spun oficialii francezi ar putea chiar stimula o cultură strategică embrionară între europeni, în jurul unor operațiuni concrete și misiuni comune. Semnificativ este și faptul că scenariul operațional pe care îl au în vedere francezii este unul expediționar, o misiune de stabilizare de tip Mali, generat preponderent de amenințările care provin din sud - din Sahel și nordul Africii. Într-un fel, după cum remarcau Olivier Schmitt și Stephane Taillat în War on the Rocks, în timp ce America devine tot mai preocupată de revenirea competiției geopolitice, de confruntarea cu noul revizionism practicat de Rusia și China, o parte din Europa pare să locuiască într-o realitate modelată mai degrabă de imaginarul post 9/11, de spectrul terorismului și de presiunea imigranților, de nevoia de a proiecta stabilitate în vecinătățile instabile dominate de state falimentare sau pe cale să eșueze. Este o realitate care poate da naștere unor complementarități constructive, dar în același poate genera adâncirea clivajelor dintre cele două maluri ale Atlanticului sau chiar ale celor intraeuropene. 

Revine competiția dintre NATO și UE? 

Totodată, München-ul a readus în prim plan perspectiva competiției dintre NATO și UE. “Realitatea este că Uniunea Europeană nu poate proteja Europa de una singura,” a transmis Secretarul General al NATO. Întreaga chestiune a fost pe larg discutată în timpul reuniunii miniștrilor Apărarii din statele NATO organizată la Bruxelles înainte de München. În plus, Stoltenberg a avertizat faptul că statele ne-membre UE “joacă un rol fundamental în apărarea Europei. După Brexit, 80% din cheltuielile de apărare ale NATO vor veni de la aliați non-UE.” Subiectul a redevenit actual după ce a fost expres ridicat de către delegația americană condusă de Secretarul Apărării, generalul Jim Mattis. Ulterior, acesta din urma a lăsat să se înțeleagă că este nevoie de o vigilență continuă “pentru că este în natura organizațiilor internaționale să se extindă. Dar există o înțelegere clară care trebuie inclusă în documentele scrise ale UE că apărarea comună este o misiune a NATO și numai a NATO.” Preocupările Washingtonului nu vin doar pe fondul Brexitului dar și al conturării pactului de apărare sub umbrela PESCO anunțat de europeni la sfârșitul anului trecut și care este vazut mai degrabă ca un “vehicul protecționist pentru UE”, dupa cum a precizat Ambasadoarea SUA la NATO. Teama nu este doar aceea că vor fi excluse companiile americane din eventualele licitații dar că se va investi în priorități concurente, în “armele necesare pentru misiunile UE, nu pentru misiunile NATO”. Ulterior, saptămâna trecută, ambasadoarea Statelor Unite la NATO, Kay Bailey Hutchison a revenit asupra temei exprimându-și rezervele pe scena forumului de la Bruxelles organizat de GMF: “PESCO este ceva despre care avem întrebări. Nu există nici o îndoială că ne întrebăm cum va funcționa. S-a spus din primul moment că europenii ar avea prioritate în orice fel de licitație pentru produse sau echipament. Ceea ce ne dorim este transparență și deschidere. Membrii non-UE ar trebui să poată concura pentru echipament militar în condițiile similare membrilor UE.” 

O armată germană deplorabilă 

München-ul a mai pus în perspectivă și o altă realitate incomodă. Deși în ultimii ani există așteptarea ca Germania să-și asume un rol mai amplu în spațiul securității internaționale, deziderat articulat la unison de liderii germani, distanța dintre discurs și realitate rămâne enormă. Un astfel de exemplu îl oferă raportul lui Hans-Peter Bartels asupra stării armatei germane publicat recent. Verdictul este îngrijorător. Raportorul mai făcuse valuri de presă în ianuarie când avertizase că armata germană nu este “dislocabilă pentru operațiuni de apărare colectiva.” Capabilitățile operaționale ale Bundeswherului se află în zona de avarie. Avioanele Eurofighter și Tornado sunt în medie disponibile doar 4 luni din 12. Iar la sfârșitul anului trecut niciunul dintre cele 6 submarine nu era operațional și uneori nu se poate conta pe “niciunul dintre cele 14 avioane de transport Airbus A 400-M”. Toate acestea în conditiile în care anul viitor Germania va prelua comanda VJTF - piesa centrală din arhitectura de descurajare a NATO pe Flancul Estic, a cărei dimensiune cheie ar trebui să fie tocmai viteza de reacție rapidă. De exemplu doar 9 tancuri Leopard 2 sunt operaționale din 44 câte trebuie Berlinul să pună la dispoziția VJTF. În general Germania, cea mai mare economie a Europei, este departe de ținta NATO de alocare a 2% din PIB apărării, aflându-se astăzi abia la 1,2% (în jurul a 37 de miliarde de euro). Pe de altă parte, Berlinul insistă pentru o definiție cuprinzătoare a apărării în secolul XXI, una în care nu doar capabilitătile hardpower contează, ci și resursele diplomatice sau cele alocate dezvoltării internaționale. Iar aceasta din urmă este o imagine aflată în contrast fundamental cu o Americă în plină expansiune a bugetului destinat puterii hardpower și diversificării arsenalului nuclear, anunțând în același timp reduceri majore de până la 30% a componentei de softpower (cheltuieli destinate Departamentului de Stat sau USAID). Totodată este de remarcat cum chiar pe scena Conferinței de la München, Sigmar Gabriel, ministrul german de externe, a încercat să justifice de ce Berlinul o să rămână în viitorul apropiat departe de ținta de 2%. El a recurs la imaginea spectrului dominației militare asupra Europei mizând pe sensibilitățile tradiționale care există pe continent față de o Germanie dominantă:”să ne imaginăm că Germania va aloca anual 2% pentru următorul deceniu, adică mai mult de 70 de miliarde de euro. Nu cred că dupa 10 ani partenerii europeni vor mai considera acest lucru o idee bună. Am fost întrebat deja de politicienii francezi dacă Germania vrea să redevină liderul militar al Europei (în conditiile in care Franta, o putere nucleara cheltuieste in jur de 40 de miliarde). Am rezerve atunci când Germaniei i se spune că ar trebui să cheltuie de două ori mai mult ca Franța.”