Cine a salvat „Dosarul Revoluţiei“? (I)

„Historia” vă arată, cronologic, cum şi de către cine a fost sabotat „Dosarul” care aşteaptă încă o soluţie după ce, în a doua jumătate a anului 2007, a fost declinat de la Secţia Parchetelor Militare către procurorii civili din cadrul Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie”, vă duce în culisele luptei revoluţionarilor pentru dreptate. Procurorul Dan Voinea, „părintele Dosarului”, îşi justifică şi îşi apără munca. În paginile următoare vă veţi întâlni şi cu Ion Iliescu, ironic, venind la Parchet cu două cărţi despre Revoluţie şi o frază pregătită:„Ăsta e adevărul meu”. Sau hăituit de „derbedeii lui Mărieş” până când spune:„Mă aşteptam la elementare elemente de bun-simţ”.

Şi altceva:ştiaţi de ce se uita Ceauşescu la ceas în timpul „Procesului de la Târgovişte”, înainte de a fi executat? Dezvăluie Dan Voinea:„S-a speculat că aştepta cine ştie ce ajutor. De fapt, era speriat fiindcă se apropia ora la care trebuia să ia insulina. Era dependent. Nu înţelegea prea bine ce se întâmplă. Insulina care a rămas de la el i-am dat-o unui băiat diabetic din Unitatea Militară. I-am spus:«Zi bogdaproste, că asta nu mai are nevoie de ea»”.

1990-1996. Epoca Ion Iliescu (I)-ştergerea urmelor

În 1990, imediat după încetarea vacarmului revoluţionar şi închegarea noii puteri, o echipă de procurori, desemnaţi aproape aleatoriu, primeşte sarcina oficială să “descopere autorii crimelor din decembrie 1989”. Metoda aleasă, corectă din punct de vedere juridic, avea să fie însă doar o interfaţă pretenţioasă pentru o serie de decizii care aveau să îngroape, încă din faşă, dosarul “Revoluţiei”.

Concret, echipa de procurori desemnată a urmat în cercetare metoda identificării victimei pentru a porni în căutarea făptaşului. Problemele au apărut însă pe două paliere:cel al calităţii oamenilor aleşi să construiască dosarul şi al soluţiilor date de aceştia. “În prima fază a dosarului, toţi procurorii aleşi erau, de fapt, oameni ai fostului regim. Majoritatea chiar participaseră activ la reprimarea Revoluţiei, în decembrie 1989, şi fuseseră «recompensaţi» printr-o promovare într-un loc călduţ”, afirmă procurorul Dan Voinea.

Soluţiile necomunicate victimelor

Metoda de anchetă a acestora pare desprinsă dintr-un proiect absurd. Mai întâi s-au folosit de numărul infim (raportat la adevăratele urmări ale Revoluţiei) de victime care depuseseră plângeri. Apoi, au urmat o “metodă de manual”, ilogică în momentul aplicării la această situaţie:au mers după principiul “pentru fiecare victimă există un autor”. În plus, identificându-se conceptul de “autor” cu “cei care au tras în stradă”, singurele nume apărute în dosarul “Revoluţiei” erau cele ale unor soldaţi. Lipseau cei care dăduseră ordinele. Autorii morali ai crimelor Revoluţiei.

Lucrurile nu s-au oprit aici însă. Profitând de vidul juridic din anii ’90, perioadă în care justiţia încă funcţiona, în bună măsură, după Codul Penal al epocii comuniste, anchetatorii au folosit fiecare hibă pentru a deturna definitiv cauza. Acordând “circumstanţe atenuante” militarilor ce trăseseră în populaţie, aceştia au fost mutaţi din zona juridică a crimei, în cea, mult mai blândă, a vătămării corporale.

Nicio soluţie de începere a urmăririi penale nu a fost dată în perioada 1990-1996. În dosarul Revoluţiei există şi astăzi un teanc imens de hârtii, formate, în bună măsură, din declaraţii de câte două-trei pagini. Toate încep cu mărturia victimei şi se încheie cu “Decide neînceperea urmăririi penale”. Şi ca blocajul să fie definitiv, niciuna dintre aceste soluţii nu a fost comunicată victimei. Ceea ce, din punct de vedere juridic, este sinonim cu închiderea procesului prin blocarea oricărei căi de atac.E cunoscut şi nu trebuie ignorat:între 1990 şi 1996, preşedintele României a fost Ion Iliescu.

1996-2000.  Epoca Emil Constantinescu: toate pânzele sus

Aflarea vinovaţilor pentru măcelul din decembrie 1989 fusese poate cea mai importantă temă electorală a candidatului Emil Constantinescu, la alegerile prezidenţiale din 1996. Revoluţia fusese “reinventată” şi, după şase ani de tăcere absolută şi de soluţii juridice nule sau lipsite de importanţă, românii aşteptau cu înfrigurare reluarea cercetărilor şi identificarea celor care trăseseră în stradă.

Alegerea lui Emil Constantinescu în funcţia de preşedinte al României declanşa “dosariada Revoluţiei”. De data aceasta, cu mult mai mult entuziasm.Prima decizie luată de noul preşedinte a fost înlocuirea fostului şef peste Parchetele Militare, Samoilă Joarză, cu anchetatorul Dan Voinea, cunoscut opiniei publice, la acel moment, mai ales din ipostaza procurorului care le prezentase învinuirile soţilor Ceauşescu în cadrul celebrului proces de la Târgovişte.

Voinea dă undă verde unei serii de cercetări de o amploare şi miză nemaiîntîlnită până la acel moment:cea împotriva generalilor Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac, acuzaţi pentru represiunea sângeroasă din decembrie 1989 de la Timişoara, sau cea privind autorii şi victimele Revoluţiei de la Cluj-Napoca.

În paralel însă, ancheta centrală, “dosarul Revoluţiei”, cum avea să fie numită în presă, stagna în continuare. “Înfrânt de sistem” avea să fie eticheta lipită de numele şi activitatea lui Emil Constantinescu în calitatea sa de preşedinte al României, între 1996 şi 2000. Sintagma are acoperire şi în acest caz.

Fostul preşedinte îşi începuse mandatul furtunos, cu o serie de schimbări în punctele-cheie de conducere ale sistemului, însă maşinăria era controlată încă de către persoane rămase din fostul regim. Un astfel de caz este cel al generalului Constantin Degeratu, numit chiar de către Constantinescu, în 1997, în funcţia de Şef al Marelui Stat Major al Armatei Române.

Manipularea militarilor

“Una dintre măsurile care au blocat definitiv ancheta în dosar, în perioada Constantinescu, a fost ordinul dat, explicit, de către generalul Degeratu, către toţi militarii statului român, de a nu se prezenta la audierile din dosarul “Revoluţiei”. Şi asta în condiţiile în care, să fim bine înţeleşi, potrivit probelor adunate până la acel moment, majoritatea celor vinovaţi de crime la Revoluţie, cu sau fără voia lor, erau chiar angajaţi ai Ministerului Apărării Naţionale”, explică procurorul Dan Voinea, fostul şef al Parchetului Militar.

Explicaţia stă, potrivit aceluiaşi Dan Voinea, în acţiunea de manipulare intensă căreia i-au fost supuşi militarii în decembrie 1989. “Erau ţinuţi în cazarme, fără informaţie, şi trimişi să păzească obiective despre care li se transmitea că sunt atacate de terorişti. Cuvântul acesta, «terorişti» nu avea niciun sens la acel moment. Militarii nu ştiau cine sunt aceştia sau de ce au loc atacurile. Aflau totul la faţa locului, iar confuzia a fost, în mare parte, cauza măcelului din acele zile”.

Niciun funcţionar al TVR nu este împuşcat

Exemplul perfect este celebrul caz al “Televiziunii Române atacată de terorişti”. “Niciun funcţionar, şi repet, niciun fucţionar al Televiziunii n-a fost omorât sau rănit în decembrie 1989. În schimb, au fost 89 de morţi şi 376 de răniţi, toţi provenind din rândurile populaţiei prezente în zonă. Armata ce fusese pusă să apere instituţia de atacurile teroriste împărţise situaţia în două coordonate:angajaţii şi restul lumii, în care se infiltraseră, după cum fuseseră informaţi, teroriştii”, spune Dan Voinea.

Alături de generalul Constantin Degeratu, alte persoane din eşaloanele secunde, relicve ale regimului comunist, au contribuit în mod decisiv la încetinirea anchetei în perioada 1996-2000. Unul dintre numele vehiculate este cel al procurorului Gheorghe Diaconescu, om de bază în sistem înainte de 1989, reprofilat adjunct al procurorului-general al României, după 1990. Devenit ulterior avocatul generalului Mihai Chiţac, acuzat de represiunea de la Timişoara, Diaconescu a fost unul dintre “creierele” operaţiunii “Trandafirul”, desfăşurate între 18 şi 20 decembrie 1989, în care au fost sustrase şi incinerate cele 43 de cadavre ale revoluţionarilor împuşcaţi la Timişoara.

2000-2004. Epoca Ion Iliescu (II)-  intrarea în umbră

Odată cu reinvestirea în funcţia de preşedinte al României a lui Ion Iliescu, dosarul “Revoluţiei” intră într-o perioadă de moarte clinică. Pe parcursul celor patru ani ai mandatului prezidenţial, cercetările judiciare în cauză au fost mai întâi încetinite, iar apoi stopate cu desăvârşire. Privind retrospectiv, două sunt cauzele majore ale acestei intrări într-un con de umbră.

Mai întâi, deloc întâmplător, perioada 2000-2004 este cea în care au loc cele mai multe aplicări ale Legii 42/1990, un act normativ conceput în primele zile de după Revoluţie, pentru a răsplăti rănirea sau pierderile de vieţi umane care avuseseră loc în decembrie 1989. Concret, Legea 42 prevedea despăgubiri, terenuri, reduceri substanţiale de la plata impozitelor către statul român şi alte forme de recompensă pentru cei implicaţi în Revoluţia de la 1989. “Ar fi prea mult să spunem că Legea respectivă i-ar fi cumpărat pe revoluţionarii din 1989, dar, în mod cert, a redus substanţial plângerile depuse, dar şi o anume presiune pe care victimele o puseseră pe instituţiile statului până la acel moment”, consideră procurorul Dan Voinea.

O a doua cauză pentru încetineala anchetei din perioada 2000-2004 trebuie căutată în rândurile celor care conduceau instituţiile abilitate să desfăşoare cercetările în cauză. În cei patru ani ai mandatului prezidenţial “Ion Iliescu II”, la Parchetul General s-au perindat, în funcţia de procurori-generali ai României, două persoane controversate:Tănase Joiţa şi Ilie Botoş. Primul a devenit chiar “inamicul public nr. 1” al revoluţionarilor după ce, pe parcursul celor doi ani şi jumătate cât a deţinut mandatul de procuror-general, a semnat recursurile în anulare prin care generalii Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac erau puşi în libertate.

“Elicopterul probabil a fost lovit de un glonţ”

Cât despre Ilie Botoş, acesta fusese implicat direct, în anii 1990, în cercetarea evenimentelor din decembrie 1989. Antologic pentru activitatea desfăşurată de acesta în intervalul respectiv este un raport, încheiat la Sibiu, privind doborârea, în condiţii extrem de suspecte, a elicopterului care-i transporta pe generalii Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea. Aceştia fuseseră anterior trimişi la Timişoara să reprime demonstraţiile de stradă. În raportul încheiat în 1992, Ilie Botoş avea să scrie că “elicopterul probabil a fost lovit de un glonţ”, formulă juridică ce, completată de încheierea actului respectiv fără vreun martor, era lovită de nulitatea absolută.

2004-2009. Epoca Traian Băsescu:oscilaţii

Efervescenţa creată în jurul noilor alegeri pentru funcţia de preşedinte al României avea să se transfere indirect şi în ancheta privind victimele şi vinovaţii Revoluţiei. În august 2004, Teodor Mărieş, conducătorul Asociaţiei “21 decembrie 1989”, îşi cheamă avocaţii şi le spune:“Haideţi, mă, să redeschidem dosarul”.Graba şi neliniştea lui Mărieş erau cauzate de apropierea termenului la care toate faptele incriminate urmau să se prescrie. Avocaţii schimbă încadrarea juridică anterioară, mutând acuzaţiile în zona celor contra siguranţei statului şi, implicit, către un statut de imprescriptibilitate juridică.

“Ne-aţi dat de lucru, domnule Mărieş“În 28 septembrie 2004, folosind un şiretlic demn mai degrabă de o afacere de cartier, Teodor Mărieş reuşeşte repunerea în funcţiune a anchetei privind evenimentele din timpul Revoluţiei. La acel moment, Mărieş, “frumos îmbrăcat”, potrivit propriei mărturii, se prezintă cu hârtia întocmită de avocaţii săi la Parchetul General şi cere ca aceasta să fie trecută ca o simplă completare la acuzaţiile formulate anterior. Funcţionarii din Parchet pun ştampilă şi dau număr de lucrare. Hârtia ajunge la Dan Voinea care, potrivit lui Teodor Mărieş, “citeşte atent, rând cu rând, fără a schiţa vreun gest şi spune la final:«Ne-aţi dat de lucru domnule Mărieş»“.

Noul dosar, în care apăreau nume grele, precum Ion Iliescu, Petre Roman sau Gelu Voican Voiculescu, îi este desemnat lui Dan Voinea de către procurorul-general, Ilie Botoş, sub pretextul că “oricum, tot tu ai făcut şi dosarul Mineriadei”.

Iliescu, acuzat de genocid

Dan Voinea începe o serie-maraton de audieri ale victimelor, ce se întindea şi până la 12 ore în continuu, zi de zi. Sunt audiate, în total, 7.000 de persoane, din Bucureşti şi restul ţării. În paralel, Voinea, însoţit de o echipă de procurori criminalişti, se deplasează în judeţele în care se înregistraseră cele mai multe victime în decembrie 1989. La audieri sunt chemate toate “personalităţile” momentului Revoluţiei, începând de la fostul preşedinte, Ion Iliescu, până la mari generali sau personaje cheie ale momentului.Presa explodează în momentul în care acuzaţiile sunt făcute publice:un fost preşedinte de stat era acuzat de genocid, iar lista persoanelor pe umerii cărora fusese pus măcelul din 1989 era una impresionantă şi plină de nume sonore.

O decizie criminală

Momentul de blocaj vine însă în 2007. La acel moment, Curtea Constituţională decidea mutarea dosarului Revoluţiei de la Secţia Parchetelor Militare la o secţie civilă şi, deci, retragerea din anchetă a procurorului Dan Voinea. “Decizia a fost una criminală, pentru că vinovaţii Revoluţiei nu pot fi separaţi între civili şi militari. Atunci, au fost ordine date de civili şi executate de militari, iar victimele au fost din ambele categorii”, afirmă Teodor Mărieş, care pune decizia din 2007 pe seama unei “comenzi juridice a lui Iliescu”.

Ancheta intră în impas. Iar finalul vine un an mai târziu, când, pe o ordonanţă  de neîncepere a urmării penale, semnată de procurorul-general Codruţa Kovesi, apărea sentinţa halucinantă:“La Revoluţie au murit doar 27 de oameni”.O glumă (întrebare şi răspuns) circulă între oamenii din Justiţie:“De ce în funcţia de procuror-general sunt aleşi doar foşti baschetbalişti ? «Ăştia ştiu să arunce bine dosarele la coş»“.

Cauza trece dintr-o perioadă de acalmie în alta. Teodor Mărieş intră în greva foamei, fapt ce deblochează parţial ancheta şi îi aduce pe reprezentanţii revoluţionarilor faţă în faţă cu preşedintele Traian Băsescu. Procurorul Dan Voinea, pensionat între timp, este rugat să se întoarcă pe poziţii de procuror în cauză. Şi exact când totul părea să reintre pe făgaşul normal, cererea de reinvestire a lui Dan Voinea în funcţia de procuror militar este respinsă de Consiliul Superior al Magistraturii. Punct.

Privind retrospectiv la parcursul halucinanat al unui dosar ce ar fi trebuit să aducă o reparaţie istorică victimelor Revoluţiei din decembrie 1989, cele două personaje principale, procurorul Dan Voinea şi revoluţionarul Teodor Mărieş, afirmă cu aceeaşi doză de amărăciune:la aproape 20 de ani de la deschiderea anchetei, cei care se ocupă de destinul dosarului sunt tot oameni ai fostului regim comunist.

Un exemplu, pe post de epilog. “Cei care au tras la Revoluţie o duc bine mersi astăzi. Uitaţi-vă la generalul Mircea Teodor Mureşan. La Revoluţie a fost cel care a comandat tancurile ce au tras asupra Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti. Astăzi a ajuns comandant (rector) al Universităţii Naţionale de Apărare şi i-a predat doctorandei Elena Udrea”, încheie Dan Voinea.