Cine a-nfuriat gogoaşa?

Cui nu-i plac gogoşile? Umplute sau simple, cu glazură sau presărate cu zahăr vanilat, genul acesta de cocă alcătuită în principal din făină, lapte, drojdie şi zahăr, prăjită în ulei din belşug, te face să salivezi doar când te gândeşti, chiar dacă toţi nutriţioniştii s-au vorbit parcă să le pună sub interdicţie.

După cum spune istoricul Paul Mullins, prima reţetă tipărită a gogoşilor poate fi găsită într-o carte de bucate englezească din 1803. Se pare însă că istoria gogoşilor înfuriate pe care le poţi găsi la tot pasul în lume datează de pe vremea romanilor, secolul II î.Hr., când se numeau globulii. Unii istorici consemnează faptul că multă vreme s-a considerat că aluatul prăjit are un caracter sacru şi festiv. Poate cea mai veche menţiune a sa este în Levitic, unde se spune că turte amestecate cu ulei şi făină şi apoi prăjite erau aduse drept jertfă lui Dumnezeu. Grecii din Antichitate nu erau nici ei străini de acest desert, prăjind benzi din aluat pe care apoi le ungeau cu miere. În Evul Mediu bucătarii arabi porţionau aluatul şi îl marinau în sirop pentru a-l îndulci.

Zi naţională a gogoşilor în Statele Unite

Potrivit unor istorici, în Europa Evului Mediu gogoşile se preparau mai ales în bucătăriile mănăstirilor, în perioada dinaintea Postului Paştelui, pentru ca pe la 1400 desertul să devină popular în Anglia, Germania şi Olanda. În secolul XV, întrucât în Germania zahărul erau greu de găsit, s-a trecut la umplerea aluatului cu carne sau ciuperci. Pelerinii şi coloniştii olandezi au adus reţeta magică în America, mai exact în Manhattan (pe atunci încă New Amsterdam), sub numele de olykoeks, adică prăjituri uleioase.

Gaura de la gogoaşă este atribuită de istoricii bucătăriei căpitanului Gregory Hanson, un marinar olandez al cărui vas a fost lovit de furtună la 22 iunie 1847. El a explicat că pentru a ţine bine mâna pe cârmă a înfipt gogoaşa în spiţele ei şi aşa a apărut prima gaură din gogoaşă văzută vreodată de vreun muritor. Nu ştim dacă povestea este adevărată, dar este amuzantă.

Se spune că în Primul Război Mondial, femeile voluntar din Armata Salvării, cunoscute ca „Doughnut Girls”, distribuiau gogoşi soldaţilor americani care luptau în Franţa pentru a le aduce aminte de dulciurile de acasă.

Astăzi, popularul desert cunoaşte nenumărate variante:francezii le umplu cu gem de măceşe, la Berlin ele se numesc berlineze, austriecii şi bavarezii pun în ele gem de caise, elveţienii adaugă aluatului brânză de vaci şi stafide. În Ungaria, dulceaţa se pune într-o adâncitură din mijlocul gogoşii, cât despre America, ce să mai spunem? Are până şi o zi naţională dedicată acestui desert de care nu este străin nici celebrul Homer Simpson.

Dacă vreţi să mâncaţi o porţie delicioasă (care vă va creşte fericirea şi glicemia peste limitele legale) amestecaţi 25 de grame de dojdie cu 75 de ml de lapte cald şi câteva linguri de făină şi lăsaţi compoziţia să crească o jumătate de oră. În acest timp, puneţi peste 70 de grame de zahăr două ouă, trei linguri de ulei, un praf de sare, ceva esenţă de rom, nişte vanilie, ceva coază de lămâie rasă, pe scurt, reţeta fericirii gastronomice;amestecaţi bine şi încălziţi la foc mic – şi adăugaţi apoi compoziţia de dinainte şi frământaţi până iese o cocă moale pe care trebuie să o lăsaţi la cald, să crească. Se întinde o foaie de un cm lăţime şi se taie cu paharul gogoşile, care se pun într-o baie de ulei încins. Luaţi-vă după instincte şi veţi şti când sunt gata. Îi veţi înţelege pe romani de ce considerau că gogoşile sunt sacre. Poftă bună!