Centenarul „Alianței inimilor”: 100 de ani de la Convenția de alianță româno-polonă din 3 martie 1921
La 3 martie 1921, a fost încheiată la București „Convenția de alianță defensivă între Regatul României și Republica Polonă”, de către cei doi miniștri de externe, Take Ionescu și Eustachy Sapieha, aceștia având deplinele puteri și susținerea fermă a șefilor lor de stat, Regele Ferdinand și Mareșalul Józef Piłsudski.
Ideea unei alianțe cu România convenea și Poloniei, care avea la rândul său propriile interese strategice și militare, și urmărea ca prin această alianță să-și asigure nu doar frontierele estice, ci și să influențeze România în raporturile cu marile puteri și țările vecine, în special cu Cehoslovacia, percepută ca un competitor zonal la Varșovia, și cu Ungaria, date fiind bunele relații istorice polono-maghiare. Din punct de vedere militar, strategii polonezi au estimat foarte corect că alianța cu România asigura un coridor de legătură cu Europa occidentală în cazul unui conflict cu Germania, care ar fi blocat accesul la Marea Baltică, notează Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, pe pagina de Facebook a instituției.
Ideea unei alianțe cu România convenea și Poloniei, care avea la rândul său propriile interese strategice și militare, și urmărea ca prin această alianță să-și asigure nu doar frontierele estice, ci și să influențeze România în raporturile cu marile puteri și țările vecine, în special cu Cehoslovacia, percepută ca un competitor zonal la Varșovia, și cu Ungaria, date fiind bunele relații istorice polono-maghiare. Din punct de vedere militar, strategii polonezi au estimat foarte corect că alianța cu România asigura un coridor de legătură cu Europa occidentală în cazul unui conflict cu Germania, care ar fi blocat accesul la Marea Baltică. Cu prilejul unei vizite în România, la Sinaia, în septembrie 1922, mareșalul Jòzef Pilsudski, întrebat despre cum se vede la Varșovia alianța cu România, declara că „alianța inimilor este reprezentată, de la Marea Baltică la Marea Neagră, de un singur popor cu două drapele”.
A urmat o perioadă de tatonări și discuții destul de laborioase, iar la 12 ianuarie 1921 a sosit la București generalul polonez Stanisław Haller (26 aprilie 1872 – aprilie 1940), fost șef de stat major al tinerei armate poloneze, cu scopul de a negocia cu România o alianță politică și militară defensivă. Negocierile confidențiale finale desfășurate în cea mai deplină discreție au fost încununate de succes, ambele părți dorind încheierea cât mai rapidă a alianței, semn că aceasta corespundea pe deplin intereselor părților semnatare . În aceste condiții, la 28 februarie 1921 a urmat vizita oficială la București a prințului Eustachy Kajetan Sapieha (2 august 1881-20 februarie 1963), ministrul de externe al Poloniei (23 iunie 1920 – 20 mai 1921).
Prevederile „Convenției de alianță defensivă între Regatul României și Republica Polonă”
Cele două părți contractante se obligau să își acorde asistență armată în cazul unui atac neprovocat la frontiera lor de răsărit, Polonia cunoscând acordurile României cu alte state în vederea apărării Tratatelor de Pace de la Paris din 1919-1920, iar România prevederile Tratatului franco-polon. Articolul 6 din documentul semnat în 1921 stipula, totodată, că nici una din cele două părți contractante nu va putea încheia vreo alianță cu o terță parte, fără consimțământul celeilalte părți. Această formulare s-a introdus în document tot la propunerea părții române, care a căutat să se asigure împotriva unei eventuale alianțe polono-ungare, dat fiind filo-maghiarismul existent în unele cercuri de la Varșovia. Este de menționat clauza secretă introdusă de Take Ionescu în Convenția semnată în 1921 și care prevedea o rezervă în favoarea României: până la ratificarea Tratatului de la Riga, care fixa granițele polone, România își rezerva dreptul de a aprecia dacă poate sau nu interveni în cazul unui atac neprovocat asupra Poloniei. Câțiva ani mai târziu, această clauză avea să se întoarcă împotriva României.
Cooperarea în plan militar era reglementată într-o convenție militară separată, semnată de generalii Constantin Christescu și Tadeusz Rozwadowski, prin care Statele Majore Generale ale celor două armate reglementau punerea în aplicare a prevederilor generale ale convenției politice. Documentul detalia măsurile militare defensive aplicabile în condițiile în care cele două state s-ar fi confruntat cu o agresiune dinspre est, separat sau concomitent, fiind prevăzut ca trupele fiecărei armate să acționeze sub comandament național.
Spiritul Convenției de alianță defensivă între Regatul României și Republica Polonă a fost însă surprins pe deplin de prevederile conform cărora părțile hotărau să își sincronizeze eforturile lor pacifiste, inclusiv prin consultarea pe chestiunile externe de interes comun, aceasta fiind filosofia politicii externe românești din perioada interbelică.
Tratatul din 1926
Conform prevederilor, Convenția avea o valabilitate de 5 ani, expirând în 1926. Cu această ocazie, Aleksander Józef Skrzyński , prim-ministrul Poloniei și ministrul de externe de la acea dată, fost trimis polon la București între 1919-1922, a ridicat o serie de obiecții, la acea dată urmărind o normalizare a relațiilor cu Uniunea Sovietică și temându-se ca reînnoirea alianței cu România să nu afecteze dialogul Varșoviei cu Moscova. Partenerul polon își justifica ezitările prin două argumente: a) clauza secretă introdusă de Take Ionescu ridica o serie de probleme juridice în noul context internațional; b) reînnoirea convenției era legată de recunoașterea de către România a drepturilor proprietarilor polonezi cu proprietăți expropiate în Basarabia.
Astfel, din punctul de vedere polon, Tratatul de la Paris privind recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România din 28 octombrie 1920, nefiind ratificat de două mari puteri semnatare, Italia și Japonia, România se găsea într-o situație asemănătoare cu aceea în care se găsea Polonia în ajunul ratificării Tratatului de la Riga. Așadar acea clauză introdusă de Take Ionescu, atunci în defavoarea Poloniei, juca acum în defavoarea României. Skrzyński propunea deci ca noul text să cuprindă o formulă care să lase Poloniei dreptul de a aprecia dacă trebuie sau nu să intervină în apărarea Basarabiei, menajând astfel punctul de vedere sovietic.
Informat asupra opiniilor șefului Guvernului de la Varșovia, Guvernul român s-a grăbit să declare că o asemenea ciuntire ar face alianța inoperantă și lipsită de orice utilitate pentru România. Acest răspuns energic, ca și presiunile opiniei publice și cercurilor politice poloneze care priveau cu neîncredere o apropiere de sovietici, poate chiar și rezultatele sub așteptări obținute de Skrzyński în tatonările preliminare cu Moscova, l-au făcut pe acesta să renunțe la rezerva menționată mai sus. A propus totuși o altă redactare a tratatului, care să fie conformă cu noul spirit și noua terminologie a Pactului de la Locarno (1925) și, mai ales, a cerut schimbarea tratatului, dintr-o alianță defensivă față de sovietici într-un act de garanție generală.
Al doilea argument al contelui Skrzyński reprezenta o presiune politică suplimentară asupra executivului român: amenințând că nu reînnoiește alianța cu România, guvernul polon spera să obțină despăgubirea proprietarilor polonezi expropriați în Basarabia în urma aplicării Reformei agrare din 1921, în aceeași măsură în care fuseseră indemnizați proprietarii francezi, englezi și italieni, determinând ulterior tergiversarea ratificării Tratatului de garanție româno-polon.
Cu toate acestea, Ion Gh. Duca, ministru al Afacerilor Străine al României între 19 ianuarie 1922 și 27 martie 1926, a acceptat noile propuneri, Convenția de alianță defensivă, vizând explicit frontierele răsăritene ale celor două țări, transformându-se într-un Tratat de garanție între România și Polonia, un pact general de garanție după modelul Pactului Societății Națiunilor.
Principalele deosebiri dintre Convenția din 1921 și Tratatul din 1926, constau din modificarea titulaturii și obiectivelor principale, dintr-o Convenție de alianță defensivă, cu un scop bine definit, într-un Tratat de garanție, cu un angajament mult mai vag. În documentul din 1921 se menționa explicit: a) acordarea de asistență armată în cazul unui atac neprovocat asupra frontierelor orientale ale celor două țări și b) consultarea prealabilă asupra chestiunilor de politică externă privind pe vecinii din est. În tratatul din 1926 aceste prevederi erau reformulate și dezvoltate astfel: respect și menținere contra oricărei agresiuni exterioare, a integrității teritoriale și a independenței politice prezente, conform articolului 10 din Pactul Societății Națiunilor. Ajutor și asistență în caz de atac neprovocat, conform articolelor 15-17 din Pactul Societății Națiunilor; consultarea prealabilă asupra chestiunilor de politică externă care interesează ambele țări; procedură de conciliere și arbitraj.
Tratatul a fost în final semnat la București, la 26 martie 1926, de ministrul român de externe I.Gh.Duca și J. Wielowieski, trimisul extraordinar și ministru plenipotențiar al Republicii Polone în România, în preziua sfârșitului mandatului mandatului ministrului român.
În acest context delicat, lucrurile s-au complicat prin schimbarea guvernelor în ambele țări, noul executiv polon declarând că era mai dornic să obțină ratificarea cât mai grabnică a Tratatului, decât să se conexeze o chestiune vitală pentru ambele state cu o afacere de ordin secundar, care se referea la interesele materiale ale câtorva proprietari de naționalitate incertă. Cu toată această declarație de principiu, noul ministru polon de externe August Zaleski a cerut o scrisoare de recunoaștere din partea guvernului român privind drepturile proprietarilor polonezi expropiați în Basarabia. Noul ministru român de externe, Ion Mitilineu, aflând de la predecesorul său despre promisiunile verbale în acest sens, s-a mulțumit să reînnoiască aceste promisiuni de principiu partenerilor polonezi, evitând însă să își asume un angajament scris și cerând un răgaz pentru efectuarea demersurilor tehnice și juridice necesare.
Guvernul polon continua să afirme că nu conexează cele două chestiuni, dar amâna ratificarea sub diferite pretexte și a continuat să solicite obținerea unui angajament scris din partea guvernului român, în favoarea marilor latifundiari polonezi expropiați din Basarabia. În perioada cuprinsă între 26 martie și 25 noiembrie 1926, relațiile româno-polone s-au desfășurat în acest context defavorabil.
În final, Seimul Poloniei (camera inferioară a Parlamentului) a ratificat Tratatul de garanție româno-polon la 30 septembrie 1926, cu o mare majoritate deși la a treia citire în plen. Mult mai greu s-a obținut ratificarea în Senat, unde mai mulți senatori de marcă erau interesați direct în chestiunea exproprierilor marilor proprietari polonezi din Basarabia, în plus lucrurile fiind agravate de disensiunile politice dintre șeful camerei superioare a Parlamentul Poloniei și șeful statului polon, mareșalul Józef Piłsudski, președintele Senatului dorind să dea o lovitură politică adversarului său prin respingerea tratatului cu România. Cu toate acestea, după dezbateri contradictorii, Senatul polon a ratificat tratatul, la 25 noiembrie 1926. Schimbul instrumentelor de ratificare s-a efectuat la Varșovia, la 9 februarie 1927, iar înregistrarea la Societatea Națiunilor, la 7 martie 1927, la Geneva.
Tratatul de garanție dintre România și Polonia
În decembrie 1930, în aproprierea noii reînnoiri, guvernul polon va fi acela care va insista pentru semnarea mai grabnică a Tratatului de garanție dintre România și Polonia.
Guvernul român a folosit oportunitatea pentru a propune câteva modificări la textul convenit în 1926:
a) În articolul I al Tratatului, care copia formula articolului 10 din Pactul Societății Națiunilor, cuvântul “prezentă” se punea la plural, pentru a marca precis că se referă și la “integritatea teritorială” și la “independența politică” sau se propunea introducerea după cuvintele “integritatea teritorială” a cuvântului “actuală” (această soluție fiind aleasă în cele din urmă). Partea română considera astfel că ambele soluții propuse se aplicau și Basarabiei, ca parte integrantă a României.
b) Se suprima articolul 6 al Tratatului din 1926, care prevedea încheierea unei convenții de conciliațiune și arbitraj, articolul devenind perimat, această convenție fiind între timp încheiată.
c) Durata noului Tratat urma să fie tot de cinci ani, dar spre deosebire de trecut, documentul se putea prelungi tacit dacă nu era denunțat cu un an înainte de expirare.
Întrucât de această dată nu au mai existat diferențe de opinii, guvernul polon a acceptat propunerile făcute de partea română, noul Tratat dintre România și Polonia a fost semnat la Geneva, la 15 ianuarie 1931, de către miniștri de externe român și polon, Gheorghe G. Mironescu și August Zaleski. Schimbul instrumentelor de ratificare s-a făcut la București, la 26 martie 1931. La 30 iunie 1931, la Varșovia, Józef Beck și generalul Tadeusz Piskor, din partea polonă, și Grigore Bilciurescu cu generalul Nicolae Samsonovici, din partea română, au semnat o nouă convenție militară, care, față de prevederile precedente, stabilea alocarea unor resurse sporite în caz de agresiune și punea chestiunea unui comandament unic în cazul unor operațiuni reunite. Aranjamentul tehnic militar adoptat acum avea aceeași valabilitate cu tratatul de garanție, prelungindu-se automat după cinci ani dacă nu era denunțat în avans.
Inițiativa franceză de la începutul anilor 1930, de a recomanda aliaților est-europeni să își normalizeze relațiile cu Uniunea Sovietică și să încheie pacte de neagresiune cu Moscova a determinat o răcire a raporturilor româno-polone, Polonia și Franța încheind un astfel de pact în 1932, fără să țină seama de interesele României în chestiunea Basarabiei și izolând astfel țara noastră.
Noul ministru polon de externe, Józef Beck, a impus un nou curs politicii externe de la Varșovia, intrând în contradicție cu omologul său român, Nicolae Titulescu. Gravele diferențe se datorau nu numai poziției polone diferite față de Uniunea Sovietică, ci și atitudinii din ce în ce mai revizioniste a Poloniei, marcată prin încheierea unui nou pact de neagresiune cu Germania în ianuarie 1934 și manifestarea deschisă a ostilității față de Societatea Națiunilor, Polonia renunțând unilateral la Tratatul Minorităților în septembrie 1934. În plus, după 1935 s-au adăugat ambiguitatea lui Beck față de problema Transilvaniei, sprijinul acordat pretențiilor germane împotriva Cehoslovaciei și sprijinul independenței Slovaciei.
Nicolae Titulescu: „Consider alianța dintre România și Polonia ca fiind o necesitate”
Atacat vehement de o parte din presa polonă și românească pentru presupusul rol jucat în deteriorarea relațiilor bilaterale, ministrul român de externe Nicolae Titulescu avea să noteze în 1937:
“Timp de mulți ani m-am considerat un mare prieten al Poloniei și Polonia m-a considerat ca atare.
Nu pot uita colaborarea cordială pe care am avut-o, în calitate de delegat permanent al României la Geneva, cu ministrul Zaleski, căruia îi păstrez o adâncă considerațiune.
Nu confund, însă, alți oameni de stat cu poporul polonez în general, pentru care am sentimentele cele mai prietenești.
Consider alianța dintre România și Polonia ca fiind o necesitate.
Este pentru mine un prilej de profundă satisfacție faptul că am fost membru în Cabinetul mareșalului Averescu – când Take Ionescu era ministru al Afacerilor Străine – în momentul în care s-a semnat primul Tratat de alianță între România și Polonia.
Totuși, nu există prietenie fără o înțelegere clară.
Dar trebuie să mărturisesc că, în calitate de ministru al Afacerilor Străine, nu am fost prea norocos, la început, în relațiile mele cu Polonia...
Ceea ce s-a semnat în 1926 nu putea fi schimbat. S-a hotărât totuși atunci să se încheie convenții militare cu Polonia numai pentru frontiera răsăriteană, nu și pentru frontiera apuseană, interpretând caracterul general al Tratatului nostru cu Polonia ca o formă de politețe față de Soviete care, în acest fel, nu mai erau indicate în mod expres drept agresorul posibil împotriva căruia formam noi alianțe.
La 15 ianuarie 1931, dl Mironescu a reînnoit Tratatul cu Polonia, îmbunătățind redactarea și făcându-l permanent, în măsura în care urma să fie reînnoit la fiecare cinci ani prin consimțământ tacit, dacă una sau alta dintre părți nu-l va denunța.
Tratatul semnat de dl Mironescu a intrat în vigoare la 26 martie 1931. La 20 octombrie 1932, eu am devenit ministru al Afacerilor Străine.
Mi s-a dat de înțeles că ar fi avantajos să încheiem convenții militare și pentru frontiera occidentală. Am răspuns că Tratatul leagă România și Polonia numai în ceea ce privește frontiera răsăriteană. Mai mult, repet că, la 9 octombrie 1933, mareșalul Piłsudski mi-a spus că România este angajată față de Polonia numai împotriva Rusiei și nu împotriva Germaniei.
La 26 martie 1936, în vreme ce eram ministru al Afacerilor Străine, Tratatul a fost reînnoit în mod tacit până în 1941, dar, desigur, cu interpretarea restrictivă care i s-a dat timp de zece ani, adică în sensul că el protejează numai frontierele noastre de Răsărit.
Ce convenție nouă se mai putea încheia între România și Polonia?” .
Cu toată această răcire accentuată a relațiilor diplomatice bilaterale, pentru că nici România, nici Polonia nu au denunțat Tratatul încheiat în 1931 până la data de 26 martie 1935, adică cu un preaviz de un an înainte de expirarea lui, acest Tratat a fost prelungit tacit, până la 26 martie 1941.
Anul 1937 s-a desfășurat în plan bilateral sub necesitatea reînnoirii prieteniei tradiționale dintre Polonia și România, admițându-se tacit raporturile politice și diplomatice s-au aflat în impas, fiind anul cel mai intens din istoria întâlnirilor bilaterale la nivel înalt. La începutul lunii iunie 1937, președintele Poloniei Ignacy Mościcki a vizitat România, iar la sfârșitul lunii, Regele Carol al II-lea sosea la Varșovia. Cei doi șefi de stat și-au afirmat astfel voința de a relansa și consolida alianța dintre România și Polonia, reconfirmând susținerea reciprocă în caz de atac neprovocat venit dinspre est. Aceste vizite au impulsionat cooperarea bilaterală, reflectat și prin ridicarea gradului de reprezentare diplomatică din cele două capitale la nivel de ambasadă, începând cu 1 mai 1938.
În anii 1938-1939, partea polonă a făcut o serie de propuneri de colaborare diplomației române, în sensul susținerii inițiativelor revizioniste inițiate de Germania. După ce a sprijinit poziția Germaniei la Munchen în 1938, Polonia a ocupat orașul Teschen din Cehoslovacia, cu circa 240.000 de locuitori, unii etnici polonezi. România avea o poziție de apărare a ordinii instaurate prin sistemul de pace de la Versailles, dezavuând astfel de inițiative revizioniste.
Începând cu ianuarie 1939, Germania s-a întors împotriva Poloniei, Józef Beck încercând să reziste acum presiunilor și pretențiilor lui Hitler, în acea primăvară având loc contactele la nivelul miniștrilor de externe ai celor două țări, cu prilejul turului european al ministrului român al afacerilor externe, Grigore Gafencu. În cadrul întâlnirii din 16-17 aprilie 1939, Beck i-a precizat omologului său român că articolul prim al Tratatului de garanție româno-polon se referea doar la situația din est, precizată și în acordul militar, fiind preocupat de agravarea relațiilor polono-germane și nedorind să îl irite și mai mult pe Hitler. Din punctul de vedere polon, orice extindere a alianței reclama o pregătire temeinică deoarece exista riscul ca „o lărgire a tratatului n-ar servi decât să provoace supărarea Germaniei, care putea considera această acțiune de încercuire, drept o provocare de nesuferit”.
Ambii miniștri au fost de acord că în condițiile deteriorării climatului de securitate european ar fi fost mai utilă interpretarea „erga omnes” a prevederilor tratatului bilateral („împotriva tutuor” în latină), urmând ca la prevederile existente să se poată adăuga oricând altele noi.
Pe parcursul întrevederii, ministrul român de externe a reiterat poziția rezervată a României, față de posibilitatea aderării la pactul de asistență britanico-franco-sovietic menit să contrabalanseze acțiunile naziste, îndelung negociat în 1939 și nefinalizat vreodată. Ministrul de externe român va încerca să obțină și alte garanții concrete, economice și militare, pe lângă declarațiile britanice și franceze privind grantarea integrității teritoriale a României din 13 aprilie 1939. Chiar dacă întâlnirile cu aliații au fost caracterizate de cordialitate și onestitate, demnitarul român, iar în țară prim-ministrul Armand Călinescu și Regele Carol al II-lea, cu care se afla permanent în contact, au realizat că țara era expusă și vulnerabilă. Din acest motiv, Grigore Gafencu a arătat că România rămânea în continuare fidelă alianțelor tradiționale, dar era decisă să urmeze atât cât era posibil o politică de neutralitate în cazul unui conflict generalizat.
Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial
Ce a urmat, este binecunoscut, la 1 septembrie se declanșa al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, eveniment urmat de atacul Uniunii Sovietice, la 17 septembrie 1939. În pofida rezistenței eroice, Polonia a fost silită să înceteze temporar lupta, sub această presiune covârșitoare.
Chiar dacă România își declarase neutralitatea față de acest conflict, a avut totuși o poziție favorabilă Poloniei, în concordanță cu normele de drept internațional și umanitar, precum și în spiritul prieteniei tradiționale și alianței româno-polone.
Astfel, în ciuda presiunilor politico-diplomatice naziste și sovietice, diplomația română a reușit să asigure refugiul și tranzitul prin România pentru circa 100.000 de polonezi, printre care și înalți conducători ai statului polon, precum președintele Ignacy Mościcki și ministrul de externe Józef Beck. Dintre aceștia, în jur de 60.000 erau militari, care au continuat mai târziu lupta în exil, contribuind pe diverse teatre de operațiuni la înfrângerea nazismului, iar apoi au organizat rezistența anticomunistă. Majoritatea refugiaților polonezi au plecat din România până în toamna anului 1940, dar pentru câteva mii de polonezi țara noastră le-a fost o a doua casă până la sfârșitul războiului.
România a asigurat și tranzitul stocului de aur de 70 de tone al Băncii Naționale a Poloniei, precum și păstrarea pe tot parcursul conflictului mondial a 4 tone de aur, adăpostite în secret împreună cu rezerva de aur a Băncii Naționale a României, la Mănăstirea Tismana.
Alianța defensivă româno-polonă a reprezentat axul în jurul căruia s-au dezvoltat relațiile interbelice dintre cele două state. Întemeiată pe rațiuni politico-strategice, convenția de alianță defensivă, încheiată la 3 martie 1921, a fost reînnoită cu noi caracteristici din cinci în cinci ani (1926, 1931 și 1936), apoi transformată în tratat de garanție în 1926 și precedată de Aranjamente tehnice/Convenții militare, rămânând în vigoare până la împrejurările tragice din toamna anului 1939. În pofida răcirii raporturilor politico-diplomatice din anii 1932-1936 și 1938, relațiile bilaterale dintre Polonia și România au avut o evoluție ascendentă, manifestându-se pe multiple planuri: politic, militar, cultural și economic.
Fondul documentar păstrat de Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al României ilustrează detaliat istoria alianței româno-polone din 1921, care reprezintă un reper important pentru istoria relațiilor bilaterale, caracterizate și astăzi de un dinamism deosebit și de o cooperare excelentă, inclusiv în cadrul euro-atlantic, bazată în mod particular pe valori, o istorie și interese comune, România și Republica Polonă fiind parteneri strategici, în spiritul cooperării de acum un veac!
Sursa: Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al României