Catastrofa economică declanșată de războiul din Afganistan și asemănările cu criza din Ucraina

Anul 1979 putea să se încheie în mod obișnuit prin tradiționalele sărbători, dar conducerea de la Kremlin a fost de părere că se poate realieze ceva deosebit la nivel strategic și s-a decis organizarea unei operațiuni speciale prin preluarea controlului absolut asupra Afganistanului, stat ce era dominat de o grupare favorabilă lumii totalitare. Nu mai era pe placul Moscovei și asaltul a fost declanșat fără milă. 

Cum în istorie funcționează perfect principiul unde dai și unde crapă, forțele sovietice au preluat rapid controlul asupra centrelor strategice, dar militarii locali au plecat din calea invadatorilor cu armamentul modern din dotare. În plus, oamenii munților aveau arme de foc și ura împotriva străinilor a fost dublată de cea religioasă împotriva unor forțe ce nu erau musulmane.

A început un conflict de uzură, cetele apărătorilor provocând pierderi grele trupelor ce erau antrenate pentru a străpunge linii defensive într-un conflict clasic. Sosirea de tehnică de luptă din lumea islamică și din partea SUA a dus la o sângerare zilnică și la măcinarea nervilor militarilor invadatori. În plus, totul era adus de la mari distanțe și costurile economice erau ridicate. 

Nu aceasta era însă problema principală a lagărului socialist. Conducerea de la Washington a decis la începutul anului 1980 să impună o adevărată blocadă tehnologică și mărfurile definite drept de înaltă tehnologie n-au mai ajuns dincolo de zisa Cortină de fier. Au fost oprite sau limitate livrările de produse industriale și de piese de schimb, ceea ce ducea la transformarea lumii comuniste într-un imens muzeu în aer liber. 

Grav era că nici achizițiile de mărfuri din lagărul socialist nu mai aveau o amploare deosebită și încasările statelor au scăzut drastic. Fabricile au început să nu mai aibă piață de desfacere și să lucreze în pierdere sau să aibă stocuri de care nu era interesat cineva. Se producea o stafidire a economiei reale, dar statul totalitar reușea să mențină aparența de viabilitate prin dirijarea resurselor spre uzinele falimentare. 

Erau domenii de activitate unde s-a produs o adevărată prăbușire în anul 1981 și ar fi trebuit ca fabricile producătoare să intre în faliment sau să reducă drastic personalul și cantitățile de mărfuri realizate. Orice economie modernă are mașini acționate de motoare electrice și statul comunist a făcut investiții în domeniu, dar au fost exportate în 1981 309.000 de unități față de cele 678.000 din anul precedent. Rulourile compresoare au ajuns de la 265 la 170, chiar dacă erau interesante pentru realizarea de drumuri. 

Nici mașinile-unelte, baza industriei prelucrătoare, n-au mai fost căutate și livrările au scăzut de la 6.577 la 5.845 de bucăți. Autocamioanele au trecut de la 9.494 în 1980 la 7.650 în următorul an. Cum statul era singurul client intern, fabrica din Brașov a devenit un fel de ghiulea atârnată de gâtul economiei românești. Scăderi erau și la locomotive și vagoane. Dacă la televizoare se găseau clienți, la aparatele de radio era o prăbușire de la 368.700 la numai 178.900. Nici becurile nu mai aveau căutare, căderea fiind de la 57.500 de unități la numai 21.000. 

Acoperirea pierderilor din industrie și obținerea de valută pentru plata datoriei externe și pentru achiziții de ceva mașini-unelte moderne au dus la forțarea exporturilor de produse alimentare în dauna consumatorului român. Este interesant de observat că mânca bine capitalistul și comunistul stătea la cozi din ce în ce mai lungi. Numai pentru anul 1984, dacă luăm drept exacte datele regimului și aici nu contează exactitatea, au plecat peste frontieră 145.200 t de carne și 340.000 t de cereale. Calitatea mărfurilor tindea spre perfecțiune și românii mâncau gheare și căpățâni de pasăre, cam tot ce mai avea câteva urme de carne.

N-au fost uitate legumele proaspete și au ieșit din țară 124.400 t, cantitatea fiind mărită de cele 53.800 t de conserve de legume. Dacă sunt însumate numai aceste cantități, se poate observa că stresul alimentar n-ar mai fi existat și România socialistă n-ar fi fost rușinea Europei. Sunt numai patru exemple despre ceea ce nu aveau voie să consume cetățenii lagărului din Carpați pentru a avea o alimentație rațională. Făceau excepție de la experiment cei ce erau în grațiile partidului.

Economia României socialiste a funcționat cu greu până în anul 1989 pentru că avea un adevărat monopol pe piața internă, dar fabricile au căzut una după alta atunci când au început să sosească produsele străine. Era un fenomen absolut normal, multe capacități industriale fiind concepute să asambleze mașini ce nu aveau vreo utilitate pentru clienții interni și cei externi nu mai erau interesați de tehnologiile depășite. 

Dispariția pieței socialiste a accelerat transformarea uriașelor combinate în mormane de fier vechi, plânse doar de nostalgicii epocii totalitare.

Este posibil ca lumea contemporană să cunoască o situație similară în urma acțiunilor Rusiei în Ucraina. Retragerea firmelor străine care au adus tehnologie și lipsa accesului la piețele internaționale poate să însemne o prăbușire a industriei uriașului stat militarizat.

Timpul nu mai are răbdare cu făuritorii de bombe și rachete, cei ce nu produc ceva util pentru progresul și fericirea omenirii. 

Bibliografie minimală

Direcția Centrală de Statistică, Anuarul statistic al Republicii Socialiste România 1982.
Direcția Centrală de Statistică, Anuarul statistic al Republicii Socialiste România 1985.
Buga, Vasile, Lumini și umbre Relațiile româno – sovietice 1965 – 1989, INST, București, 2019.