Cafeaua şi alte bunătăţi în Ţările Române. Argetoianu: «să consum cu mândrie şi nespusă poftă prăjituri sau îngheţată cu fisticuri, după sezon»

În general, cafeaua este catalogată drept o necesitate, o metodă de ca oamenii să se încarce cu energie. Cu toate acestea, ea încă a rămas un prilej ca oamenii să se întâlnească şi să se pună la curent cu ultimele noutăţi. Cu acest scop a pătruns şi în Ţările Române, adusă pe filieră turcească.

Se pare că prima cafenea a fost deschisă în Bucureşti, undeva în jurul anului 1667. În locul unde astăzi găsim Banca Naţională a României, un otoman din armata sultanului, cunoscut prin părţile locului drept Kara Hamie, îmbia românii la o cafea turcească. Românii au preluat ideea şi, mai târziu, undeva în timpul domniilor fanariote, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, sursele istorice consemnează localul lui Gheorghe cafegiul, poziţionat undeva în zona Batiştei. Mai târziu, cei care vizitau Occidentul au adus cu ei şi un alt tip de cafea – cea vieneză. La începutul secolului XX, Bucureştiul avea în jur de 140 de cafenele.

"Cafeaua - fâsâie-n ibric"

Şi pentru că aproape mereu cafeaua era însoţită de ceva: o narghilea, o tigară, o pipă, sau ceva de mâncare. Tot turcii ne aduc, în perioada fanariotă, şerbeturile, cataiful sau baclavalele. Şerbetul este menţionat de către baronul francez Francois de Tott, venit în vizită la Iaşi în 1767, gazda sa fiind domnitorul Grigore Callimachi: “Acest şerbet, de care se vorbeşte atât de des în Europa şi care este aşa puţin cunoscut, este făcut din paste de fructe cu zahăr, topite apoi în apă şi care sunt atât de parfumate încât abia poţi să guşti această băutură; astfel că pocalul odată umplut ajunge pentru vizitele dintr-o săptămână întreagă”.

Cât despre cea mai cunoscută cafenea şi cofetărie din Bucureşti, Casa Capşa, deschisă la jumătatea secolului al XIX-lea, era la concurenţă cu Fialkovski, Riegler sau Rădulescu. Despre cea din urmă, Argetoianu notează în memoriile sale: „În ierarhia cofetăriilor, cofetăria Rădulescu era a treia după Capşa şi Fialkoski, dar îmi era cea mai simpatică, fiindcă era cofetăria şcolarilor şi studenţilor. Acolo m-am dus regulat, mai târziu, după ce am scăpat de sub aripile mumă-mii şi ale domnişoarei Bourquard, să consum cu mândrie şi nespusă poftă prăjituri sau îngheţată cu fisticuri, după sezon”.