Bucureştii fotografului Nicolae Ionescu

Anii interbelici aduc un aspect (şi aer) nou Capitalei, prin arhitectura clădirilor, dar şi prin înfiinţarea unor bulevarde şi pieţe. Ca-n orice oraş european, în Bucureşti sunt urmate cu sfinţenie tabieturile epocii, cu plimbări la şosea, prin parcuri sau grădini de vară, cu spectacole de teatru, cu vizite leneşe, relaxante, la cafenele şi terase. Oraşul rămâne, cu toate acestea, un amalgam de vechi şi nou, cu străzi pe care încap deopotrivă automobile moderne, dar şi măgăruşi purtând sarsanale cu mărfuri, cu produse scumpe în vitrine puternic luminate, dar şi cu vânzători ambulanţi cu cobiliţe. Un Bucureşti paradoxal, atât de bine surprins în imaginile expresive semnate Nicolae Ionescu. Cine este însă acest fotograf, despre care se cunosc atât de puţine?

Născut la marginea Bucureştilor în toamna anului 1903, nerecunoscut de tată, Nicolae Ionescu a fost crescut modest de mama sa, Rozalia, lucrătoare la Uzina de Gaz. În ciuda faptului că trăieşte în lipsuri şi situaţia familială nu-i oferă multe perspective, tânărul este ambiţios, citeşte mult şi economiseşte bani pentru a-şi cumpăra cărţi:„Din cei 30 de bani pe care mi-i dădea mama, învăţasem să mănânc numai cu 15 (5 bani resturi de mezeluri şi 10 bani pâine), iar cu restul de 15 bani cumpăram numere vechi din Biblioteca pentru toţi“.

Perioada în care ar fi trebuit să se înscrie la liceu coincide cu izbucnirea Primului Război Mondial;astfel, Nicolae Ionescu întrerupe studiile şi lucrează la tipografii precum Fortuna, Tipografia Ordinului Masonic Român, Minerva şi Cultura Naţională, „cea mai modernă tipografie din sud-estul Europei“. Aici îi cunoaşte pe I.G. Duca, Vasile Pârvan, Eugen Lovinescu, la îndemnurile cărora îşi va relua studiile în anul 1922. Tot cam pe-atunci tânărul Ionescu începe să fie interesat de fotografie. Eforturile sale pentru a se specializa încep cu achiziţionarea unui aparat de mare clasă pentru acea vreme, cu încercări de a obţine imagini în culori şi, apoi, cu amenajarea unui laborator. Mai mult decât atât, Nicolae Ionescu studiază germana şi franceza, pentru a fi la curent cu noutăţile despre fotografie. Îşi aminteşte mai târziu: , , Aveam un manual german de fotografie şi fotografia era marea mea pasiune”.

Stagiu la Uzinele Lumière şi la Pathé Nathan

Înfiinţarea unui muzeu de fotografii – acesta a fost dezideratul principal al vieţii lui Nicolae Ionescu;şi dorinţa aceasta îl impulsionează să călătorească intens şi să imortalizeze peisaje rurale, citadine, sau instantanee, pe care le consideră singurele capabile să dovedească talentul unui fotograf. În anul 1927, Ionescu se încadrează în Serviciul Fotografic al Armatei Regale, apoi pleacă în străinatate, la Lyon, la Uzinele Lumière, şi la Paris, la Pathé Nathan.

Franţa nu-l mulţumeşte şi, după numai 4 luni, se reîntoarce în ţară, fiind permanent preocupat de gândul muzeului. Revine la „Cultura Naţională” şi munceşte asiduu pentru a-şi atinge scopul:„Atelierele lucrau în două echipe, iar eu eram singurul revizor şi mai tot timpul eram obligat să lucrez în două echipe. Pe de altă parte, aveam nevoie de material fotografic şi trebuia să lucrez fotografii pentru librăriile din oraş, aşa că de multe ori mă culcam pe la 3-4 dimineaţa, iar la 7 eram la serviciu!“

7.000 de clişee, lucrate cu grijă

Pentru Nicolae Ionescu, fotografia reprezintă şi un mijloc de cunoaştere a ţării şi a oamenilor;aşa că în imaginile sale fotograful surprinde scene urbane, personaje care poartă amprenta grupurilor sociale din care fac parte sau, pur şi simplu, clădiri publice construite după moda timpului. Consecvent ţintei sale, artistul întreprinde adevărate pelerinaje prin ţară, după cum afirma în 1938:, , pasiunea pentru vânătoarea de fotografii m’a purtat pe drumuri, în lungul şi în latul ţării. Pe aceste drumuri, [pe]care, în cea mai mare parte, le-am străbătut pe jos, cu sacul în spinare, aparatul de fotografiat pe umar şi ochii însetaţi de minunăţiile locurilor ce colindam, am învăţat nu numai să-mi cunosc, ci mai ales să-mi iubesc ţara. (…) Astfel, an de an, neştiute decât de câţiva, s’au adunat într’o modestă casuţă aproape 7.000 de clişee, lucrate cu multă grijă – reproduceri fidele ale locurilor prin care am trecut, cu toate manifestările vieţii, cu toate bucuriile şi necazurile lor”.Nicolae Ionescu va publica o parte dintre imaginile surprinse în acea perioadă în albumul România.

Scurtă perioadă la „Adevărul”;în comunism vinde sau donează mare parte din fotografii

Pentru că dorea ca muzeul lui să beneficieze de material artistic explicit şi diversificat, numărul imaginilor creşte de la an la an. Însă fotografiile lui Nicolae Ionescu nu surprind numai opulenţa oraşului, ci şi sărăcia maidanelor şi a mahalalelor. În ciuda eforturilor, împrejurările istorice îi sunt potrivnice, iar Muzeul de Fotografie rămâne un vis neîmplinit. În 1937, Ionescu ocupă funcţia de director tehnic al ziarului „Adevărul”, dar la scurt timp este retrogradat de noua conducere legionară, imputându-i-se „colaborarea cu jidanii”:„În noul meu serviciu, am avut de la început mari dificultăţi din cauza intrigilor şi diverselor interese care se ciocneau în această întreprindere”.

Privit ca o persoană indezirabilă în perioada regimului comunist, Nicolae Ionescu face eforturi susţinute pentru a-şi câştiga existenţa:vinde o parte dintre fotografiile din impresionanta sa colecţie şi scrie ocazional la revista „Flacăra”. Mai târziu, reuşeşte să se angajeze ca fotograf la Institutul de Istorie a Artei. Conştient că nu-şi va realiza niciodată visul, îşi donează o mare parte dintre fotografii Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Abia în anul 2004, la 30 de ani de la moartea artistului, s-a publicat un album cu ilustraţiile lui, intitulat Bucureştiul de altădată. De asemenea, Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii a organizat o expoziţie cu opera fotografică a lui Nicolae Ionescu.

E adevărat:muzeul plănuit de Nicolae Ionescu nu există astăzi;n-a existat decât în mintea artistului. Bucureştii şi-au găsit însă în fotograful născut la periferie unul dintre cei mai potriviţi cronicari:acel oraş interbelic, cu toate paradoxurile sale, cu târguri şi bulevarde, străzi şi mijloace de transport, oameni din lumea bună şi sărăntoci din mahalele, colindători, hale şi clădiri somptuiase. Bucureştii aşa cum au fost.

Surse bibliografice:

Bădescu, Emanuel, Fotografii Bucureştilor II, Ziarul de duminică, Nr. 20, 2012

Cazacu, Matei, România interbelică, Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2003

Ion, Narcis Dorin, Bucureşti:în căutarea Micului Paris, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003

Ionescu, Nicolae, România, Editura Enciclopedică Fotografică, Bucureşti, 1938

Ionescu, Nicolae, Bucureştiul de altădată, Editura Alcor, Bucureşti, 2004

Pârvulescu, Ioana,  Jurnal fotografic, România literară, Nr. 44, 2002

Popescu-Lumină N. I., Bucureştii din trecut şi de astăzi,  Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, Bucureşti, 2007