Basarabia, pământ românesc
De două secole, neamul românesc trăieşte o dramă, drama Basarabiei. Prin silnicie, trădare şi corupţie, Rusia ţaristă rupe, în 1812, trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare în două. De atunci datează începutul conflictului nostru cu vecinul de la răsărit şi tot de atunci problema relaţiilor româno-ruse devine una dintre coordonatele principale ale politicii externe a statului român. În acelaşi timp, după 1812, sentimentele antiruse ale românilor iau amploare, amplificate ulterior de comportamentul Imperiului Ţarist din anii 1877-1878 şi 1916-1917, precum şi de cel al Rusiei Sovietice din 1940 şi de după 1944.
Între Napoleon şi Alexandru I
Bătălia de la Stănileşti (1711) reprezintă ultima mare victorie otomană împotriva Rusiei, restul veacului al XVIII-lea fiind marcat de avansul constant al imperiului ţarilor către Istanbul şi strâmtori. Prin pacea de la Belgrad (1739), Rusia obţine cetatea Azov şi ieşirea la Marea Neagră, apoi, prin prevederile păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774), ocupă cetăţile Kerci şi Enikale din Crimeea, urmate de ocuparea întregii peninsule în 1783. Consecutiv unui nou război ruso-austro-turc (1787-1792), Poarta Otomană se vede nevoită să cedeze ţarului teritoriul dintre Bug şi Nistru, Rusia devenind astfel nemijlocit vecina de la răsărit a Moldovei. În 1806, Turcia declară din nou război imperiului ţarist, sperând, în noile circumstanţe internaţionale marcate de victoriile lui Napoleon în Europa, să-şi refacă prestigiul extern şi să recupereze o parte din teritoriile cedate în decursul veacului anterior. Momentul ales părea deosebit de favorabil Înaltei Porţi. Alexandru I (1801-1825), ţarul Rusiei, se afla deja de un an în război cu Napoleon, împăratul Franţei, iar după dezastrul de la Austerlitz (2 decembrie 1805), în care armatele austro-ruse fuseseră pulverizate de geniul militar al teribilului corsican, situaţia sa devenise şi mai dificilă. Intrarea Prusiei în conflict de partea Rusiei ar fi putut remedia situaţia, dar cele două victorii zdrobitoare ale francezilor, obţinute în aceeaşi zi (14 octombrie 1806), la Jena şi Auerstadt, au compromis din nou speranţele lui Alexandru. În acest moment, Poarta stimulată energic de Sebastiani, ambasadorul francez la Istanbul, declară război Rusiei. Napoleon avea evident tot interesul să creeze o diversiune pe flancul sudic, în Balcani, pentru a putea dispersa forţele ţariste şi pentru a obţine mai uşor victoria pe frontul principal.
Din nefericire pentru sultanul Selim al III-lea (1789-1807), armatele sale n-au putut compensa nici de data aceasta decalajul tehnic şi de organizare care le separa de cele ruseşti. La 29 noiembrie 1806, Ivan Michelson, comandantul şef al armatelor ţariste de la Dunăre, ocupa Iaşii, iar la 25 decembrie intra în Bucureşti. „Invadarea Moldovei şi Ţării Româneşti fără o declaraţie prealabilă de război, slaba combativitate a garnizoanelor bastioanelor otomane de pe Nistru, ca şi faptul că întreaga organizare militară a Porţii se afla în plin proces de reformă, toate acestea deci, au oferit Rusiei posibilitatea unor succese rapide, precum şi fixarea liniei frontului în imediata apropiere a Dunării”. (Armand Goşu)
Odată stabilizată situaţia militară, care va rămâne practic neschimbată pe toată durata războiului, în pofida unor încercări turceşti de a recupera Principatele, deznodământul conflictului va fi decis de raporturile de putere dintre Franţa şi Rusia, modificate dramatic în perioada 1806-1812. După victoria franceză de la Friedland (14 iunie 1807), Alexandru I şi Napoleon se întâlnesc la Tilsit pentru a încheia pacea şi a pune bazele unei viitoare alianţe. Preţul ei va fi în viziunea ţarului anexarea Ţărilor Române, ca monedă de schimb pentru renunţarea la Polonia, pe care împăratul francez o transformă în Marele Ducat al Varşoviei. „În cazul în care Turcia accepta mediaţia Franţei (în conflictul ruso-otoman, n.n), ţarul se angaja să evacueze Moldova şi Ţara Românească;în caz de refuz, Napoleon promitea cooperarea militară pentru eliberarea provinciilor europene ale Imperiului Otoman, cu excepţia Rumeliei şi Istanbulului, iar ţarul se angaja să intervină ca mediator în conflictul franco-britanic”. (Nicolae Ciachir)
În realitate, niciuna dintre cele două părţi n-avea de gând să se ţină de cuvânt. Napoleon considera că „Principatele sunt cheia Constantinopolului, iar Constantinopolul e cheia lumii”, aşa încât va face totul pentru a împiedica permanentizarea prezenţei ruseşti la Dunăre, punând condiţii suplimentare, greu de acceptat, pentru a-şi da acordul la ocuparea celor două ţări române. Mai întâi cere Silezia drept compensaţie pentru avansul rus în Balcani, diplomaţia rusă oferindu-i la schimb Saxonia, apoi Albania şi Moreea, ajungându-se în final la Etruria şi... Portugalia!
Dacă în 1807-1808 ţarul era optimist în ceea ce priveşte anexarea celor două Principate, pe măsura trecerii timpului el îşi dă seama că Napoleon nu-i va permite accesul spre strâmtori şi Istanbul. Concomitent cu noua deteriorare a relaţiilor ruso-franceze, începând cu 1810, diplomaţia britanică, influentă în capitala turcă, presează pentru încheierea cât mai grabnică a păcii din dorinţa de a degaja Rusia din războiul de la Dunăre, lăsându-i mâinile libere pentru a rezolva conflictul cu Napoleon. Din aceeaşi perspectivă a viitoarei campanii a împăratului francez în Rusia, împuternicitul lui Napoleon la Poartă, la Tour-Maubourg, îl incită pe noul sultan, Mahmud al II-lea (1808-1839), la rezistenţă, promiţându-i sprijinul Franţei. Prins între diferitele presiuni ce se exercitau asupra lui, dar având de suportat şi usturătoarea înfrângere de la Slobozia (28 octombrie 1811), sultanul se decide pentru pace, încercând însă să tragă maximum de foloase din dorinţa Rusiei de a finaliza cât mai grabnic tratativele. În noiembrie 1811, turcii consimt să cedeze Rusiei Basarabia, dar fără partea ei sudică cu cetăţile Chilia, Cetatea Albă şi Ismail. În aprilie 1812 vor renunţa însă şi la cele trei cetăţi. Nemulţumit de mersul lent al tratativelor, Alexandru I îl înlocuieşte pe Kutuzov de la comanda armatei ruse din Ţările Române cu amiralul Ciciagov. Până la venirea noului comandant însă, Kutuzov încheie pacea cu turcii, semnată în saloanele hanului lui Manuc din Bucureşti, la 28 mai 1812. Articolul 4 al tratatului stabilea ca noul hotar dintre cele două imperii să fie fixat pe râul Prut, de la pătrunderea acestuia în Moldova şi până la vărsarea sa în Dunăre, apoi pe acest fluviu, până la Chilia şi la vărsarea lui în Marea Neagră. Pe 24 iunie 1812, Napoleon trece Niemenul şi invadează Rusia în fruntea unei formidabile armate de şase sute de mii de soldaţi.
Finalizarea negocierilor pare să fi fost uşurată şi de trădarea fraţilor Moruzi, Dimitrie (marele dragoman al Porţii) şi Panayotis, cumpăraţi de Kutuzov cu o moşie în Basarabia şi un inel cu briliante în valoare de 15.000 de piastri. La acestea se adaugă şi promisiunea ocupării în viitor a tronului unuia dintre cele două principate. Pe 8 noiembrie 1812, Dimitrie Moruzi este chemat în tabăra marelui vizir de la Sumla. Acolo, după ce primeşte un caftan drept răsplată pentru încheierea negocierilor cu Rusia, este scos afară din cortul marelui vizir şi decapitat. Douăsprezece zile mai târziu, fratele său Panayotis îi împărtăşeşte soarta la Istanbul.
Ar fi putut fi evitată cedarea Basarabiei, pe care de altfel Imperiul Otoman n-avea niciun drept să o negocieze? A face istorie contrafactuală este o întreprindere incitantă, dar şi riscantă. Totuşi, având în vedere că la sfârşitul viitorului război ruso-turc (1828-1829), mult mai clar decis în favoarea Rusiei din punct de vedere militar decât conflictul dintre 1806 şi 1812, ţarul Nicolae I (1825-1855) nu obţine nicio nouă achiziţie teritorială semnificativă în zonă, răspunsul ar putea fi afirmativ. Cele 27 de zile care au despărţit pacea de la Bucureşti de invazia lui Napoleon în Rusia s-au dovedit fatale pentru Basarabia. Ar mai fi de menţionat doar că:„În niciun moment al tratativelor ruso-turce, reprezentanţii Curţii din Petersburg nu au invocat «drepturi istorice» asupra principatelor sau a viitoarei Basarabii, ci au negociat în funcţie de raporturile de putere”. (Florin Constantiniu)
Basarabia sub ruşi
La 26 octombrie 1812, Divanul Moldovei înaintează un categoric protest împotriva ruperii Basarabiei din trupul Moldovei, iar mitropolitul Veniamin Costache cere ca problema să fie tranşată de către Congresul de la Viena (1814-1815). Dar deja Alexandru I era acum marele învingător al lui Napoleon şi unul din arbitrii Europei, aşa încât chestiunea Basarabiei nici măcar nu va fi ridicată în cadrul areopagului diplomatic întrunit în capitala Austriei.
Iniţial, Basarabia beneficiază în cadrul imperiului rus de o largă autonomie, recunoscută prin ucazurile din 1813, 1816 şi 1818, similară cu cea din Marele Ducat al Finlandei (1809) şi Regatul Poloniei (1815), celelalte achiziţii teritoriale europene ale ţarului Alexandru I. În 1828 însă, după accederea pe tronul imperial a lui Nicolae I, adept al absolutismului şi centralismului, statutul Basarabiei va fi grav deteriorat, iar procesul va continua pe parcursul întregii stăpâniri ruseşti. „Ruşii şi-au propus să realizeze în această provincie două scopuri bine definite:1) să facă din majoritatea covârşitoare a populaţiei moldoveneşti a provinciei, în urma unei colonizări continue şi sistematice, o minoritate şi 2) să deznaţionalizeze această populaţie”. (Alexandru V. Boldur)
Intensa politică de colonizare a elementelor alogene (ruşi, găgăuzi, ucrainieni, evrei) va face ca ponderea elementului moldovenesc în ansamblul populaţiei basarabene să scadă de la 86, 7% în 1817, la 47, 6% în 1897. Cifrele recensământului din 1897, deşi probabil falsificate, arată totuşi drama cruntului proces de deznaţionalizare pe care au trebuit să-l suporte românii din Basarabia. „În orice caz, populaţia moldovenească rămâne majoritară în provincie şi, deşi i s-a impus limba rusă în şcoli, biserici, armată, administraţie, justiţie, nu a renunţat nici un moment la apărarea spiritualităţii sale“. (Nicolae Ciachir)
Între 1853-1856 are loc războiul Crimeii, între Rusia pe de o parte, şi o coaliţie ce reunea Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franţa şi micul regat al Piemontului (căruia artizanul unificării Italiei, Cavour, voia să-i asigure un loc în concertul puterilor europene), pe de altă parte. Conflictul declanşat de ţarul Nicolae I, aflat la final de domnie, în speranţa rezolvării o dată pentru totdeauna a problemei „omului bolnav” al Europei (Turcia), în favoarea Rusiei, nu face decât să scoată la iveală înapoierea economică şi militară a imperiului ţarist în raport cu marile puteri occidentale. Apărarea Sevastopolului (septembrie 1854-august 1855) rămâne un episod eroic, dar inutil în economia războiului, Rusia fiind obligată să ceară pace. Condiţiile impuse noului ţar Alexandru al II-lea (1855-1881), prin tratatul de pace semnat la Paris (30 martie 1856), sunt dure. Printre altele, Gurile Dunării care trecuseră în stăpânirea Rusiei încă din 1829 erau retrocedate Turciei, iar pentru a le proteja, trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad) reveneau Moldovei. O parte din nedreptatea din 1812 fusese îndreptată. Renunţarea la cele trei judeţe va fi de altfel singurul recul, în decursul a două veacuri, al expansiunii ţariste în zonă. Pentru asta însă fusese nevoie de coalizarea celor mai importante puteri mondiale ale momentului:Marea Britanie şi Franţa.
„Onoarea” unui împărat
Tratatul de la Paris va fi resimţit de Rusia ca o umilinţă, ale cărei efecte trebuiau şterse cât mai curând. Prilejul se va ivi odată cu declanşarea unei noi crize orientale în 1875, când, rând pe rând, Bosnia, Herţegovina, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru se răscoală împotriva dominaţiei otomane. Alexandru al II-lea simte vântul prielnic şi încalecă calul alb al ortodoxiei. Masacrele comise de turci în Bosnia, care ultragiază întreaga lume civilizată, îl ajută în adoptarea unei atitudini dure faţă de Poartă. Pentru a se confrunta însă în mod direct cu trupele otomane, ruşii trebuie să treacă mai întâi prin România. Pe 4 aprilie 1877 se încheie o convenţie ruso-română, în baza căreia se permite tranzitul trupelor ţariste la sud de Dunăre, în schimbul angajamentului părţii ruse de a respecta integritatea teritorială a României, deci inclusiv a sudului Basarabiei. În acelaşi timp, Curtea de la Sankt-Petersburg semnase o convenţie secretă cu Austro-Ungaria, în care era reiterat interesul Rusiei pentru redobândirea sudului Basarabiei şi interesul Vienei pentru anexarea Bosniei şi Herţegovinei. Pe 15 iunie 1877, ruşii trec Dunărea, dar întâmpină mari dificultăţi în faţa Plevnei, puternic fortificată şi admirabil apărată de Osman-Paşa. Îngrijorat, marele-duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, îi telegrafiază domnitorului Carol I pe 19 iulie:„Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunarea cu armata, după cum doreşti”. Bun român, bun creştin şi bun aliat, Carol I nu pregetă să vină în ajutorul ruşilor, care doar cu câteva săptămâni înainte, prin cancelarul Gorceakov, îi respinseseră cu dispreţ colaborarea.
Intervenţia românească deblochează situaţia frontului din Balcani. La 19 decembrie 1877, Osman-Paşa capitulează. Drumul spre Istanbul al armatei ruse e larg deschis. Pe 3 martie se semnează tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano, care recunoaşte independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, dar şi intenţia ţarului de a schimba Dobrogea (cedată de turci) cu cele trei judeţe recuperate de Moldova în 1856. Pentru Alexandru al II-lea era o „chestiune de prestigiu” redobândirea sudului Basarabiei, aceasta fiind singura clauză a umilitorului tratat de la Paris care mai era încă în vigoare. Atitudinea Rusiei, în faţa categoricului refuz românesc de a se resemna cu pierderea celor trei judeţe, devine din ce în ce mai ameninţătoare, Gorceakov ameninţând cu războiul, dezarmarea armatei române şi ocuparea militară a fostului aliat. Răspunsul prinţului Carol e plin de curaj şi demnitate:„Armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului şi ai Alteţei Sale Imperiale(marele duce Nicolae, n.n.)va putea fi zdrobită, dar nu va reuşi nimeni niciodată să o dezarmeze”. Congresul de pace de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878), convocat în vederea revizuirii prevederilor tratatului de la San Stefano – mult prea generoase cu Rusia – nu face decât să consfinţească noul rapt al Basarabiei. Reprezentanţii României, I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu „sunt ascultaţi, dar nu auziţi” de diplomaţii unor mari puteri, mult prea ocupaţi de rezolvarea importantelor lor interese geostrategice. Basarabia era jertfită pentru a doua oară lăcomiei vecinului de la răsărit, ingratitudinea Rusiei marcând o dată în plus negativ mentalul colectiv al românilor. „Experienţa cooperării cu Rusia fost traumatizantă pentru România şi ea a avut repercusiuni pe planul politicii externe a proaspătului stat independent”. (Florin Constantiniu).
Ardealul sau Basarabia?
Într-adevăr, comportamentul Rusiei din anii 1877-1878 şi teama de o nouă agresiune din partea vecinului de la răsărit fac ca în perioada de după războiul de independenţă şi până la declanşarea Primului Război Mondial (1914) politica externă a României să navigheze în siajul Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), de care ne leagă din 1883 un tratat secret de alianţă. Deşi reînnoit în trei rânduri (1892, 1902, 1913), tratatul nu va fi supus niciodată ratificării parlamentare din cauza impopularităţii lui evidente în rândul opiniei publice româneşti, cu ochii mereu larg deschişi spre Transilvania, supusă chiar în aceea perioadă unui intens proces de restrângere a drepturilor românilor şi de maghiarizare forţată a acestora. Maghiarizare care însă, în niciun caz, nu se poate compara cu brutalitatea procesului de deznaţionalizare la care erau supuşi românii din Basarabia;sunt desfiinţate scoli în limba română, sunt aduşi colonişti evrei, germani şi ucrainieni, este propagată sub toate formele credinţa în atotputernicia ţarului, vârfuri de lance ale acestui proces de rusificare fiind arhiepiscopii Pavel Lebedev şi Serafim, „stâlpul ţarismului samavolnic şi neîngăduitor”.(Ion Nistor) „În Basarabia, spre deosebire de Transilvania şi Bucovina, rusificarea elitei româneşti – mentală (devotament faţă de ţar) sau etnică – a privat populaţia de o pătură conducătoare, angrenată în efortul de emancipare naţională. Absenţa unei activităţi sistematice de luminare a ţărănimii prin şcoală a favorizat politica de rusificare a autorităţilor ţariste”. (Florin Constantiniu)
De altfel, intensitatea procesului de rusificare din Basarabia va fi unul dintre principalele argumente pe care liderul conservator, P.P. Carp, le va aduce în cadrul Consiliului de Coroană din 3 august 1914, pentru a-şi susţine opţiunea intrării în război a României alături de Puterile Centrale. Va fi însă singurul care, alături de regele Carol I, mizează pe cartea germană. România va intra în primul conflict mondial, doi ani mai târziu, alături de Franţa, Marea Britanie şi Rusia, care îi recunoscuseră prin tratatul semnat la 4 august 1916 dreptul de a alipi teritoriile româneşti din Austro-Ungaria:Transilvania, Crişana, Banatul şi Bucovina. Basarabia va fi o dată mai mult sacrificată, de data aceasta chiar de ţara-mamă. Pentru opinia publică şi majoritatea politicienilor români, drumul spre Chişinău trebuia să treacă mai întâi prin Alba-Iulia.
Clipa astrală a României
Intrată în război pentru Transilvania, România îşi va fi regăsit fruntariile ei etnice fireşti în mai puţin de doi ani şi jumătate, graţie unei fericite îmbinări între inspiraţia decizională a liderilor politici, eroismul soldaţilor români, capacitatea de sacrificiu a populaţiei şi un dram de hazard istoric ce se întâlneşte o dată la o mie de ani şi care-l va face pe mereu scepticul P.P. Carp să afirme în 1919:„Cu asemenea noroc, România nu mai are nevoie de oameni politici”.
Prăbuşirea Rusiei, în urma succesivelor revoluţii din martie şi octombrie 1917, a făcut ca pentru basarabeni să se întrezărească ocazia neaşteptată a reunirii cu ţara. La 21 noiembrie 1917 se deschide la Chişinău „Sfatul Ţării”, sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, care proclamă pe 2 decembrie Basarabia drept Republica Democratică Federativă Moldovenească. Consecutiv însă revoluţiei din octombrie 1917, fostul imperiu ţarist, inclusiv teritoriul dintre Prut şi Nistru, cădea pradă din ce în ce mai mult anarhiei bolşevice. Jafurile, crimele şi dezordinile propagate în special de soldaţii ruşi, acum demobilizaţi, se înteţesc. Pe fondul frigului, foametei şi molimelor, situaţia devine disperată. În aceste condiţii, „Sfatul Ţării” se adresează guvernului român, cu rugămintea de a trimite trupe pentru restabilirea ordinii şi liniştii în provincie. Guvernul Brătianu răspunde favorabil acestui insistent apel şi, la 13 ianuarie 1918, generalul Ernest Broşteanu în fruntea diviziei a XI-a intră în Chişinău, unde este întâmpinat cu entuziasm de populaţia civilă. Bucurându-se de această protecţie, parlamentul basarabean s-a putut întruni în ziua de 24 ianuarie 1918, pentru a proclama independenţa tinerei republici moldoveneşti. Era încă un pas spre îndeplinerea dezideratului naţional, unirea cu România. „Fiecare om cu judecată îşi putea da seamă că proclamarea republicii nu era decât un expedient vremelnic în calea dezlegării definitive a chestiunii basarabene". (Ion Nistor)
În aceeaşi istorică zi de 24 ianuarie, Comitetul naţional al studenţilor din Basarabia, dând glas dorinţei majorităţii locuitorilor basarabeni şi respingând categoric ideea oricărei forme de federalizare în cadrul Rusiei, afirma: „Noi sub stăpânirea rusească n-am avut şcoală, n-am avut biserică, n-am avut limbă, n-am avut nimic din ceea ce îi trebuie unui popor ca să poată înainta” şi încheie cu următorul deziderat: „Noi vrem o Românie a românilor”. Dorinţa studenţilor se dovedi a fi voinţa ţării întregi, aşa încât pe 27 martie 1918, în sala de festivităţi a liceului nr. 3 din Chişinău, „Sfatul Ţării” votează cu 87 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri, unirea Basarabiei „în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove” cu Regatul României.
Pe 9 aprilie 1918, regele Ferdinand I semnează decretul de promulgare al Actului Unirii, ratificat de către primul parlament al României Mari, ales în urma votului universal, în data de 29 decembrie 1919. Consacrarea internaţională a actului de la 27 martie 1918 va veni pe 28 octombrie 1920, odată cu semnarea tratatului de la Paris dintre România şi principalele puteri aliate (Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia), prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România. De menţionat însă că în urma presiunilor sovietice, Japonia nu a ratificat niciodată tratatul, făcându-l astfel inoperant.
Momentan însă nimeni nu avea timpul să se gândească la aceste chichiţe juridico-diplomatice. Toată lumea era bucuroasă, entuziasmul era general, visul României Mari devenise realitate. Cine să prevadă că în ceva mai mult de două decenii, România Mare va redeveni mică, iar euforia din 1918 se va transforma în disperare şi deznădejde ?
„E mai greu să faci o pace decât un război”(Georges Clemenceau)
Sistemul de pace adoptat la Versailles în anii 1919-1920 a împărţit statele europene în două. Pe de o parte, statele învingătoare în prima conflagraţie mondială a secolului, mulţumite de rezultatele succesivelor conferinţe diplomatice desfăşurate la Paris şi împrejurimi (Saint-Germain, Neuilly, Trianon, Sevres), pe de alta, statele învinse, dar nu numai, care considerau că deciziile luate de marile puteri, în principal Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite, le dezavantajează sau le nedreptăţesc de-a dreptul. Din prima categorie evident făcea parte România, care îşi vedea realizat dezideratul unităţii naţionale şi care avea tot interesul ca sistemul versaillez să rămână în picioare. Cehoslovacia şi Iugoslavia, state nou create, succesoare în bună parte ale fostului imperiu austro-ungar, erau şi ele interesate în menţinerea status-quo-ului, fapt care va duce, între anii 1920-1921, la crearea Micii Înţelegeri dintre Bucureşti, Praga şi Belgrad, menită să contracareze tendinţele revizioniste ale Ungariei. Aceasta din urmă, alături de Bulgaria se considerau marile nedreptăţite ale Versailles-ului, pierzând teritorii în favoarea României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi Greciei. Ungariei şi Bulgariei i se adaugă Italia, care, deşi formal în rândul puterilor câştigătoare, considera că a obţinut o „victorie mutilată”, nefiindu-i satisfăcute pretenţiile teritoriale referitoare la Dalmaţia şi orasul Fiume. Nemulţumirea italienilor faţă de prevederile păcii de la Versailles va fi de altfel unul dintre fermenţii ascensiunii fascismului şi a accederii la putere a lui Mussolini în 1922. Fenomen similar oarecum cu ceea ce se va întâmpla în Germania anilor ‘20, unde demagogia fostului combatant din război, Adolf Hitler, va găsi terenul propice de manifestare în rândul unei naţiuni profund frustrate de rezultatele unui conflict pe care din punct de vedere militar nu-l pierduse. Cealaltă mare putere proscrisă după Primul Război Mondial era Rusia bolşevică (devenită din 30 decembrie 1922, U.R.S.S.), care nici măcar nu fusese invitată să participe la Conferinţa de Pace. Între cei doi „renegaţi” ai Europei, Rusia şi Germania, înţelegerea devenea naturală şi ea se produce în 1922, când la Rapallo se semnează un tratat sovieto-german, menit să scoată ambele partenere din carantina diplomatică în care se aflau. „Clauzele tratatului nu cuprindeau nimic spectaculos, dar faptul că cele două state-«paria» ale continentului au ieşit din izolare, întinzându-şi mâna, a făcut senzaţie, prefigurând-o pe cea provocată, în 1939, de Pactul Molotov-Ribbentrop“. (Florin Constantiniu)
Înţelegere sau confruntare?
Pentru România, temeiul politicii sale externe rămâne alianţa cu puterile occidentale, îndeosebi Franţa, principala forţă militară a continentului şi cea mai interesată în menţinerea sistemului de pace creat la Versailles. În acest scop, diplomatia de Quai-d'Orsay, realizează în răsăritul Europei un întreg sistem de alianţe cu Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, menit să contrabalanseze dinspre est o eventuală refacere a Germaniei, dar şi să devină o stavilă în faţa ambiţiilor expansioniste ale Uniunii Sovietice. „Primejdia acestei politici era însă evidentă: Franţa îşi însuşea şi riscurile legate de propriile situaţii dificile şi critice în care se găseau aceste state asociate şi înmulţea cauzele de conflict în care putea fi atrasă”. (Constantin I. Kiriţescu)
Riscul pentru România consta în faptul că şi ea juca totul pe o singură carte, alianţa cu Franţa, fiind dependentă de toate oscilaţiile politicii externe franceze. Or, odată cu trecerea timpului, Parisul devine din ce în ce mai conştient că se află într-o poziţie de inferioritate militară faţă de Germania, mai cu seamă după venirea lui Hitler la putere (30 ianuarie 1933). Ca urmare, se manifestă în politica franceză şi tendinţa de a lăsa mână liberă Reichului în estul şi sud-estul Europei, în speranţa că această concesie îl va convinge pe Hitler să renunţe la pretenţiile sale asupra Alsaciei şi Lorenei, pierdute de Germania la sfârşitul Primului Război Mondial. La urma urmei, nu scrisese chiar Führerul în cartea sa, Mein Kampf: „Voi opri eternul marş al Germaniei spre vest şi spre sud", orientându-şi ambiţiile spre răsărit? Diplomaţia românească interbelică, al cărei cel mai important exponent este Nicolae Titulescu, joacă însă totul pe cartea franceză, neglijând faptul că geografia aşezase ţara noastră între alte două mari puteri, Rusia şi Germania, ostile însă, din motive diferite, României.
Cu Germania, înţelegerea părea cu neputinţă. Amintirea războiului era mult prea proaspată, ocupaţia germană lăsase resentimente, iar loialitatea noastră faţă de Franţa părea să împiedice stabilirea unor bune raporturi cu Berlinul. Şi toate acestea în pofida unei evidente complementarităţi a economiilor noastre, România fiind o piaţă perfectă pentru bunurile industriale germane, în timp ce produsele noastre agricole şi petrolul şi-ar fi găsit debuşeul perfect pe piaţa germană. Nici oameni politici care să facă o politică progermană România nu prea avea, principalele partide ale vremii, PNL şi PNŢ, fiind ferm ataşate politicii de menţinere a bunelor relaţii cu Parisul şi Londra.
După război, relaţiile cu Rusia se menţin proaste, la contenciosul basarabean adăugându-se şi chestiunea tezaurului românesc, trimis în clipele grele ale anilor 1916-1917 spre adăpost în capitala ţărilor. În momentul intrării trupelor noastre în Basarabia (ianuarie 1918), Lenin hotărâse confiscarea lui şi o eventuală restituire doar atunci când „puterea se va afla în mâinile poporului român”. Totuşi încercările de apropiere nu lipsesc, dar ele se vor lovi constant de reaua credinţă a partenerului sovietic. De altfel, primele tatonări diplomatice au la bază chiar ideea unui eventual târg propus de Soviete:România să renunţe la tezaur, iar Rusia să recunoască unirea Basarabiei. Acesta este şi sensul comunicării lui Karakhan, reprezentantul guvernului de la Moscova la conferinţa româno-sovietică desfăşurată la Varşovia între 22 septembrie şi 25 octombrie 1921:„Noi ştim că Basarabia va rămâne a voastră, căci nu vom putea redobândi acea provincie de la voi, dar pentru a vă da titlul de proprietate, care vă va fi de mare folos mai târziu, trebuie să plătiţi”. Cu alte cuvinte, Sovietele s-ar fi declarat de acord cu recunoaşterea suveranităţii României asupra Basarabiei, în schimbul recunoaşterii noului regim bolşevic şi a sumei de 65 de milioane de dolari aur. Filality, trimisul României la aceste negocieri respinge însă propunerea rusă, replicând că tezaurul este un depozit sacru, iar guvernul sovietic are obligaţia de a-l restitui integral. În absenţa oricăror progrese, convorbirile se întrerup şi odată cu acestea ia sfârşit prima şi ultima tentativă a Rusiei de a recunoaşte – condiţionat, e adevărat – apartenenţa Basarabiei la România. Recunoaştere care, evident, în perspectiva desfăşurării evenimentelor, n-ar fi valorat mare lucru, fapt pus elocvent în lumina de către Nicolae Iorga, cu prilejul dezbaterii din Senat (24 noiembrie 1932), a relaţiilor româno-sovietice:„Dar eu spun că doar cel care este capabil va rezista. Dacă el nu este capabil, el poate avea orice asigurare pe hârtie... Vă spun ceva(i se adresa lui Nicolae Titulescu, n.n.):Nu am antecedente în negocierile cu sovieticii. Nu cred în sinceritatea sovieticilor şi nu cred că vreo semnătură sovietică ne-ar asigura pe noi”. Cât de profetice se vor dovedi cuvintele marelui istoric în doar mai puţin de opt ani!
Pe măsură ce U.R.S.S. iese din izolarea diplomatică şi economică în care se află, tonul Moscovei devine mai agresiv, iar atitudinea tot mai intransigentă. În 1924, guvernul de la Moscova este recunoscut de Anglia, Franţa şi Italia, aşa că valoarea unui eventual acord cu România scade. În cadrul noii runde de negocieri româno-sovietice desfăşurată la Viena, între 27 martie-2 aprilie 1924, reprezentantul Kremlinului, Krestinski, cere plebiscit în Basarabia, afirmând cu o perfectă rea-credinţă că, în 1812, Rusia luase teritoriul de la Turcia, nu de la România, care evident în aceea perioadă nici nu exista. În faţa acestei abordări, şeful delegaţiei române, C. Langa-Răşcanu, conchide:„Caracterul eminamente român al Basarabiei, cât şi actele repetate de autodeterminare fac inutilă şi jignitoare orice propunere de plebiscit”. Tratativele eşuează din nou.
Provocări şi tatonări
1924 este şi anul marilor provocări sovietice la adresa României. Pe 29 iulie, Biroul Politic al Partidului Comunist (bolşevic) adoptă hotărârea cu privire la crearea unei aşa-zise Republici Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti, în fond o ficţiune juridico-teritorială în cadrul Ucrainei sovietice, menită să acrediteze ideea unei Moldove sovietice situată pe ambele maluri ale Nistrului, care ar trebui doar reîntregită. Având o suprafaţă de 7.516 kilometri pătraţi şi capitala la Balta, apoi la Tiraspol, noua republică se va dovedi, încă de la început, un focar de tensiuni şi dezordini, artificial întreţinute de NKVD şi armata sovietică, cu scopul de a demonstra opiniei publice internaţionale existenţa unei probleme a Basarabiei. Cea mai gravă dintre aceste provocări va fi răscoala de la Tatar-Bunar (15-17 septembrie 1924), când grupuri înarmate şi conduse de ofiţeri sovietici au trecut Nistrul, atacând localităţile Nicolaevka şi Tatar-Bunar şi omorând primari, notari, jandarmi şi soldaţi români. Au fost arborate pe toate clădirile publice steaguri roşii şi a fost proclamată Republica Sovietică Moldovenească. Armata română a intervenit însă în forţă, restabilind ordinea şi arestând aproape cinci sute de persoane. Pericolul fusese îndepărtat, dar nu e mai puţin adevărat că încă o filă neagră în cronica relaţiilor româno-ruse fusese scrisă. Provocările făcute de sovietici pe linia Nistrului vor continua, fără să mai aibă însă intensitatea celei de la Tatar-Bunar.
În plan diplomatic, U.R.S.S, ca şi Romania de altfel, semnează pactul Briand-Kelogg (27 august 1928), care prevedea renunţarea la război ca mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state. În urma tratativelor dintre Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov, comisarul pentru afaceri externe al U.R.S.S, se reuşeşte parafarea unei convenţii pentru definirea agresorului pe 3 iulie 1933, la Londra. Documentul încheiat între Romania, U.R.S.S, Turcia, Cehoslovacia şi Iugoslavia, conţinea precizarea introdusă la insistenţele lui Titulescu că:„prin teritoriu trebuie să se înţeleagă teritoriul asupra căruia un stat îşi exercită în fapt suveranitatea”. Această menţiune coroborată cu punctul doi ce definea un stat agresor ca fiind cel care comite o „invaziune prin forţele sale armate, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului unui alt stat”, părea să ofere o anumită linişte oficialilor de la Bucureşti. Interpretarea lor era că, din moment ce România îşi exercita autoritatea asupra Basarabiei încă din 1918, implicit Rusia Sovietică se angajează să nu recurgă la agresiune împotriva statului român, în graniţele sale din 1933. Acesta este de altfel şi sensul pe care îl dă însuşi Litvinov convenţiei, afirmându-i lui Titulescu:„Este o chestiune(Basarabia, n.n.)pe care nu mai trebuie să o ridicaţi, având în vedere semnarea Convenţiei de neagresiune care defineşte teritoriul fiecăruia dintre semnatari ca fiind teritoriul ce există în prezent sub autoritatea fiecăruia dintre ei”. În realitate, pentru reprezentanţii sovietici, tratatele încheiate nu aveau nici măcar valoarea hârtiei pe care erau scrise. Totul era subsumat scopurilor finale ale Kremlinului, revoluţia mondială şi bolşevizarea Europei. „Oamenii politici«burghezi»credeau că statul socialist este respectuos faţă de angajamentele subscrise, astfel că Titulescu, devenit un megaloman setos de glorie (scria unui prieten că mai doreşte să împace Franţa cu Germania şi apoi să se retragă la moşie!) credea că a determinat, în sfârşit, U.R.S.S să recunoască frontiera pe Nistru”. (Florin Constantiniu)
Pe 9 iunie 1934 are loc restabilirea relaţiilor diplomatice româno-sovietice, urmată pe 21 iulie 1936 de parafarea între Titulescu şi Litvinov a unui tratat de asistenţă mutuală (care menţiona explicit Nistrul ca graniţă între cele două state), neratificat însă niciodată din cauza îndepărtării lui Nicolae Titulescu din fruntea ministerului de Externe (29 august 1936). Demiterea „marelui european” îi va oferi pretextul perfect lui Litvinov să afirme că politica externă a României s-a schimbat şi că, în consecinţă „actul din 21 iulie 1936 nu mai este valabil pentru noi”. Mai mult chiar, într-o convorbire particulară din mai 1937, ministrul sovietic îi va declara lui Titulescu:„De aceea ţin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice şi militare care ne vor fi posibile”. De acum încolo soarta Basarabiei va fi decisă – pentru a câta oara? – de raporturile de putere dintre marile forţe ale continentului:Germania, Rusia, Franţa şi Anglia.
Stalin joacă cartea germană
Bunele relaţii ruso-germane stabilite în anii '20, care permiseseră refacerea potenţialului militar german (interzis prin tratatul de la Versailles) pe teritoriul Rusiei, departe de ochii vigilenţi ai puterilor occidentale, părea că vor lua sfârşit odată cu venirea lui Hitler la putere (30 ianuarie 1933). Führerul practica un virulent discurs anticomunist şi antisovietic, nu doar din convingere, ci şi din oportunism. Interesul lui era să demonstreze Franţei şi Marii Britanii că programul său expansionist (Drang nach Osten) era îndreptat împotriva Uniunii Sovietice şi, în acest fel, să le facă mai concesive în privinţa viitoarelor pretenţii teritoriale ale Reichului, ce vizau printre alţii şi pe aliaţii răsăriteni ai Franţei, Cehoslovacia şi Polonia.
Pragmaticul Stalin nu punea mare preţ pe retorica anticomunistă a cancelarului german, ştiind foarte bine că marile interese strategice ale unui stat sunt determinate de economie, geografie sau demografie, nu de ideologie. Coşmarul cel mai negru al liderului de la Kremlin era o înţelegere între toate puterile capitaliste îndreptată împotriva U.R.S.S. Supravieţuirea statului sovietic şi comunizarea Europei păreau la îndemână doar în condiţiile în care un nou război mondial ar fi opus Germania puterilor vestice, un conflict în care Rusia şi-ar fi păstrat neutralitatea până spre sfârşit când, cu forţele rămase proaspete, ar fi putut să-şi impună voinţa unor adversari sleiţi. Pentru a-i semnaliza lui Hitler că Uniunea Sovietica are alternativă la alianţa cu Reichul, Stalin face o mişcare surprinzătoare, din adversar al sistemului versaillez devenind partizanul lui, îmbrăţişând toate formele de securitate colectivă şi pactele regionale care garantau status-quo-ul. La 2 mai 1935 se încheie tratatul de asistenţă mutuală dintre Franţa şi U.R.S.S, urmat la două săptămâni de un pact similar sovieto-cehoslovac.
Însă poziţia conciliantă a Franţei şi Angliei, în faţa succesivelor încălcări de către Germania a tratatului de la Versailles (reintroducerea serviciului militar obligatoriu la 16 martie 1935, remilitarizarea Renaniei pe 7 martie 1936, anexarea Austriei la 12 martie 1938, ocuparea regiunii sudete la 29-30 septembrie 1938), nu a făcut decât să alimenteze temerile dictatorului sovietic, suspicios din fire, în privinţa unei înţelegeri între Hitler şi puterile vestice, îndreptată împotriva Rusiei. Tocmai de aceea, paralel cu susţinerea politicii de securitate colectivă şi a lansării ideii de largi fronturi populare antifasciste, Stalin nu uită să trimită semnale discrete Berlinului, menite să indice părţii germane o posibilă schimbare de atitudine din partea sa.
Ocuparea Cehiei de către Hitler (15 martie 1939) le-a dovedit liderilor occidentali că apetitul pentru achiziţii teritoriale al Germaniei nu fusese potolit şi că politica lor de cedare în faţa pretenţiilor Führerului se dovedise falimentară. La orizont se întrezăreau revendicările Reichului faţă de guvernul de la Varşovia (cedarea Gdanskului), aşa încât pe 31 martie 1939, Franţa şi Marea Britanie garantează frontierele Poloniei, iar pe 13 aprilie pe cele ale României şi Greciei. Deşi spectaculoase în plan politic şi moral, garanţiile anglo-franceze n-aveau nicio valoare practică în absenţa unui acord cu Uniunea Sovietică, singura putere în măsură să ajute în mod eficient Polonia sau România în faţa unui atac german şi să-l pună pe Hitler în faţa perspectivei unui război pe două fronturi.
În vara anului 1939, poziţiile principalilor trei factori majori de putere din Europa se cristalizaseră, avantajată fiind în orice situaţie U.R.S.S. Anglo-francezii nu mai puteau miza, realist vorbind, pe bunăvoinţa Germaniei care părea hotărâtă să atace Polonia, chiar cu riscul declanşării unui război generalizat. La 23 iulie, Parisul şi Londra îşi dau acordul pentru începerea discuţiilor între delegaţiile militare ale Franţei, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice, care vor avea loc la Moscova. Convorbirile încep sub auspicii proaste, rangul mic de reprezentare al şefilor delegaţiilor vestice (amiralul englez Drax şi generalul francez Doumenc), -în timp ce sovieticii erau reprezentaţi la cel mai înalt nivel de mareşalul Vorosilov, comisarul poporului pentru apărare – indicând Kremlinului lipsa de dorinţă a guvernelor occidentale de a ajunge la un acord. Hitler la rândul său era presat de timp, data de 1 septembrie, decisă pentru atacul asupra Poloniei, fiind termenul limită, dincolo de el operaţiile militare devenind improbabile din cauza vremii. Stalin avea poziţia cea mai avantajoasă. Opţiunile sale nefiind legate de factorul temporal, el îşi putea permite luxul să ţină două fiare încinse în foc, continuând negocierile militare cu anglo-francezii şi temporizând dorinţa Führerului de a ajunge cât mai repede la un tratat cu sovieticii. Presat de apropierea fatidicei date de 1 septembrie, Hitler îi scrie personal lui Stalin, rugându-l să-l primească cât mai repede pe ministrul său de externe, Joachim von Ribbentrop. Aşa s-a ajuns la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov pe 23 august 1939, act care a provocat consternare şi îngrijorare în toate mediile diplomatice şi în rândul opiniei publice mondiale. „Ştirea Pactului de neagresiune germano-rus a căzut ca o bombă azi-noapte. Nimeni n-a ştiut nimic despre negocierile dintre cele două Guverne, nici în Londra, nici în Paris, nici în Varşovia. Impresia e formidabilă pretutindeni”. (Constantin Argetoianu)
Nori negri deasupra României
Pentru România, foarte gravă nu era atât semnarea pactului în sine, cât mai ales articolul 3 din protocolul adiţional secret, negociat între Molotov şi Ribbentrop, care prevedea:„În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic faţă de aceste regiuni”. Ambiguitatea redactării acestui articol va duce în timp la interpretări diferite din partea celor doi semnatari. Pentru Hitler „dezinteresul“ se referea strict la Basarabia, dar în acest caz de ce textul protocolului vorbea de regiuni? Pentru partea sovietică, tocmai acest plural (regiuni) va constitui temeiul solicitării Bucovinei (ulterior, doar a nordului ei), teritoriu despre care nu se menţiona nimic în articolul 3. „Imprecizia redactării articolului 3 pare a fi avut, oricum, un temei mai profund:el privea o zonă – Europa de sud-est – unde interesele celor doi parteneri intrau în conflict şi, pentru a nu stânjeni încheierea acordului, cele două părţi consimţeau tacit să nu intre în detalii supărătoare şi să se menţină la un nivel mai general”. (Florin Constantiniu)
Asigurată dinspre răsărit, Germania atacă Polonia pe 1 septembrie, declanşând Al Doilea Război Mondial. Hitler îşi realizase obiectivul principal, acela de a nu fi nevoit să lupte pe două fronturi, dar şi Stalin îşi văzuse visul cu ochii, un conflict generalizat între principalele puteri capitaliste.
Ceea ce a stricat însă planurile dictatorului sovietic a fost rapiditatea cu care Wehrmachtul a zdrobit statul polonez, în numai două săptămâni şi ulterior, în mai-iunie 1940, colapsul armatei franceze, considerată cea mai bună din Europa, în mai puţin de o lună. În locul unui conflict lung şi istovitor în care miza că vor fi atrase Reichul şi puterile vestice, Rusia se vedea confruntată, la sfârşitul lui iunie 1940, cu o Germanie atotputernică pe continent, care, în afara Poloniei şi Franţei, mai ocupase Olanda, Belgia, Norvegia, Danemarca, Iugoslavia şi Grecia, atrăgând în orbita ei de interese şi state precum Italia, Ungaria, Slovacia sau Croaţia. Pe de altă parte, nici Uniunea Sovietică nu neglijase să obţină dividendele târgului încheiat cu Hitler. Pe 17 septembrie 1939, Armata Roşie intră în Polonia sub pretextul „eliberării” Ucrainei şi Bielorusiei de est, în realitate pentru a transpune în practică articolul 2 al protocolului adiţional secret care prevedea împărţirea statului polonez între Germania şi Rusia. Urmează statele baltice (Estonia, Letonia şi Lituania), pe care sovieticii le constrâng să semneze tratate de asistenţă mutuală (sept.-oct. 1939), prin care erau obligate să consimtă la staţionarea forţelor militare ruseşti pe teritoriul lor. Independenţa lor reală luase sfârşit, în august 1940, ele fiind anexate de U.R.S.S. Cu Finlanda lucrurile au mers mai greu, fiind necesar un istovitor şi lung – având în vedere disproporţia forţelor – război (30 noiembrie 1939-12 martie 1940), la sfârşitul căruia statul finic cedează Rusiei Carelia şi alte teritorii din nord în suprafaţă totală de 40.000 de kilometri pătraţi. În acest fel era bifat şi punctul 1 al protocolului secret din 23 august 1939. Rămânea de rezolvat chestiunea Basarabiei, pe care Stalin nu întârzie să o aducă pe tapet.
Ultimatumul
Rezistenţa înverşunată şi plină de eroism a finlandezilor a salvat Basarabia pentru moment. Iniţial, Kremlinul pregătise pentru România un scenariu ce semăna cu cel aplicat statelor baltice şi care urma să fie pus în practică la sfârşitul anului 1939 sau începutul celui următor. Neaşteptata opoziţie a Finlandei a întârziat însă reglarea conturilor cu Bucureştiul. Imediat după încheierea păcii cu guvernul de la Helsinki, pe 29 martie 1940 Molotov, vorbind în faţa Sovietului Suprem, abordează şi problema Basarabiei menţionând că Uniunea Sovietică nu recunoscuse niciodată „cucerirea” ei de către România, dar că momentan guvernul sovietic nu-şi propune rezolvarea situaţiei prin mijloace militare. Stalin, metodic şi prudent ca întotdeauna, îşi pregătea lovitura cu grijă, ori atât timp cât cel mai puternic aliat al României, Franţa, era încă în picioare, liderul sovietic nu voia să rişte nimic. Între timp însă, diplomaţia de la Moscova pregătea terenul. La 10 aprilie 1940, G. Davidescu, ministrul României în capitala rusă, este convocat de către Molotov pentru a i se aduce la cunoştinţă o notă de protest a guvernului sovietic împotriva unor pretinse provocări ale armatei române la frontiera de pe Nistru. Molotov îl avertizează ameninţător pe ministrul român că asemenea provocări sunt intolerabile şi nu vor mai fi permise.
Pe 22 iunie, Franţa semnează armistiţiul cu Germania, ieşind practic din jocurile de putere ale momentului. A doua zi chiar, Molotov îl invită la o discuţie pe Schulenburg, ambasadorul Reichului la Moscova, pentru a-l informa că „soluţionarea problemei basarabene nu mai suferă amânare”. Nouă în comunicarea ministrului de externe sovietic era cererea Sovietelor de a anexa şi Bucovina, pe lângă Basarabia. Includerea Bucovinei în revendicările teritoriale faţă de România, l-a iritat pe Hitler, căruia i s-a părut că sovieticii încalcă protocolul secret, în care nu se vorbea nimic despre această provincie. Pe Führer îl nemulţumise nu doar procedeul folosit, ci şi momentul ales de Stalin pentru a pune problema Bucovinei. Desigur, Wehrmachtul obţinuse o strălucită victorie în vest, dar admiţând că ipotetic Germania ar fi vrut să se opună noii revendicări ruseşti, practic îi era imposibil. Ar fi durat săptămâni până ce forţele germane ar fi fost deplasate din apusul continentului până în est. Într-o nouă întâlnire Molotov-Schulenburg, desfăşurată în seara zilei de 25 iunie, ambasadorul german îi sugerează interlocutorului său că renunţarea la Bucovina ar uşura soluţionarea paşnică a conflictului. Molotov îşi reduce pretenţiile la Bucovina de Nord, moment în care Schulenburg încearcă să obţină o nouă concesie din partea sovietică, propunând restituirea de către Rusia a tezaurului românesc, adus la Moscova în anii 1916-1917. Refuzul lui Molotov e categoric, tezaurul reprezentând în viziunea lui o compensaţie pentru anii în care „România a exploatat Basarabia”. Cu aceasta, convorbirile ruso-germane pe tema Basarabiei au luat sfârşit. Supărarea lui Hitler ne salvase Bucovina de Sud.
Pe 26 iunie 1940, la orele 22:00, Davidescu este convocat de către Molotov la sediul Ministerului de Externe, unde i se remite nota ultimativă prin care U.R.S.S cerea Basarabia şi Bucovina de Nord. La nota sovietică era anexată şi o hartă la scara de 1:1.800.000, pe care Molotov fixase cu un creion roşu neascuţit, traseul noii frontiere. Grosimea vârfului creionului, acoperea doar ea, în teren, o fâşie de 10 kilometri, corespunzătoare regiunii Herţa. Termenul pe care Molotov îl stabilise – şi va refuza să-l prelungească – pentru răspunsul guvernului român era de 24 de ore. Pentru a pune şi mai multă presiune pe factorii de decizie din capitala României, sovieticii au întrerupt în repetate rânduri comunicarea lui Davidescu către Ministerul de Externe român, astfel că textul complet al ultimatumului a parvenit abia la ora 6 dimineaţa, pe 27 iunie, la Bucureşti.
„Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”
Vestea ultimatumului a provocat consternare şi disperare la Bucureşti. Carol al II-lea notează în jurnalul său:„Această ştire m-a trăznit ca o lovitură de măciucă şi m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru aşa de oribil, încât nicio minte românească nu poate să-l conceapă”. Pentru a analiza situaţia şi a hotărî poziţia României, regele convoacă pentru ora 12:00 Consiliul de Coroană.
Instituţia Consiliului de Coroană fusese introdusă în practica politică românească de către Carol I, amintind oarecum de vechea tradiţie istorică a sfatului domnesc. În faţa unor situaţii critice, suveranul, la propunerea guvernului, putea convoca Consiliul de Coroana care însă avea doar un rol consultativ, decizia finală aparţinând executivului reprezentat de monarh şi guvern. În timpul domniei lui Carol I (1866-1914) avuseseră loc două astfel de Consilii, unul pe 2 aprilie 1877 pentru a stabili calea de urmat în condiţiile războiului ruso-turc, celălalt pe 3 august 1914, pentru a hotărî poziţia României în Primul Război Mondial. Ferdinand I, convocase la rândul său cinci Consilii de Coroană. Primul pe 14 august 1916, pentru a aviza intrarea României în război, următoarele trei în zilele de 17, 18, 19 februarie 1918 în împrejurările grele ale încheierii păcii separate cu Puterile Centrale, în sfârşit ultimul pe 31 decembrie 1925, pentru a lua la cunoştinţă de decizia principelui moştenitor Carol de a renunţa la tron. În timpul lui Carol al II-lea (1930-1940), până la lovitura de stat din 10 februarie 1938 şi instaurarea regimului de autoritate monarhică, Consiliul nu fusese întrunit decât o singură dată, pe 9 aprilie 1937, pentru a-l exclude pe prinţul Nicolae din familia regală, în urma contractării de către acesta a unei căsătorii, cu Ioana Doletti, în afara Constituţiei şi a Statutului Casei Regale. Pe 30 martie, printr-un decret-lege, Consiliul de Coroană este instituţionalizat, căpătând astfel un caracter legal. Membrii Consiliului erau numiţi de către rege şi primeau o indemnizaţie lunară de 50.000 de lei. Tot prin decret regal şi tot pe 30 martie 1938 au fost numiţi şi consilierii regali:Patriarhul Miron Cristea, mareşalii Alexandru Averescu şi Constantin Prezan, foştii prim-miniştrii Nicolae Iorga, Arthur Vaitoianu, Gh.G. Mironescu, Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Angelescu, Constantin Argetoianu şi administratorul Domeniilor Regale, generalul Ernest Ballif. De asemenea, în virtutea atribuţiilor sale de ministru al Palatului, făcea parte din Consiliul de Coroană şi Ernest Urdăreanu, omul de încredere al lui Carol al II-lea.
Aşadar, la convocarea regală pentru ora 12:00 răspund consilierii regali (cu excepţia mareşalului Prezan, supărat pe rege, şi a lui Vaida-Voevod, aflat la Braşov), precum şi membrii guvernului Tătărescu. Întrunirea s-a ţinut în Sala Tronului din Palatul Regal şi a fost precedată de o expunere a faptelor făcută de primul ministru şi Ion Gigurtu, ministrul de externe. Apoi, generalul Florea Ţenescu a prezentat situaţia militară a României, punând în evidenţă inferioritatea clară a ţării în faţa triplei ameninţării ruso-ungaro-bulgare. Spicuim din însemnările unui participant la Consiliu, sociologul Petre Andrei, ministrul Educaţiei Naţionale:„Generalul Ţenescu ne dă date uluitoare. În faţa noastră Rusia pune 100 de divizii de infanterie, 20 de brigăzi de cavalerie, 7 divizii motorizate, paraşutişti. La aviaţie, raportul dintre noi şi ruşi este de la 0 la 5. Ungurii au 19 divizii de infanterie, nu ştim câtă cavalerie şi unităţi motorizate. Bulgarii au 22 de divizii de infanterie, avioane, unităţi motorizate. Noi nu putem opune la toţi decât 40 de divizii în total după cât am înţeles eu. Pe trei fronturi dacă am lupta, putem rezista câteva zile. Gen. Ilcus, ministrul Armatei, adăuga că pe frontul unguresc şi bulgăresc am putea rezista, dar numai pe frontul unguresc aveam şanse de victorie”. În final, şeful Statului Major propune acceptarea ultimatumului „pentru a nu fi obligaţi să cedăm mâine mai mult decât ni se cere azi”.
Suveranul cere apoi părerea consilierilor şi membrilor guvernului. Primul ia cuvântul Nicolae Iorga, care solicită mobilizarea generală şi rezistenţa până la ultimul om. În acelaşi sens se pronunţă şi C. Angelescu, Victor Iamandi şi Victor Antonescu. Un moment emoţionant îl reprezintă intervenţia basarabeanului Ştefan Ciobanu, membru al Sfatului Ţării din 1918 şi ministrul Cultelor şi Artelor în guvernul Tătărescu. El exclamă patetic, cu vocea înecată în lacrimi:„Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem“, adăugând profetic:„Părăsirea Basarabiei de armatele române ar fi cea mai mare crimă naţională, căci ea ar însemna să aruncăm populaţia din Basarabia în braţele unui neam străin şi a unui regim pe care nimeni în Basarabia nu-l doreşte”.
Opinia lui Ştefan Ciobanu este împărtăşită de Silviu Dragomir şi Traian Pop, dar nu şi de marea majoritate a membrilor cabinetului (Mihai Ralea, C.C. Giurescu, Victor Slăvescu, Mihai Ghelmegeanu, etc), care se raliază părerii lui Constantin Argetoianu care se pronunţase împotriva războiului, în condiţiile în care Germania ne sfătuieşte să primim ultimatumul. Se supune la vot acceptarea ultimatumului. Pentru se pronunţă 10 dintre participanţii la Consiliu, împotriva 11, patru sunt pentru discuţii cu Sovietele, iar unul (Tătărescu) se abţine. Singurele decizii concrete care se iau sunt mobilizarea generală propusă de Urdăreanu (inutilă în opinia lui Argetoianu, menită doar să irite Ungaria şi Uniunea Sovietică), consultarea Germaniei, Italiei, Turciei, Greciei şi Iugoslaviei, precum şi încercarea de a obţine o amânare din partea ruşilor propunând negocieri între cele două părţi.
Un rege prea mic pentru o ţară atât de mare
În după-amiaza zilei de joi, 27 iunie 1940, sunt primiţi la Palatul Regal reprezentanţii Germaniei şi Italiei, Fabricius şi Ghigi. „Germania, care îşi dăduse asentimentul la anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică şi era preocupată în gradul cel mai înalt ca livrările de petrol din România să nu fie perturbate, iar securitatea perimetrului petrolifer să fie asigurată, nu putea decât să îndemne guvernul român să cedeze ultimatumului sovietic”. (Florin Constantiniu)
Italia, care doar în urmă cu şase luni făgăduise sprijin României, în eventualitatea unui conflict cu Uniunea Sovietică, susţine acum poziţia Germaniei. Răspunsurile primite din partea aliaţilor balcanici sunt la fel de descurajatoare, oscilând între ambiguitate şi condiţionări greu de îndeplinit, fapt ce le transforma pe fond în refuzuri de a acorda asistenţă ţării noastre. În ceasul suprem al istoriei sale, România se găsea singură în faţa duşmanului ei secular, Rusia.
La orele 21:00 are loc un nou Consiliu de Coroană, participanţilor din precedentul adăugându-li-se Vaida-Voevod, sosit între timp de la Braşov. Se ia notă de răspunsurile primite din partea statelor consultate şi se constată izolarea României. Răspunsul Moscovei la cererea de negocieri încă nu venise, dar el va fi unul negativ. Molotov va adresa practic un al doilea ultimatum în care respingea orice fel de negocieri şi solicita părţii române, sub ameninţarea războiului, evacuarea teritoriilor cedate în termen de patru zile.
În cel de-al doilea Consiliu, Iorga critică starea armatei noastre, dar nu uită să arunce o săgeată şi în directia vechiului – şi acum defunctului – său adversar Ionel Brătianu, pentru neînţelegerile cu Serbia în privinţa Banatului (!!!). Iorga critică şi luarea Cadrilaterului în 1913, fapt care i-a transformat pe bulgari în duşmanii noştri. Se menţine însă pe poziţia rezistenţei. Îşi revizuiesc atitudinea, în favoarea cedării, Victor Antonescu, Constantin Angelescu şi Gh.G. Mironescu. Argetoianu dă din nou tonul supunerii în faţa dictatului rusesc:„Să nu ne tocmim prea mult cu Rusia. N-are importanţă ceea ce facem astăzi. Răul de azi, cu cât va fi mai mare, cu atât se va întoarce într-un bine mâine. Să nu se facă mobilizare. Concluzie:linişte la Est. Sacrificii momentane”.
De această dată, votul este covârşitor pentru acceptarea condiţiilor sovietice:19 pentru, 6 împotriva şi 1 (Victor Antonescu) expectativ. Ipocrit, regele Carol al II-lea notează în jurnalul său, probabil pentru uzul posterităţii:„Consiliul are loc şi am ieşit din el amărât şi dezgustat, toţi acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenţi, au fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti:Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu”. Curios cum emfaticul monarh nu s-a gândit nicio clipă să-şi înscrie şi el numele în „cartea de aur a demnităţii româneşti”, ordonând rezistenţa în faţa agresiunii ruseşti. Nimic nu-l împiedica să o facă, votul Consiliului era pur consultativ. La urma urmei, Carol al II-lea, după ce destabilizase scena politică românească, prin intrigi şi sciziuni de partide, după ce introdusese terorismul de stat în practica politică a vremii, îşi asumase prin actul de la 10 februarie 1938 întreaga autoritate şi responsabilitate pentru viitorul ţării. Nu fusese el cel care declarase melodramatic că „nu va fi cedată nicio brazdă din teritoriul ţării” şi că „România este apărată de un cerc de oţel şi foc”? Pe 27 iunie 1940, toate acestea s-au dovedit doar vorbe goale, menite să ascundă corupţia unei camarile îmbuibate din contractele cu fabricile de armament şi laşitatea unui monarh, obişnuit de tânăr să fugă din faţa răspunderilor ce-i reveneau.
Singurul om politic care ar fi avut curajul să-i spună în faţă regelui ceea ce i se cuvenea, Iuliu Maniu, a lipsit de la cele două Consilii de Coroana din 27 iunie 1940, nefiind invitat. O va face însă în ultimul Consiliu din timpul domniei lui Carol al II-lea şi ultimul din istoria monarhiei, cel din 30 august 1940, convocat să ia act de dictatul de la Viena, prin care jumătatea de nord a Ardealului era cedată – din nou fără luptă – Ungariei. Spunea Maniu atunci:„...în viaţa statelor se fac greşeli, care trebuie să-şi aibă răspunderea lor şi în viaţa unei naţiuni se întâmplă lucruri pentru care trebuie să ispăşească aceia care, dintr-o cauză sau alta, au fost vinovaţi pentru eşecul şi pentru nenorocirea pe care le-au adus neamului. Aceasta şi pentru aceea că nu însuşi neamul să fi fost vinovat, fără să fie vinovaţi particulari şi indivizi... aceşti domni au avut soarta ţării în mână, în urma unei lovituri de stat”.
România Mare, un vis?
Eminentul om politic care a fost Grigore Gafencu surprindea cu acuitatea şi spiritul sintetic proprii diplomatului de carieră cauzele prăbuşirii României în vara anului 1940 şi ale cedării Basarabiei:„1. Rusia nu a renunţat niciodată la această provincie şi era hotărâtă să se foloseasca de orice prilej pentru ca, sprijinită pe uriaşa ei putere, să ajungă din nou la Dunăre;2. Fiindcă ori care ar fi fost politica pe care am fi urmat-o faţă de Germania, Reichul ar fi sacrificat oricând interesele noastre la Dunare (care sunt şi ale sale), pentru a-şi acoperi spatele înspre Rusia într-un război european;3. Fiindcă Italia, care în timpul din urmă ne făgăduise ajutorul ei în caz de agresiune rusească, a intrat în război însuşindu-şi toate angajamentele Germaniei;4. Fiindcă singurul nostru sprijin adevărat şi real, forţa anglo-franceză, s-a prăbuşit”.
Acestea însă nu sunt decât premisele externe ale catastrofei României din vara anului 1940. În plan intern, lipsa unui proiect de modernizare a ţării, demagogia patriotardă lipsită de orice substanţă, slaba înzestrare a armatei, politicianismul adeseori veros, abandonarea principiilor morale în politică au făcut tot atât rău fibrei naţionale ca şi duşmanii externi.
În ziua de 27 iunie a anului 1940, lespedea de mormânt a istoriei se aşternea pentru a treia oară în decurs de 130 de ani peste trupul martirizat al bietei Basarabii. Fii-vom noi sau urmaşii noştri pregătiţi vreodată să ridicăm această piatră de mormânt?
Numărul 221 al revistei Historia este dedicat împlinirii a 80 de ani de la cedarea Basarabiei, din 27 iunie 1940. În acest dosar mai puteți citi:
• Telegrama lui Davidescu asupra note ultimative din iunie 1940. Molotov: „Toate termenele au expirat. Istoria va judeca”
• Sfârșit de liceu, sfârșit de România Mare. Din mărturiile elevilor Clasei Palatine care au susținut examenul de bacalaureat în aceeași zi (și în același loc – Sala Tronului) cu cedarea Basarabiei: Mihai I, Ion Zamfirescu, Mircea Ionnițiu
• Carol al II-lea: „E o zi a ruşinei naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic”
• Nicolae Iorga, principalul oponent al cedării Basarabiei: „Se impune resistența ca o datorie de onoare”
• PRIMIM ULTIMATUMUL Constantin Argetoianu: „Să protestăm contra abuzului de forţă, dar să primim condiţiile Sovietelor”
• INTERVIU. Radio Chiaburu, coleg cu Regele Mihai: „Mă duc seara la preot și ascultăm la radio că s-a cedat Basarabia”
• MEMORII. Istorie trăită, istorie povestită „Eu ţin minte cum s-a dat Basarabia!”
• Raptul teritorial din 28 iunie 1940 Propaganda sovietică şi adevărul istoric
• Documente din arhiva diplomatică MAE, fotografii istorice